Aureliu Busuioc

Hronicul Găinarilor

Cartier, 2012

 

 

10

Prutul l-au trecut în ziua a opta sau a noua. Cu toate că era o primăvară secetoasă și pământul uscat, fugarii înaintau cu greu, trebuiau să ocolească drumurile bătute, și acelea mai mult de-a lungul ţării decât în curmeziș. Apa au trecut-o cu piciorul, un om bun le arătase vadul. Și, de fapt, tot peste oameni buni și miloși nimereau. Nu-i lăsau fără o bucată de pâine ori un boţ de mămăligă pe bieţii creștini cărora le linsese focul tot avutul. (De unde se poate deduce că și în secolii trecuţi era nevoie de un ţel declarat pentru deplasarea dintr-o regiune în alta ori, cel puţin, de o legendă!) Ba din când în când se mai alegeau și cu câte vreo ţoală ori vreun lăicer, iar de vreo trei ori, când au trecut peste căile pe care caravane transportau spre Cetatea de Scaun ori spre Ţara Leșească tot soiul de bunuri, s-au ales și cu pește sărat, și cu ceva măsline, și cu un drob de sare… După ce-au trecut Prutul, cum au urcat malul priporos din ultimele puteri, mârţoaga, simţind pământ tare sub copite, s-a întins lată și nu s-a mai sculat… Cu atâta străbatere de hăţișuri și pripoare gloaba dăduse în tignafes, numai pielea și ceva oase mai erau de dânsa… Pătru înjghebă din două prăjini și coajă de salcie un fel de leasă pe care puse calabalâcul și se înhămă el să ia locul vitei moarte. Cum, după spusele omului bun, până la șleahul Lăpușnei mai aveau cale de vreo jumătate de zi, Pătru nu-și jeli puterile, dar când dădură de colbul răscolit al drumului celui mare, zvârli hamul de pe umerii zdreliţi și gemu:

– Basta! Dacă nu trece vreun car să ne ia și pe noi, aici ne facem casa! Ori mormântul…

Și atunci a fost să spună Catinca vorbele pe care nu le îndrăznise până atunci și care au hotărât soarta fugarilor:

– Pătruţ, unde ne duci? Și ce ziceai tu că ai un lucru care să ne scape de ștreang?

Omul trase sub streașina pădurii vehiculul cu boarfe și daruri, desfăcu pentru prima oară veretcuţa cu trofeele furate de la beizadea Hassan și trânti în iarbă bogatele arme:

– Iaca lucru! Numai să ajungem cu ele până la pârcălabul de Lăpușna ori de Orhei!

Catinca amuţi la priveliștea aurului strălucitor. Copilul Panteleu se repezi și apucă un hanger cu tot cu brâu:

– Aista-i al meu! Tată, așa-i?!

Pătru îi dădu cu palma peste mână:

– Ai să te tai, prostule!

Dar nu avu timp să lămurească lucrurile mai departe: pe șleah, dinspre partea Lăpușnei se auzi duruit de roţi și curând se zări un nor de praf. Pătru aruncă peste armele din iarbă veretcuţa și niște frunzari, apoi se dădu la marginea drumului:

– Voi staţi aici!

Ceea ce urmă putea fi un vis sau închipuirile unui scrântit la minte: în urma unor călăreţi îmbrăcaţi de mare sărbătoare și cu iuruc-bairacul – steagul domnesc – fluturând plutea o caleașcă aurită, trasă de șase cai bravi, iar din spate, din norul de colb stârnit de roţile caleștii, veneau nenumăraţi dărăbani înţoliţi și ei de mai mare dragul.

Primul gând al hoţului de vite fu s-o șteargă în pădure, dar se vede treaba că nu gândea destul de repede, pentru că unul dintre primii călăreţi dădu pinteni calului și peste o clipă îl struni asupra lui:

– În genunchi, vierme! strigă călăreţul. Trece Măria Sa Domnul Moldovei. Cine ești și ce cauţi aici? Stai la pândă?

Picioarele lui Pătru îngenuncheaseră de la sine, înaintea comenzii. El încercă să spună ceva, dar glasul refuza să-l asculte.

– Ei? strigă nerăbdător călăreţul, aplecându-se să-l împungă cu sabia. Ești singur? Câţi sunteţi?…

– Si-singur…, reuși să bălmăjească Pătru, și în clipa aceea caleașca opri în dreptul lui.

– Măria Sa pofteștedorește să vorbească cu un om din prostime, strigă cineva din lăuntrul echipajului. Căpitane, dă-l mai încoace!

Pătru se târî în genunchi, dirijat de sabia căpitanului, se opri lângă ușa caretei și căzu cu fruntea în colb.

– Să trăiești, Măria Ta! strigă el.

Ușa caleștii domnești se deschise și capul încoronat se plecă în afară:

– Ţi-ţi-ţi, ţi-ţi-ţi? făcu capul.

Pătru nu înţelese nimic, dar din spatele capului răsună imediat un glas omenesc:

– Măria Sa, Domnul Moldovei Alexandru al II-lea, are milostivirea să întrebe cum o duc oamenii proști și dacă o duc rău, de ce o duc rău?

Hoţii de vite gândesc repede numai dacă-s strânși cu ușa, și acuma era exact momentul să profite de nemaipomenita ocazie ce se ivea.

– Suntem supușii tăi, Măria Ta, din părţile Tighinei, și ne-a

ucis tătarul tot satul și ne-a ars casele… Numai noi, eu cu femeia și un copil, am scăpat și suntem fugari prin ţară, să ne găsim un loc de așezare, și ne-am gândit…

Alexandru al II-lea Mavrocordat nu știa limba ţării, nu avea s-o știe nici mai târziu, la Fanar se vorbea turcește și grecește, așa că întoarse capul spre vocea din caretă, care, fără îndoială, aparţinea dragomanului. Acesta tălmăci Măriei Sale minciuna hoţului. Măria Sa ciripi ceva în limba lui, se aplecă puţin de pe pernele în care-și odihnea oasele de drumurile Moldovei și aruncă la picioarele lui Pătru ceva, care nu putea fi decât o pungă. Vocea dragomanului răsună iar:

– Măria Sa îţi dăruiește cincizeci de dinari de argint, să-ţi

cumperi un acoperiș și o vită și să spui oamenilor despre milostivenia și bunătatea Domnului Moldovei Alexandru al II-lea

Mavrocordat. Mulţumește Domnului tău!

De chilipirul ce dădea peste el și ai lui, Pătru își pierdu cumpătul, mulţumirile pe care le striga puteau fi luate mai degrabă o abracadabră, dar…

Dar Panteleu, de după tufele unde stătea tăinuit, pricepu că se pune la cale o mârșăvie și hotărî că e cazul să se implice, să-și apere tatăl. Apucă un hanger, sabia era prea mare pentru statura lui, și se repezi ca un leu spre caretă, înainte ca maica lui să-l poată prinde de poala cămășii:

– Lăsaţi-l în pace pe tata! El e om bun!

Căpitanul însă reuși ce nu-i reușise mâne-sii. Îl culcă la pământ și îi smulse hangerul din mână.

– Ia stai! strigă el când privi arma mai bine. De unde ai, vierme, bogăţia asta?

Căpitanul îl ţinea pe Panteleu cu vârful sabiei la pământ.

– Vorbește, ţâncule!

Și iar îl ajută pe Pătru faptul că era strâns cu ușa:

– E darul nostru pentru Măria Sa! sări el. Așa-i, Pantelică, ai vrut să dăruiești hangerul Măriei Sale!

– Așa-i, scânci Panteleu.

Măria Sa dori să vadă arma. O întoarse pe toate feţele și ciripi ceva tălmaciului.

Tălmaciul îl întrebă pe omul din prostime de unde-o are și unde-i teaca.

De data asta Pătru simţi că poate s-o bage pe mânecă dacă nu spune adevărul. Și… inventă un adevăr de care avea și el să se mire mai târziu, după limpezirea apelor. Anume că atunci când au năvălit în sat tătarii și au prins a ucide oameni și a da foc la case, el și-a luat femeia și copilul să fugă spre pădure, dar un călăreţ tătar, se vede că mare mahăr peste ceilalţi, s-a luat după ei, l-a înghesuit cu sabia goală într-o văgăună, dar el, Pătru, l-a doborât cu ţăpoiul, i-a luat sabia, hangerul și calul și au fugit tustrei prin codru până a crăpat animalul sub dânșii…

– Iar teaca… Iaca, amuși o aduc!

Se întoarse să se ducă la tufarii unde mai era Catinca, dar căpitanul nu-l lăsă de capul lui. Și nu-i trebui mult să numere două junghere și o sabie.

– O sabie și un hanger zici? zâmbi a râde căpitanul. Bu-un…

Luă cel de-al doilea hanger cu tot cu teacă și brâu și îl încinse sub giubeaua ce-l apăra de colbul drumurilor…

– Apoi uite cum facem, putoare: ai luat de la supostatnic numai sabia și un hanger. De ăstălalt nici n-ai auzit. Înţeles? Altfel nu dau pe bostanul tău nici măcar o nucă…

(Aici, cu toate că pot ieși din stil, trebuie să remarc: corupţia la vârf nu e nici pe departe o descoperire a zilelor noastre!)

Cu armele pe braţe, de parcă le-ar fi dus pe tavă, Pătru se opri la ușa caretei și îngenunche. Măria Sa își trase pe mâini niște mănuși albe, luă armele. Le învârti pe toate feţele și începu iar să ciripească. Dragomanul traduse:

– Pârcălab de Lăpușna! În satul de aici din vale să dai viteazului loc de casă și o sută de prăjini moșie pentru vecie! Să știe prostimea că Domnul lor răsplătește vitejii!

Caleașca porni din loc ca fulgerul, lăsând totul înecat în colb.

– Prostule, zise Pătru, adresându-se lui fiu-su, care mai stătea întins pe pântece clănţănind din dinţi, dacă nu săreai tu, trei domni aveam să cumpăr! Dar nu-i nimic, mare-i Dumnezeu: puteau să ne taie și capetele!

(foto: Punkt)