Andrei POGORILOWSKI

Cartuşe

 

Romanul Cartuşe este câştigătorul Concursului de Debut

al Editurii Cartea Românească, ediţia 2011, şi prima parte dintr-o telenovelă literară, aşa cum îşi supranumeşte autorul romanul.

 

Andrei Pogorilowski s-a născut pe 26 februarie 1968, la Bucureşti. A scris patru cărţi de teorie a timpului muzical, şi a publicat două: Energii ale timpului muzical (1994) şi The music of the Temporalists (2011). A publicat de-a lungul timpului câteva zeci de articole despre muzică în Adevărul literar şi artistic, Litere, Arte & Idei, Dilema, Idei în dialog etc.

 

Vlad Hârtopanu, fiul unui fost comisar sovietic, copilăreşte spectaculos în epoca ceauşismului târziu şi se maturizează în contemporaneitatea postdecembristă. Protagonist inhibat al unor aventuri erotice aparent hazlii, devine un soi de picaro pe dos, într-o comedie amară care nu este decât începutul unui lung şir de aventuri.

 

„Tuturor acelora care se vor întreba, pe bună dreptate, unde a stat ascuns până acum autorul acestei novele (sau telenovele literare, cum preferă el s-o numească) şi cum se face că posedă un aplomb şi o tehnică pentru care scriitori consacraţi ar ucide fără să stea pe gânduri, le răspund mândru, în cunoştinţă de cauză: Andrei a stat mai mult pe-acasă, aici, în Bucureşti şi, întocmai ca Vlad, personajul romanului, a citit biblioteci întregi de cărţi de-a valma, a studiat muzica, a exersat la pian şi a experimentat în bucătărie. Proza rezultată din cumulul acestor activităţi (adaugaţi la listă vizionarea unei cantităţi covârşitoare de cartoons şi Looney Tunes) este inventivă ca o invenţiune, formalizată ca forma de sonată şi săţioasă ca o tocăniţă holistică, redusă la foc mic, în ceaun, peste noapte. Personajele ei sunt proteice, tribulaţiile lor sunt prozaice, justiţia care le pecetluieşte soarta este poetică, iar raportul dintre ele şi autor seamănă cu cel dintre Mario Vargas şi Pedro Camacho, dacă acesta din urmă ar fi semnat Mătuşa Julia… şi primul ar fi fost un genial autor de soap-uri radiofonice.”

Răzvan Rădulescu

 

Fragment

După cele două zile în care Vlad se chinuise inutil să o încânte pe Andreea cu abilităţile lui pianistice, întrebarea „ce mă fac eu cu fata asta?“ devenise gravă ca un diagnostic care începe cu „în cel mai bun caz, şansele…“. Sperase să poată acoperi orele în care nu mâncau şi nu se bucurau de propria sexualitate cu puţin romantism stors prin apăsarea clapelor pianului, însă Andreea îl privise cu aerul unui om care aşteaptă să termini de vorbit cu cineva la telefon ca să reveniţi la discuţiile sau tăcerile de mai înainte. Păruse interesată doar de studiul pe clape negre al lui Chopin şi aceasta numai pentru că Vlad o anunţase că mâna lui dreaptă nu va călca pe suprafeţele de fildeş decât o dată, la cadenţă.

– Mai ai din astea, pe clape negre? întrebase ea vădit impresionată de pentatoniile armonizate tonal printr-o serie de acorduri pline de pieni plasate de Chopin în sarcina mâinii stângi. Da’ de ce nu s-a scris mai mult pentru clapele astea negre, că mie îmi place?!

În rest – fiasco. Rahmaninov nu prea îi trezise sentimente de simpatie, pentru că „muzica asta, în afară de să o asculţi, ce mai faci cu ea?“ Bach o impresionase sau nu, în funcţie de interpretările posibile ale comentariului „zici că mergi cu trenul“. La Beethoven întrebase „când începe să cânte melodia?“ iar în timp ce Vlad se străduia să interpreteze cât mai lermontovian un studiu în Mi major de Skriabin, frumoasa melomană profitase de reluarea temei în ipostază ternară ca să se ducă la pipi.

– Mie îmi place cel mai mult boleroul lui Ravel, aruncă şi ea un capăt de dialog peste zgomotul de fond al cuvei care se umplea la loc cu apă.

– Boleroica lui Beethoven, nu? întrebase cu jumătate de gură Vlad, îngrozit că va trebui să o încânte pe Andreea cu acea Bagatelă a geniului surd sau cu prima mişcare a acelei Sonate-aproape-fantezie pe care o ştiuse cândva pe dinafară şi mama Irina.

 

Soluţia găsită în cele din urmă de Vlad a fost să o atragă din când în când pe frumoasa indiferentă lângă pian, să aleagă o lucrare şi să îi explice structura formală a acesteia. Începuse bine, cu primul Preludiu, în Do major, al Clavecinului bine temperat şi făcuse o paralelă între progresiile armonice şi subiectul Fugii complementare, mai precis între salturile amândurora, ceea ce, minune-minune, Andreei i se păruse interesant şi, pentru o clipă, farurile Trabantului clipiră vesele, ca ale unui partener de trafic prevenitor, care anunţă astfel iminenta apariţie a unui echipaj de la Poliţia Rutieră.

A doua zi, pianistul se aventurase să-i prezinte in abstracto forma de Sonată, în timp ce aşteptau în bucătăria mare şi caldă coacerea unei pizze cu ardei gras şi ciuperci. Andreea se obişnuise deja cu gestul lui Vlad, moştenit de la Raluca, de a-şi lepăda chiloţii de cum intra în casă şi îi urmase exemplul, după ce auzise distinct răsuflarea aceea, înrudită cu datul duhului, pe care bărbaţii nu şi-o pot stăpâni atunci când privirile lor întâlnesc rotunjimile câte unui fund perfect plămădit pentru înfigerea simbolică a dinţilor. Pregătiseră amândoi, în puţa goală, blatul, sosul pizzaiola şi toppingurile şi îşi şterseseră degetele de tricourile lălâi ale lui Vlad, unul alb (el) şi unul negru (ea), care păreau să pună în scenă o facere-de-cap în care protagonişti sunt regina şi nebunul de la celălalt capăt al tablei de şah. Amândoi simţeau, dar niciunul nu se îndemna să o spună, că toate lucrurile care li se întâmplă în acele clipe sunt extrem de sexy. Atât de sexy încât, pentru prima dată în istoria ultimelor ei afaceri sentimentale, Andreea începuse să lase garda jos şi îi apăruse pe chip acea mină pe care dresorii de tigri o cunosc prea bine pentru că le oferă cale liberă în cuşca cu fiare. Dacă ar fi ştiut să se privească retrospectiv, fata îmbrăcată doar în tricou ar fi constatat că nu fusese niciodată deplin relaxată în preajma partenerilor de sex. Mereu existase ceva de demonstrat, de câştigat sau de prevăzut. Acestor arcuiri de resort îi datora aerul de fiinţă vie, care o abătuse de la predestinarea fetelor frumoase, neştiutoare şi supuse, cu păr bălai şi sprâncene ca pana corbului. Vlad o privea de la celălalt capăt al mesei şi se minuna încă o dată de contrapunctul unu-la-unu care se stabilea între aparenţă şi realitate, pentru că frumuseţea boticelliană a chipului Andreei părea să provină dintr-o contopire optimă a bunătăţii şi inteligenţei, or tocmai acestea se retrăgeau într-o suferinţă anodină ori de câte ori înşelătoarea făptură trebuia să-şi expună ideile, prefabricate şi uşor de montat asemenea unor piese de Lego. Când nu purta nici ochelari, nici lentile de contact, aşa cum se întâmplase în seara în care pregătiseră la patru mâini pizza, contrapunctul depăşea stadiul de exerciţiu şi părea scris cu pana de înger a talentului. Chiar acest lucru i se părea lui Vlad extrem de sexy, laolaltă cu urma de degete de pe tricou, umărul pe jumătate dezgolit şi şuviţa de păr căzută de pe tâmpla stângă în paharul cu vin, pe care acum şi-o ştergea sugându-i vârful şi privindu-l constatator, cu o uşoară încrucişare a ochilor.

Acesta fusese momentul în care, ca să nu mai aprindă o ţigară înainte de masă, Vlad reluase mica lui lecţie de muzică, rămasă neterminată cu o zi în urmă, când citise la pian pentru Andreea prima parte a unei Sonate în La major de Schubert. O alesese pentru că etala de la bun început o melodie evidentă, pe care o îngroşase fredonând-o cu două octave mai jos. Acum, îmbătat de mirosul de oregano care umplea bucătăria, îi descria capodoperei din faţa lui forma de Sonată, spunându-i că există o primă temă, asemenea unui personaj, de obicei masculin, pe care compozitorii îl descriu enunţiativ.

– Ce înseamnă, adică îmi dau seama ce înseamnă, dar adică cum enunţiativ? întrebase perfecţiunea formală căreia îi făcea plăcere să aibă un iubit „care ştie tot felul de chestii“.

– Păi, de exemplu, eu sunt prima temă şi am părul creţ, negru, sunt aproape dezbrăcat şi mi se vede cocoşelul, legase Vlad un pietroi de gâtul intelectualismului analitic, în termenii căruia plănuise iniţial să-şi ţină prelegerea.

– Aha! punctase Andreea o tuşă minimală, însă suficientă pentru conturarea unui capăt de dialog.

– După expunerea primului personaj, urmase Vlad înecul, compozitorii fac o trecere către cel de al doilea, care de obicei este mai liric, adică mai feminin. Trecerea asta se numeşte punte şi poate arăta ca… pizza e gata! improvizualiză bucătarul auzind soneria ceasului de la cuptor.

Pizza, presărată cu emmentaler în loc de mozzarella, ieşise minunată. Blatul subţire şi crocant, în combinaţie cu sosul, bucăţile măricele de ciuperci şi caperele presărate ici şi colo lăsau impresia că în gura celor doi se sacrificau, pe altarul deliciilor gustative, moluşte şi crustacee. Folosiseră un ulei de măsline în care iniţial se ţinuse la păstrat carnea păstoasă a unor fileuri de anşoa, iar aroma acestora se străgusta acum pe toată suprafaţa feliilor. Într-adevăr, pizza aruncase o punte reuşită către continuarea lecţiei în care Vlad o întruchipase pe Andreea în curgerea celei de a doua teme, o temă cu părul şaten, făcut parcă dintr-un aliaj care se mulează uşor distanţat după forma obrajilor, a fălcii şi a gâtului, ca să se depună în zona claviculară asemenea unei frânghii moi, aruncate de la un balcon, şi care, prea lungă fiind, îşi încolăceşte delicat prisosul pe pământ. Ochii temei secunde sunt verzi-cenuşii iar privirea uşor concavă, de animal sălbăticit printre oameni de prea multe feluri. Nasul, dacă nu e cârn-cârn, e obraznic în felul lui, iar pentru buze Compozitorul nu a putut înfiripa un acord potrivit, care să muşte şi să se lase în acelaşi timp muşcat, asemenea unei acciaccaturi în care nu poţi distinge notele acordului de cele străine.

– În cazul nostru, şi tema a doua este aproape dezbrăcată şi, dacă nu ar sta picior peste picior, i s-ar vedea şi ei păsărica, încheiase Vlad secţiunea expozitivă a Sonatei.

– Şi după aia să nu-mi zici că cele două teme încep să şi-o tragă! exclamase Andreea dându-şi jos coapsa de pe genunchiul celuilalt picior şi, văzându-l pe Vlad cum încuviinţează din cap, continuase: Pe bune? Nu ştiam că muzica e aşa de… Ce miştooo!