un cristian

Moţii mă-tii 

(Casa de Pariuri Literare)

 

„Pe morți să-i astupi cu pămînt, pe vii să-i îngropi în hîrtii!”. Cam asta e povestea și surpriza pregătită de un personal auxiliar celor care nici măcar nu l-au inclus pe lista extinsă a 2000-iștilor, deși avem în față poate cel mai original reprezentant al lor. Scandal, mafie, impostură, comunism, subcultură și underground. „Povestea morților mei, un strigăt de disperare”, revanșă, mizerabilism, furie, flegmă, vomă, spermă și cântec de leagăn.

Intraductibilă, incomodă, MM-ul e ca o coajă de portocală a apogeului subculturii care se mestecă incisiv doar cu caninii și apoi se elimină prin toate orificiile pe solul fertil al literaturii: „Sunt un cristian și literatura română scrie pe mine. Chiar dacă, păcatele mele, nu sunt scriitor. Dacă nu înțelegi, citește (‘n) Morții Mă-tii. O carte pe care n-o vei primi cu dedicație, dar dedicată sistemului de paraziți literari.”

Nerecomandată celor sub șaisprezece ani, dar indispensabilă pentru a înțelege generația MM.

 

un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977, Buzău) este personaj literar auxiliar, editor la Casa de pariuri literare (www.cdpl.ro), redactor la Observator cultural și consilier de proiecte la Uniunea Scriitorilor din România. Între 1997–2007 a teoretizat și a pus în practică un parodic sistem editorial underground prin colecțiile etc., carmen și no name. Co-fondator al revistei de literatură Pana mea (2008), a semnat interviuri și a realizat suplimente în Observator cultural, România literară, Fracturi (ambele serii), tiuk! și Ziarul de duminică. A coordonat Biblioteca de poezie (lansat ca proiect practic în 2001 în Facultatea de Litere a Universității din București, din 2007 pe bibliotecadepoezie.wordpress.com), rețeaua de bloguri Micul Ftiriadi (fototecă, videotecă) și blogul Norei Iuga (noraiuga.wordpress.com). A inițiat „Formula 1 – Chat cu scriitori români” (la Observator cultural), Turneul de lectură prin licee al Observatorului cultural (din 2009), Turneul de lectură prin licee al Uniunii Scriitorilor din România (din 2010), a fost co-organizator de program la NoNameFest (2007, Club A) și al Colocviului Tinerilor Scriitori (2009–2011, Alba Iulia). A participat ca spectator la Cenaclul Litere (condus de Mircea Cărtărescu) și ca fotograf la Cenaclul Fracturi (condus de Marius Ianuș). Nu e fracturist, nu e scriitor și nici nu crede că a trișat ideea de promovare a autorului român. În acest sens a protestat împotriva organizațiilor reprezentative (2003, protest public alături de Marius Ianuș față de neincluderea unor volume de debut la premiile USR) și a editurilor binefăcătoare (2003, protest la Bookarest față de „Editura” Vinea). A realizat numeroase materiale video cu scriitori români (mini-interviuri și documentare) și Târgul Alternativ de Carte (ediția I, mai 2010). A coordonat colecția „Biblioteca de poezie” în proiectul editorial Ninpress–Charmides. Din 2011 se ocupă de cea mai importantă filmofototecă literară, a lui Ion Cucu, editând și realizând interviul din Trilogia Ion Cucu (Cum ar arăta viața fără fotografie?, Sala Oglinzilor și Fotograf la zece președinți).

Anunțat inițial în 2010, romanul Morții Mă-tii a fost retras după ce organizatorii Târgului Internațional Gaudeamus au cenzurat titlul în revista program (titlul apărea Morții Mă-…). Fragmente din carte au fost citite în Cenaclul Euridice (condus de Marin Mincu) și au fost publicate în Paradigma, Tiuk! și România literară, dar și în antologiile Tiuk (antologie de proză KLU) (2010), Poate ne vedem (2010) și Deranj (2011).

 

 

Cadoul din pungă

 

Tataia avea de cele mai multe ori dreptate. Când nu era de față, m-așezam pe scăunașul lui, poate-poate să capăt mai mult curaj și, vorba ălor mari, înțelepciune. Degeaba. Mulți ani am stat la coadă de bunăvoie. Nu cred că din obișnuință, cât din gândul că oricum e timp pentru toți.

 

Și chiar în luna morții bunicii, Anghel a dat cadourile în pungi transparente. Intrau și ieșeau, primindu-și, cu mulțumirile de rigoare, pachetul. M-a ținut lângă el, chipurile să aranjez surcelele pentru sobă.

„Titi, pentru tine am o icoană, să te mai închini și tu la ea!” (auzise el că o cam neglijează pe Livia)

„Tată, Gheorghiță nu poate veni” – s-a scuzat Dorina.

„Da’ ce are, săracu’?”

„Stă în pat, cu febră!”

„Și-l lași să intre în anu’ morții fără cadou de la mine?”

„E bolnav, zău, bre!”

„Hai, taci, că poate să deschidă ușa, să mă-mbolnăvească și pe mine. Ia de colea: tabla de șah pentru bolnăvior și pachetul pentru toți.”

„Ce le-ai dat, tataie?”

„Rahat, nepoate.”

„Rahat?”

„Da, rahat colorat, de la alimentara. O să le placă, ai să vezi!”

La masă a apărut și Gheorghiță, înfofolit și tot un zâmbet. Se scremea să behăie.

„Să trăiești, socrule, unde-ai găsit tabla?”

„Cu ale mele. Ți-a plăcut rahatul?”

„I-a plăcut, cum să nu-i placă?”, sări Dorina la vorbă. „Nici lu’ ăia mici n-a lăsat o bucățică.”

De la masa noastră, a copiilor, l-am căutat din priviri pe tataia. Mi-a făcut semn.

„Vezi în camera din față. Pune niște rahat pentru Cici și Auraș. Să le-ajungă. Că l-au mîncat singuri pe tot, pofticioșii!”

Avea tataia uneori un haz, demențial!

 

Trece mortul

 

„De ce ți-e frică de morți? Morții nu fac rău la nimenea pentru că sunt ca niște păpuși. Poți să râzi de ei, că nu se supără. Cel mai bine e să-i lași cu ochii deschiși, ca să vadă cine vine la înmormântare. La noi la țară, când intră copiii în camera mortului, le punem o carte deschisă pe față, ca să nu viseze urât ăia micii la noapte. Da’ pe la 6-7 ani, se-nvață toți. Ce fel de bărbat ești tu dacă ți-e frică de morți? Hai să-ți explic și altfel. Când ai trac de un examen, o chestie, intră în sală și uită-te la profi ca și cum te-ai uita la unii care stau pe budă, cu pantalonii în vine. Să vezi cum îți revii din emoții. Așa și la morți. Când privești unu, gândește-te că-i pui o carte de colorat deschisă pe față. N-o să-ți mai tremure genunchii.”

 

„Trece mortul, hai să vedem mortu’, Cristi” – îl trăgea Cici de mânecă. Aurică ieșise deja în stradă, alergând cu gura deschisă spre mulțime: „Vrem și noi!”

„Nu merg, Cici, lasă-mă în pace!”

Curtea se golea instantaneu, babacii ieșeau ca la cutremur să însoțească alaiul zgomotos, lăsându-l singur înăuntru. Cam, cred, unica ocazie în care mamaia nu vocifera dacă poarta rămânea deschisă. Stătea pe preș cu ochii fixați pe icoana de lemn și se gândea că ar merita să fie date câteva spargeri, să li se-ascundă vecinilor obiecte prin casă, sau măcar să le schimbe locul, că prea fugeau și-și lăsau baltă toate cele.

L-a speriat de mic ideea de a trece mortul. Nu asistase deloc la astfel de parade, iar încordarea devenea și mai ascuțită după ce se întorceau victorioși, cu colivă și o pungă de sarmale, să-i povestească sau să-și dea cu părerea. Aurică avea și obiceiul să râdă:

„Lu’ Cristi i-e frică de mort!” – încerca să le spună celorlalți, când vroia să pară mai șmecher pe străduță. Da-l prindea repede de nas și-i promitea că n-o să mai zică niciodată. Cădea în genunchi, își împreuna mânuțele și jura să moară Cici dacă le spun că ți-e frică. Se răzgândea mai ales când se certau la fotbal și la cartoane (nu știu cum făcea, dar arunca bine pietroaiele). Îl fugărea și iar se jura. Până când, o dată, supărat pe nu mai știu ce, a strigat în gura mare, de față cu toți copii, că ăstuia i-e frică de mort.

„Ce, l-ați văzut pe Cristi la mort?”

Au început să râdă și să-l arate cu degetul. Nu le-a mai păsat că nu-i mai lăsa să dea o tură cu bicla. Toată seara s-au distrat și au făcut planuri cum să-i bage mortu-n casă. Pe Aurică l-a prins mai târziu în vie. Stătea pe vine și se scremea, știa că nu dădea în el când se cacă.

„De ce le-ai spus? N-ai jurat tu să moară Cici dacă spui?”

„Și mă doare pe mine-n cur dacă moare Cici!”

 

Era-ntr-a treia, luase o mențiune la școală.

„Uite că am luat premiu!”

Să-i explice că n-avusese măcar o medie de 9 în toată școala primară și că se săturase de premii, că te obligau să mergi la serbări și să reciți poezii patriotice? Nu erau tolomacii în stare să priceapă. Până și Dorina și Gheorghiță credeau că nu mai e mare scofală să iei un premiu dacă ajunsese și al lor cu unul acasă. Doar bătrânul făcea diferența:

„Cici și Auraș, uite 10 lei la fiecare pentru înghețată! Cristi, uite și ție 25. Voi de ce nu mergeți cu el la cinematograf?”

„Nouă ne-a cumpărat mama plăci!”

Se dădeau grozavi că au pick-up, râzându-i în nas că „tu citești domnul Goe de pe cărți și noi avem placă!”. Dar parcă de mutrele lor îi ardea când împușca o hârtie cu Tudor Vladimirescu și putea să se ducă să vadă două filme la matineu. 6 lei un bilet, 3 lei prăjitura, 3 lei înghețata la cornet și restul pentru pușculiță.

Într-una din dăți, moșu’ l-a găsit sub masă. Se dusese în camera friguroasă din față, în care nu se făcea focul și-n care se păstrau fructele. Nu se simțea deloc în largul lui, presimțind parcă faptul că de-acolo vor pleca între scânduri bătrânii. Stătea chircit, ronțăind mere roșii. Reci.

„Ce-i cu tine, tataie? De ce n-ai venit la mort?”

A scăpat dumicatul din gură și a început să plângă ca prostul. L-a mângâiat pe creștet.

„Tataie, nu-i așa că tu și mama n-o să muriți niciodată?”

„De ce măi, tataie, să nu murim? Trebuie să murim și noi odată!”

„Și dacă nu vreau?”

„De ce să nu vrei?”

„Nu vreau să fugă copiii după voi și să vă pună vată pe obraji”. (Auzise tot felul de istorii din acestea, că mortul e împănat cu vată și creme și i se pune metal în gură)

„Lasă că mai e pînă atunci, tataie!”

„Cît mai e?”

„S-apuc să te văz însurat și mai vedem!”

„Și dacă nu vreau să mă-nsor?”

„Trebuie să te-nsori, auzi? Nu faci nimic dacă nu te-nsori, ascultă-l pe tataia!”

„Și dacă mori pînă mă-nsor?”

„Nu moare tataia decît dacă vrei tu, ai înțeles? Așa că te-nsori!”

„Mă-nsor, da-mi promiți că nu mori decît după ce mă-nsor?”

„Îți promite tataia, sigur că-ți promite!”

„Și dacă nu te ții de cuvînt ce să fac?”

„L-ai văzut pe tataia să nu se țină de cuvînt?”

„Nu.”

Era fericit. Se uita la bătrân și știa. N-o să se însoare niciodată-niciodată: „Niciodată!”

Babalâcul îl ridică de jos într-o mână. Ar fi trebuit să-l doară, dar nu simțea nimic neplăcut.

„Da’ de ce să nu moară numai tataia și mamă-ta? Cu măta-mare și cu tac-tu ce facem?”

„Pe ei lasă-i să moară, ei nu cred că mi-e frică!”

„Nu mai vorbi așa, că e păcat. S-au obișnuit cu morții, atîta tot. Uite la Gicu! Tac-tu și-a îngropat toată familia, și-a avut mulți morți, Dumnezeu să-i odihnească. Din partea asta, poți să stai liniștit, ai scăpat. Da’ uite ce e, nepoate, pe morții mă-tii o să-i prinzi toți. Nu te gîndi la asta acum. E timp destul. Vrei o portocală?”

 

I-a șters lacrimile și i-a dat o batistă să-și sufle nasul. Nu i-a reproșat o dată că râdeau copiii de el din cauza morților. Nici el, nici maică-sa. Baba, în schimb, avea obiceiul să-l atingă:

„Băiat mare și ți-e frică de niște oase! Toată lumea merge la mort și tu te-ascunzi prin casă, în loc să te duci să iei colivă, colivarul lu mamaia!”

 

Era, într-adevăr, mare colivar. Ziua morților devenise ziua cea mai așteptată, când halea singur jumătate din tava sfințită la biserică pentru pomeni. Doar din coliva adusă de la înmormântări nu mânca, i se făcea rău. Convoaiele îl speriau, știa că urma s-audă minute bune amănuntele urletelor lui tanti cutărița și tot ce povesteau Cici și Auraș cu gura până la urechi. Noaptea visa manechine pe cavouri luminate, sicrie pe post de lift și se-ngrozea de speranțele lui Aurică: „Să mor io, dacă moare tata, ce mișto o să fie să merg după sicriu să se uite toată lumea la mine!”.

După ce trecea mortul pe străduță era pace. Se făceau schimburi avantajoase: bomboane pe biscuiți, colivă pe cartoane. Seara se speriau reciproc c-ar fi mortul prin vie, din care cauză noaptea toată strada avea coșmaruri. Dorina chiar le interzisese să mai meargă la mort (Aurică trezea toată casa noaptea după ce alerga ziua după mort). Dar cine-și mai aducea aminte când se-auzeau bocitoarele? Uneori chiar ei îi trimiteau să vadă cine-i la rând. Moartea însă nu apucase să dea prea des pe la colțul străzii Păltiniș. Bătrânii erau în putere, mergeau la slujba de duminică și-și lucrau cavourile cu spor și voioșie în cimitirul cel nou. Se dădu liber la noua împroprietărire și locurile de veci se cumpărau într-o veselie. Iar pentru cei mai mulți dintre ei, trecerea mortului reprezenta o mare sărbătoare. O repetiție cu public. Un soi de bucurie. Sol-re sol la re-re, sol re sol la re-re…

 

Într-un întâi ianuarie, te-au dus la cimitirul Dumbrava. E cimitirul central pe care-l poți vedea pe de-a-ntregul de la balcon. Treceai des pe-acolo, ca să scurtezi drumul spre cartier. O tăiai cu pegasul prin cimitir, numai când era ziuă-ziuă. Avea bătrâna nu știu ce treabă pe-acolo și te-a luat mai mult să nu te cerți cu ăia, că dacă rămâneați singuri prin curte ieșea sigur încăierare. Te-a lăsat în fața capelei și ți-a zis s-o aștepți, să nu intri sau să te uiți înăuntru dacă vine cineva și-o deschide. Cum întârzia și nu mai era nimic de citit de pe mormintele din zonă, n-ai rezistat tentației și te-ai apropiat de uși. A fost nevoie de toate forțele să le împingi, păcatele tale! De ce te-o fi mâncat în cur? Înăuntru, la nici zece pași, o babă trona pe masă-n sicriu. Ai aflat mai apoi că murise când ar fi împlinit 100 de ani. Coincidențele: an bisect, moartă la fix 100 de ani și născută pe 1 ianuarie, te-au entuziasmat. Buna se uita la tine cu neîncredere: „tu tre’ să te faci popă, că văd că-ți plac morții!” Te holbaseși aproape o oră la mortăciune. Nu mai văzuseși un mort pe viu în viața ta. Știai cum arată doar de la televizor. Din filme.

„Anghele, Cristi a intrat în capelă și-a apucat s-o vază pe coana Teodora. Ce ne facem?”

A fost prima și ultima dată când l-ai surprins pe bătrân cum o pălmuiește. Ți se părea că făcuseși cine știe ce. I-ai chemat repede pe Cici și pe Aurică să le spui. Nici nu le venea să creadă c-ai văzut și tu un mort. Ziceau că minți. Credeai că ceva nemaipomenit se petrecuse, că morții n-or să te mai sperie. Peste noapte nu te-au lăsat să te duci acasă cu bicicleta. I-a sunat moșu’ să le spună că dormi acolo. Nu mai puteai de bucurie. Doar vinerea și sâmbăta aveai voie să dormi la ei. Nu-i nimic de ghicit, bezna a fost un coșmar prelungit. Ai transpirat îngrozitor și spre ziuă te-ai căcat pe tine de frică. N-au știut ce să-ți mai facă, i-au chemat și pe-ai tăi. Aproape două săptămâni ai visat-o pe babă. Și azi, după atâția ani și cu atâția morți în C.V., te mai sperie, putreziciunea!

„Unde e, bă, Cristi?” – l-a întrebat Dan pe Aurică.

„A văzut o babă-n sicriu și s-a căcat pe el. L-au luat acasă.”

 

Astea ți le-a spus Cici, care începuse să te atingă pe obraz. „Vezi că-ți spun pe străduță căcăciosul!”

Au spus, dar și cât n-au mai pus piciorul pe minge, căcănarii!

 

Noapte bună, copii

 

În ziua aceea n-aveam niciun chef de jocuri, de tabinet, popa-prostu’ sau țintar. Uitasem pompa acasă și bicicleta avea roata din spate lăsată rău. Nici măcar capturarea unui bondar nu mă putea înveseli.

Cici-și făcea compuneri de vacanță, iar Aurică mi se părea complet idiot. Se pișase într-unul din șanțurile cu apă de la araci și-ncerca să miște o bărcuță de hârtie cu degetele. Mă uitam la el de după șa. Nu-l interesa dacă nu puteam să-l plimb. Din când în când mai ridica furtunul și stropea găinile. Până când se-auzea vocea bunicii: „Ora de somn!”

Mama ei de treabă, de ce întotdeauna ora de somn ținea două ore? În fiecare zi, între 2 și 4, trebuia să fie liniște în curte. Dormeam în camera de zi a bunicilor. O odaie cât o cameră de cămin studențesc, cu sobă cu plită, pat, două măsuțe arhipline, un șifonier vechi pe care-și ținea tataia colecția de ziare locale, Biblia și televizorul. N-am știut mult timp unde dispărea Anghel în acel interval. Luat cu joaca, habar n-aveam când ieșea din curte. Aș fi dat orice să fie acolo, să m-audă cum mă rog de aia bătrînă să nu mă mai oblige să stau întins în pat. Știam că m-ar fi înțeles și eram dispus să-l las să mă bată la șeptică. Dar tataia se ducea – am aflat-o apoi – să lucreze la cavouri. Le-a făcut la toate fetele lui, mai puțin mamei, tata ținând morțiș să-l construiască singur pe-al nostru.

„Tataie, de ce tre’ să dorm după-masă?”

„C-așa vrea mă-ta! Ești copilul ei, asculți de ea!”

„Și dacă nu mi-e somn?”

„Spui c-ai dormit!”

 

Să stai două ore cu ochii pândind fiecare mișcare a bunicii („Băi, da’ mamaia n-are și ea treabă la veceu?, n-are mîncare de făcut?, nu citește Biblia decît seara?”) – ce mai plictiseală! Doar ceasul de pe masă mă mai salva. Număram secundele împreună. Pe cât mă revolta neputința (deși, acum mă gândesc că n-am încercat măcar o dată să mă dau jos și să zic că „nu vreau, dom’le, să dorm, ce-o să-mi faci?” – și ce simplu ar fi fost!), pe-atât înțelegeam că femeia aceea căreia îmi juram să nu-i mai aduc flori n-o să plece în vecii vecilor nicăieri. Mă răsuceam de pe o parte pe alta, cu palmele peste față (ar fi fost mai plauzibil dacă mi-acopeream fața cu cotul?).

„Te mai foiești mult?”

O uram pe mamaia. Mă întorceam cu fața la perete și priveam pătura – niște cercuri, dar dacă cercurile alea sunt niște ochi de copii și ochii niște coșuri de gunoi, cum văzusem în tabără la Năvodari? Măcar să fi fost un păianjen în cameră. Cici îmi zicea că ei au un păianjen sus, l-am văzut și eu o dată. Dar la mamaia nimic, nici muște măcar.

Și mamaia cosea la hainele lui Anghel, ștergea praful de pe televizor, verifica facturile, dar de ieșit nu ieșea. Nimeni nu intra în curte între 2 și 4, decât dacă intervenea ceva grav. O singură dată am scăpat. Murise tata Vasile, un frate de-al ei. O săptămână am dus-o-ntr-o veselie. M-au lăsat de capul meu. Ce s-au mai ofticat ăilalți, că mă plimbam prin curte prin dreptul geamurilor. Dar fericirea cu tata Vasile, căruia de bucurie i-am aprins la slujbă lumânări de zece lei, a fost prea scurtă ca să mă mulțumească. Aș fi vrut să moară toate rudele, să plece mamaia și să nu mai fiu nevoit să dorm după prânz.

„Cristi, dormi?”

„Da, mamaie.”