La pierderea speranței
(CDPL)
Născut demult (1942). Redactor la revista Tribuna din Cluj (1969–1986), redactor la Viața Românească (1997–1990), redactor-șef adjunct la Luceafărul (1990), secretar al USR (1990–1992), redactor-șef al revistei Alianța Civică (1991-1992), consilier șef la Inspectoratul pentru cultură București (1992–1993), ziarist la Cotidianul (1991–1992), România liberă (1993–2006), director de programe la televiziunea independentă SOTI (1994), consilier de stat la Guvernul României (1996–1997). În prezent, redactor-șef la revista Viața Românească, membru în Consiliul și Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor.
A publicat volume de poezie, proză, interviuri: Turnul înclinat (1966), 13 iluzii (1971), Arheopterix (1973), Întrebați fumul (1975), De neatins, de neatins (1978), Jurnal de noapte (1980), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondență (1982), Degetul de gheață (antologie, 1984), Arma anatomică (1985), Mașina de uitat (1990), Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu (antologie, 1999), un teatru de altă natură (2006), portret sumar al unui necunoscut de altădată (2011), versuri; Vara unui fost campion de pian (1973), Tunelul norvegian (1979), Zece minute de nemurire (1983), Scara interioară (1988), proză; Dialoguri fără Platon, (1976), interviuri; Odioseea. Un jurnal pe sărite, 2011, articole. Volume de poezie traduse în maghiară și germană, apărute în anii ‘80. Prezențe în reviste și antologii în: Franța, Polonia, SUA, Spania, Columbia, Mexic, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia, Portugalia etc. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică cu volumul Dialoguri fără Platon (1976). Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumele: De neatins, de neatins, Fericit prin corespondență și Binemuritorul. Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj pentru volumele: 13 iluzii și Tunelul norvegian. Și altele…
l.p.s.
arta spuse ea
asta spuse el
nici asta nici arta le răspunse al treilea
priviră în jur
erau singuri
niște cuci
niște matracuci
răspunse al treilea
se băgă în vorbă și al patrulea
care nu putea fi altcineva decât ecoul
dar ecoul spuselor altcuiva
care nu se auzeau până la ei
pentru că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite de ei
aleatoriu
se auzi de undeva din spatele lor
se întoarseră
priviră
nu era nimeni prin preajmă
atunci să plecăm
mai bine să plecăm
da da da
astfel își treceau ei unul altuia ziua de marți 1991 vara
lacul stătea pe loc
râul curgea leneș de parcă și el ar fi fost lac
aici ne vom îneca într-o bună zi rosti ea visătoare
aici aici aici
dar ecoul nu găsi de cuviință să le răspundă
nu găsi de cuviință să se amestece în vorbă
sau poate îl lăsaseră în spate
departe la marginea vizibilului
și de ce te-ai îneca dacă trece vremea ta
păi tocmai de aceea
nu te poți îneca
nu poți să dispari decât în propria ta vreme
ai ieșit la revedere nu se mai poate
nu mai poți nici măcar să te spânzuri
așadar mi-am pierdut orice speranță
n-am știut
mi-aș fi lăsat-o afară când am intrat
și apoi
când ar fi trecut vremea mea și m-aș fi trezit brusc în afara ei
aș fi regăsit-o cu siguranță
că doar am lăsat-o afară
da dar știi și tu că e criză mare de speranțe
așa că slabă speranță ca una
lăsată fără supraveghere pe-afară
să nu tenteze vreun trecător pe-acolo și acesta să nu și-o însușească pe dată
je suis totalement démuni
dar o mumie vie tot mai ai șansa să fii și încă în foarte scurtă vreme
mă voi usca la focul speranței mele pierdute și luate furate
ca să o spun pe a dreaptă de cine știe cine
voi fi solidar cu tine
ne vom perpeli împreună la focul stins al acelei speranțe dispărute fără urmă
îi vom lua urma și o vom regăsi
vom fi fericiți în afara vremii noastre veninoase
psalmodia el popește urmărit cu atenție de ea în tăcere
și toate acestea unde se vor petrece
cu cine
când
veni
de undeva de sus
întrebarea
mai bine zis le căzu pe cap
în cap
sub formă de ploaie
deloc de aur
deloc bine mirositoare
deloc
o dată și o dată o să fim
aici se termină prima poveste și începe cea de a doua
pe care ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată
altădată
altădată
iată calea
plin de corpuri delicte în jurul meu
numai delictul lipsește
fiecare spune eu nu
poate el poate el
poate chiar dumnezeu
iată și calea spre care ne îndreptăm
cu toate obstacolele ei
nici un orizont nici o luminiță
la capătul acestui tunel
în lumina zilei
prin care învăț să mă târăsc asemenea soldatului
alexandru matrosov în fața cazematei germane
acum câteva zeci de ani
într-un film sovietic
dar peste mine a trecut cu pași glorioși minciuna
și oricât m-am opus a lăsat o dâră murdară
care se mai vede printre circumvoluțiunile
creierului meu
eu știu eu o văd deși nu mă autotrepanez niciodată
minciuna eroică și cântecele de triumf asupra noastră înșine
dar fără să ni se mărturisească vreodată asta
că eu am fost poporul ai cărui dușmani trebuiau să piară
până la unu
ziua sau noaptea
asta nu se mai preciza
că eu eram dușmanul care trebuia să piară
al poporului firește
și a pierit
așa
pe tăcute
fără vreo execuție
treptat
an cu an și deceniu cu deceniu
nici asta
ceea ce se mai vede acum
nu e
nu vă faceți iluzii
nimeni nu supraviețuiește nimănui
corpuri delicte sunt toate în jur
numai crima întârzie-n noi
ca o rudă ca un prieten
ca adevărul
ca viața
o noapte ploioasă în bucureștiul veacului douăzeci și unu
și cum veneam eu așa noaptea prin ploaia de noiembrie
pe geamul unei case mici l-am văzut pe george bacovia
și clavirista cântându-i
cu un sân mai lăsat
el prăbușit într-un fotoliu de altădată
care supraviețuise în mod miraculos veacurilor
căci veacuri trecuseră de la prima lui poză acolo
nu aveam nimic mai bun de făcut decât să intru pe ușă
fraudulos firește mai întrebați
să-l dau la o parte și să mă prăbușesc eu în fotoliul acela
numai că atunci când m-am așezat
praful s-a ales de toate
și de casă și de fereastră și de claviristă
și mai ales de bacovia
stăteam pe o bancă putredă și simțeam asta
pe propria-mi piele
și nici baudelaire
nici poe
nici rollinat
nu mai mișcau
cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine
încă avansând șovăielnic departe în fața mea
și începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată
nu cu opera
nu
vai de mine
cu pasul vreau să vă spun
școala pentru bătrâni
au început chiar și tinerii să-și scrie memoriile
ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare
marii rucsaci plini ai amintirii
dar nu
îi asigur eu fără să strig fără să mă agit
nu am nimic în acest rucsac
pe care-l mai port din obișnuință o vreme
e gol puteți să-l umpleți cu ce vreți voi
chiar cu viețile voastre scurte încă
și o să vă fiu recunoscător
numai să nu fi rămas ceva dinainte
totuși spun ei să nu se amestece lucrurile
și să se deterioreze frumoasele noastre clipe trăite
la atingerea tuturor frustrărilor voastre
pe care le dați drept memorie a anilor scurși
parcă-i văd cum mai picură acum la dezgheț
toți anii înghețați altădată
curg streșinile pline de apă chioară
n-ați făcut nimic
de nimic nu mai sunteți buni
dați-vă jos rucsacii din spate
nu aveți dreptul
să-i mai purtați dacă nu mai e nimic în ei
decât umezeala zadarnică a ghețurilor de altădată
memoria măi aceștia nu e ce credeți voi
cuvintele vi s-au dus s-au uscat
numai incontinența mai udă veșmintele voastre
și rucsacii
dracu’ știe cum urcă ea până la ei
o să vă învățăm noi cum e cu memoria
ce sunt amintirile cum e cu viața trăită
și așa începe școala pe la întâi octombrie
al fiecărui an
când toți bătrânii se așează cuminți în bănci
iar copiii încep să-i învețe cum se trăiește
și cum se dobândesc niște amintiri mai curate
mai pure mai dure
mai cinstite mai bine simțite
revoluția proletară a oaselor
arta de a produce în jurul tău tăceri
împreună cu arta de a genera năprasnice strigăte
împreună cu arta de a echilibra toate acestea
într-un potir aurit din secolul trei
nu le-am învățat niciodată
și nici nu vreau să le știu
oasele mi se văd prin pielea tot mai lucidă
creierul dacă vrei poți să-l atingi cu suflarea-ți străină
acum e momentul
acum e totul descoperit
n-o să se mai repete niciodată iarna aceasta
și nici ziua de trei iulie 2006 în locul căreia
o să tot umblăm noi prin clin și prin mânecă noaptea
fără ca zilele să se mai numere vreodată cum
s-a făcut până astăzi până ieri până când până sus până jos
unde nu mai judecă minos
decât foarte rar când nimeni nu e atent
și toți se uită în cealaltă parte a lumii
într-un extaz gratuit care se-mparte frățește
sus pe dealuri crește o iarbă putredă din prima ei clipă de viață
pe-acolo pe unde am călcat și eu odată
firele ei mi se par oasele mele scăpate
din cenzura corpului meu
eliberate de o revoluție proletară a oaselor
împotriva mușchilor a pielii a creierului chiar a inimii
ce rămâne din ceea ce am fost eu mi-e greu să vă desenez
cu creionul albastru s-ar mai putea trage o linie două
în spatele cărora s-ar putea presupune că sunt tot eu
ori măcar umbra mea dezosată
dacă vezi un os de om aruncat pe jos într-o grămadă de frunze putrede
“drumețule să iei fără sfială că n-ai să dai la nimeni socoteală”
după aceea să te postezi la colțul străzii
cu acel os al meu ai putea să indici calea de urmat trecătorilor
la dreapta la stânga înainte
sau mai bine înapoi
la locul cunoscut numai de mine
or să-l învețe foarte repede
chiar mai bine decât l-am știut eu