Georgiana Sârbu

Despărţiri

(CDPL)

 

Georgiana Sârbu s-a născut pe data de 30 decembrie 1979, la Giurgiu. După ce a urmat cursurile Liceului Economic din Giurgiu și a reușit să treacă de examenul de bacalaureat (căci a picat proba de matematică), a absolvit Facultatea de Litere a Universității București în 2003 (fără nici o restanță!). În 2005 este admisă la Școala de Studii Doctorale București, pregătind lucrarea de doctorat cu titlul Mahalaua în romanul românesc al secolului al XX-lea, coordonată de prof.univ.dr. Nicolae Manolescu. A debutat în 2008 cu volumul Istoriile periferiei (Editura Cartea Românească), nominalizat la premiile revistelor Observator cultural și România literară, secțiunea debut. A publicat articole în România literară, Observator cultural și Cultura. Câteva pagini ale romanului de față au fost publicate în revista Vatra.

 

Proastă te-a mai făcut mă-ta!

(fragment)

 

— Proastă te-a mai făcut mă-ta!

Cât de mult trebuie s-o fi durut când mi-a spus asta. Mama s-a întors și-a ieșit din cameră, lăsându-mă să plâng. Și măcar dacă aveam pentru cine să plâng. Pentru un mitocan care mă părăsise pe 1 decembrie, când vin sărbătorile și ziua mea… Măcar dacă aș fi plâns pentru frati-miu, mort de șapte luni. Și acum mă doare capul îngrozitor. Proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta…

Camera începuse să mă strângă. Niște paturi scheletice cu grilaje jupuite de vopsele suprapuse. În alb și verde. Câteva fascicule de lumină, slabe, imponderale, de toamnă sau poate de primăvară știu eu? pătrundeau prin geamul cenușiu nespălat de ani de zile. Milioane de particule de praf se roteau în lumină, pluteau cu încetinitorul ca niște fulgi de zăpadă într-o ninsoare liniștită care de-abia a început. Le vedeam clar, suspendate în razele care pătrundeau printr-un ochi de geam deschis, escaladând aerul într-un drum fără întoarcere. Mă fascina imponderabilitatea lor leneșă. Nu eram singură în salon. Pe cearșafuri răvășite, mototolite, se legănau ritmic corpuri de mumii înfășurate în fâșii albe, lăsând să se vadă marginile unor saltele soioase, cadrilate. Mă dureau toți mușchii. Din tavan cobora un păianjen pe un fir lung de pânză care se desfășura progresiv. Ușor, ca un individ care se cațără pe un perete stâncos și apoi coboară, opintindu-se din loc în loc. Mă cuprinse panica. Sunt arahnofobă. Și păianjenul își continua agil drumul. Îl vedeam tot mai aproape, îi distingeam picioarele care țeseau neîntrerupt firul. Ajunsese la zece centimetri de mine. Se opri. Ceva îi făcu să tremure carcasa gheboasă. Deslușeam un bâzâit agitat. În pânza de deasupra se prinsese o muscă și încerca să se desprindă din firele lipicioase. Păianjenul a simțit-o. Într-o secundă era lângă ea, croindu-i din picioarele lui meștere un corsaj lipicios și complicat, exact pe măsura ei. Apoi se așeză într-un colț al pânzei. Așteptând. Aș fi vrut să mă mișc, dar nu puteam. O mâncărime sâcâitoare, una dintr-aceea de-ți vine să-ți rupi pielea. Dar cu ce?! Aveam mâinile petrecute într-o cruce strâmbă pe abdomen, într-o cămașă care se lega la spate. Aș fi vrut să le rog pe cele două femei-mumii din patul de lângă ușă să mă dezlege. Simt că mă cuprinde somnul din nou.

 

E două noaptea. De fiecare dată când am insomnie mă apuc să scriu un roman. Poate că de data asta o să reușesc. Din ultimul an de facultate zic așa. Acum am douăzeci și nouă de ani și sunt profesoară de limba română. Azi, pentru prima dată, am simțit că mor. Sunt ca toate chipurile din jurul meu. Mă duc la școală cu metroul. Măcar o mașină de-aș avea.

 

Sunt în casa bunicilor mei, cu tata. Mi s-a părut ciudat, pentru că de când au murit ei nu mai locuia nimeni acolo, casa era pustie. De fapt, au stat aici câțiva ani niște rude sărace. Dar vărul mamei s-a spânzurat acum doi ani de grinda saivanului cu oi și nimeni n-a mai locuit acolo de atunci. Ne-am plimbat prin odăile goale, cu pereții cojiți, până am ajuns în bucătărie. Aici totul era neschimbat, ca în urmă cu nouăsprezece ani când bunica murise de cancer: icoana cu Maica Domnului decolorată era la locul ei, pe peretele de la răsărit, masa, scaunele… totul era încremenit în aceeași poziție. Numai că în mijlocul camerei este săpată o groapă dreptunghiulară în care ar fi putut încăpea un coșciug. Căutam cu privirea coșciugul. M-am apropiat de groapă și de pe marginea ei am văzut: pe fund colcăiau viermi mari și grași, care intrau și ieșeau din noroi, cu trupul lor alb și arcuit, ca niște inele de carne moale. Am făcut un pas înapoi, dar din fundul gropii aud cât se poate de clar: „— Noi ne hrănim cu oameni… Noi ne hrănim cu oameni… Noi ne hrănim cu oameni!”. Ca un marș cadențat și tropăitor, amplificat de voci puternice.

Alergam de parcă viața mea ar fi atârnat de asta, alergam, deși nu mai aveam aer în piept și nu mai puteam respira.

 

Deschid ochii. Văd lumini aprinse în blocul vecin. Tramvaiele au început să circule, se aud cum își târâie pe șine trupul lor greoi ca niște omizi obosite. E cinci dimineața.

Încă o zi.

 

M-am săturat de Șoseaua Giurgiului, intersecția cu Toporași. La două stații de Ferentari. Când circulația se mai oprește, încep manelele. N-am termopan. Și oricum vinerea e petrecere cu trei etaje mai jos și tot aud. Azi a fost ziua facturilor. Doamnă, ce faceți, stați de vorbă… și noi stăm aici ca proștii?! Chiar așa?! se formează coada. Simt că n-am să-mi mai plătesc telefonul. Și de când zic că-l scot, da’ mi-e silă de alte cozi…

 

Octombrie, 29

N-au dat drumul la căldură, e frig în casă. Am lăsat oare aragazul deschis? Trebuie să mai verific o dată. Să nu se mai crizeze mama că poate mor asfixiată. Precis o să întârzii la școală.

Mi-e din ce în ce mai greu să suport singurătatea. Mă apropii de criza femeii de 30 de ani. Vreau și eu o existență comună, banală, monotonă. Să mă trezesc duminica la zece, să găsesc un trup cald lângă mine, care să-mi pună o mână pe sân când se trezește, cerându-mi de mâncare, vreau să gătesc, să se umple casa de miros de mâncare, hainele și părul să-mi miroasă, să fiu o slinoasă mirosind a mâncare, a tocană, da, a tocană cu ceapă, să car sacoșe de la piață ca o cămilă. Să fiu o zestre, două brațe de lucru și o producătoare de copii, băiat deștept Călinescu. Vreau un copil. Să scap odată de sentimentul sterilității, să-mi simt pântecul crescând. Să mi se facă brațul de halterofil de la căratul puzderiei de copii. Să mă deformez și să fac celulită dizgrațioasă pe burtă și pe coapse și poate chiar vergeturi, dar nu contează, bărbatul meu să mă iubească în continuare, așa, grasă și strâmbă și să-mi caute înfometat sexul în fiecare zi a vieții lui, chiar și pentru un amor de cinci minute. Și eu n-am să mă plictisesc niciodată de toate astea. Aș putea s-o țin la vârsta mea numai într-un foc de artificii. Dar de ce? La un moment dat tot o să explodeze. Și o să mă trezesc singură pe la 40 de ani, fără o familie, fără nimic. De ce să mă las în nebunia tinereții?

Și tot mă simt bătrână și tristă ca niște pantofi demodați și tociți, cu tocurile deposedate de flecuri, scheletice arătări din epoci încheiate.

 

— Doamna, Constantin mi-a luat pixul și l-a băgat în gură. Uitați, e plin de bale. Eu cum mai scriu cu el?! NU vreau să pun mâna unde și-a lăsat balele!

Vocea lui Andi mă scoase din visare. Într-adevăr, îmi bagă sub nas un pix albastru de pe care se scurgea ceva lipicios. Constantin, colegul lui, era un copil cuminte. Prea cuminte. De aceea mai face câteodată un gest care să atragă atenția. Nimeni nu a vrut să stea cu el în bancă. Așa că l-am mutat singur în ultima bancă, liberă. Nu a protestat. Azi avea cicatrici proaspete pe ambii obraji. Un coleg îi strigase cu o zi înainte: „Bă, ești țigan, de aia nu vrea nimeni să stea cu tine în bancă, și mai ales Mihaela. N-o să vrea niciodată să fie prietena ta”. A ajuns acasă și s-a închis în baie unde începu să se frece pe față cu piatra ponce până când picături de rouă roșie îi irizară obrazul în firicele drepte. Se opri. Așa l-a găsit mama lui, privindu-se fix în oglindă și încercând să șteargă urmele unor strămoși repudiați.

O nouă zi de octombrie ca toate celelalte. Mai aveam o oră de dirigenție și puteam să plec acasă. Sunt dirigintă la 9 F (inițiala vine de la filologie). Orice problemă am rezolv foarte repede. Medeea e informatorul și grație ei aflu tot ce mișcă în clasă. Cine a fumat în clasă înaintea orei de română, cine a tăiat perdeaua, cine a aruncat cu hârtie în domnul de biologie, cine l-a bătut pe X, cine…

Fiecare scotea o foaie de hârtie pe care nu era obligatoriu să-ți treci numele. Cele mai multe conțineau scuze: „Nu am văzut, îmi pare rău, nu eram în clasă… chiar nu știu, vă jur…!”.

Toată clasa bănuia că ea pârăște: „Ce dracu scrie acolo de nu se mai oprește?!”. Toți o înghionteau pe Amalia, colega ei, să vadă ce scrie. Îi intuia intențiile și așeza un cot slăbănog pe foaie și scria în continuare îndârjită.

 

„Doamna dirigintă,

Nu vreau să înțelegeți greșit gestul meu. Eu nu vreau să ajut decât la stabilirea adevărului. Nu este corect să sufere toată clasa din cauza unui iresponsabil. În pauza orei de dinainte de biologie, băieții au început să se joace un joc numit lapte gros (știu, chiar și numele arată cât este de dezgustător). Toți ceilalți se amuzau și se hlizeau, deși eu nu înțeleg ce este amuzant. La un moment dat, Marian este cel care sta proptit în perete și ceilalți săreau în spatele lui. Și atunci Sonia Vasilache le-a zis: vreau și eu să sar. Și atunci Marian i-a zis: dacă stai și tu o dată. Și i-a rânjit cu subînțeles. Atunci Sonia i-a înjurat (nu pot să reproduc, era cu trimitere la organele sexuale reproductive ale mamelor lor) și l-a împins pe Marian în geam și acesta s-a dezechilibrat și a spart gemul. Eu am zis că nu e vinovat Marian, ci ea, dar Soniei mi-a spus să-mi văd de treaba mea că ce mi s-a urât cu binele și mi-a repetat și mie aceleași cuvinte jignitoare.

Comportamentul Soniei nu este corespunzător cu cel al unei eleve și cred că ar trebui să i se scadă nota la purtare. Față de doamna Grigorescu, doamna profesoară de rusă, a fost de-a dreptul… nici nu știu cum să mă exprim. Data trecută, d-na profesoară ne-a dat de învățat o poezie de Esenin. Nimeni nu-și învățase lecția, într-adevăr, și toți au spus motivele lor. Eu, de exemplu, am uitat pentru că am avut caietul pe care notasem tema împrumutat lui Andreescu, care avea gripă. Alții nu au avut cărți. Numai Sonia a avut îndrăzneala să spună: „Mie nu-mi place limba rusă. La noi în Moldova, la țară, suntem obligați să învățăm limba rusă. Nu am putut să-mi aleg altă limbă, pentru că doar rusă se făcea”.

Așadar eu consider că trebuie să se ia măsuri în consiliul profesoral împotriva colegei noastre pentru că ea se consideră privilegiată pentru că e student străin, venită din Moldova”.

 

— Doamna, s-a sunat! Putem să ieșim în pauză? o voce temătoare.

— Da, ieșiți! Vom continua ora viitore!

Și așa mă îndrept încet către cancelarie. Dreaptă, cu catalogul lipit sub brațul stâng, atentă să-mi reiau masca pentru viermuiala de acolo. Să nu cumva să se ghicească ceva. Trebuie să zâmbesc suav, să-i salut pe toți, cordial, să povestesc ceva colegelor mai tinere și am scăpat! Pot să mă așez în fotoliul meu din colț. Mai am cinci minute de liniște. Poate voi corecta niște lucrări.