Radu Vancu

 

Frânghia înflorită

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, nu e zi să nu apară

câte unul despre care vezi imediat

că-i cam năuc, ajuns pe aici

 

ca un refugiat hărtănit de câini

& zdrenţuit de bocancii grănicerilor

& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte

 

la fel cum un câine hămesit se repede

la boţul din mâna hingherului.

Devastat şi totuşi plin de speranţă,

 

un copil aşteptând în fiecare zi

să vadă dragoste în ochii abuzatorului.

Îl înţeleg ca pe un frate.

 

Dragoste aşteptam şi eu, pentru că

plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie

în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,

 

plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ

deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut

musca de sicriu treaba. Am primit însă numai

 

linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie

ca parfumul de nard din vasul de alabastru

peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles

 

că dragostea e sfoara de rafie, dragostea

e boţul din mâna hingherului,

dragostea e vânătăile de sub ochii

 

plini de speranţă ai copilului. Şi poate că

dragoste e numai spaima cu care-l privesc

pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,

 

rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul

privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră

şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,

 

dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul

pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,

tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”

 

Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,

parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul

calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.

 

Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,

şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată

adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –

 

toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii

că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea

nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.

 

Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva

se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.

Îl înţelegi ca pe un frate.

 

 

 

[Mă uitam la Barcelona – Manchester United, finala Champions League, era deci (constat căutând pe Google) 28 mai 2011. Avea deci doi ani şi treisprezece zile, numai bine copt pentru prima dilemă identitară; l-am întrebat în pauza meciului: „Tati, tu ce vrei să te faci când eşti mare, fotbalist ca Messi sau baschetbalist ca tati?”. M-a privit lung, lacrimile i-au sărat instantaneu ochii şi vocişoara dulci: „Nuuuu, vrei să rămâi Sebastiaaan”. Pentru ochii şi vocişoara asta aş fi în stare să fiu mortul tău drag, tati. Şi chiar dacă n-aş fi în stare – tot voi fi cândva unul dintre morţii tăi; vei răsfoi poate (cu dinţii strânşi mă rog să n-o faci) paginile astea; ţi se va părea poate că e de datoria ta să te înduioşezi (cu dinţii scrâşnind mă rog să n-o faci). Nu e. Să nu te lase inima să mă visezi.]

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, aşa cum ai înţeles deja,

prea uşor te lasă inima să mă visezi.

După cum poate vei fi înţeles deja

 

că aproape întotdeauna se întâmplă aşa:

viii sunt cei care se întorc şi bântuie morţii –

stai liniştit în bunul şi bătrânul tău cadavru

 

şi deodată intră viul în lumea ta

pe nepusă masă, ca un frate întors

când nimeni nu-l mai aştepta

 

dintr-un război din care nimeni, niciodată,

nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă.

Intră în lumea nouă de parc-ar izbi uşa crâşmei

 

de perete şi-ar striga: ‚un rând la toată lumea!’,

te priveşte apoi cu privirea aia hipnotică

şi halucinată la care se ajunge

 

abia după o noapte iluminată

de patru jumătăţi de vodcă

turnate direct peste inima arzând

 

cu tot mai mare vâlvătaie de magneziu

în pieptul deja transparent

şi casabil. Te priveşte deci iluminat

 

şi te simţi aşa de fermecător

stând în cadavrul tău

care face lumile să se unească

 

şi să ardă cu flacără, încât greu te abţii

să nu strigi şi tu cât te ţin plămânii

goi de aer şi stafidiţi:

 

‚un rând la toată lumea!’, îl priveşti şi tu

cu ochii care ştiu şi ei bine

ce înseamnă nopţile de vodcă necruţătoare

 

şi pedepsitoarele vâlvătăi de magneziu,

iar aerul deasupra capetelor voastre

se aprinde ca o sondă peste zăcăminte pure.

 

În miezul vâlvătăii, cadavrul tău fermecător

şi viul fermecător se privesc halucinaţi,

o enclavă de iubire în miezul infernului,

 

paradisul nostru de buzunar din infern.

Şi ne privim, şi ne privim,

ochi halucinat în ochi halucinat,

 

încremeniţi ca desenaţi acolo de O Mână

jucăuşă care a vrut să aşeze doi oameni fericiţi

în centrul unei lumi de flăcări veşnice.

 

Şi ne privim, şi ne privim,

flăcările ne ling duioase creştetul,

un promo la o lume veşnică

 

a cărei veşnicie va dura o noapte,

ochiul halucinat se va închide curând

şi se va deschide ochiul cu corp vitros

 

& retină & cornee & lumină falsă

în lumea adevăratei tale fericiri,

în Paradisul CamiSebastian

 

plin de locuri cu verdeaţă şi tobogane

şi baveţici şi nopţi de amor

şi întristare multă şi numai fericire.

 

Iar amândoi vom fi cu cât mai fericiţi,

cu atât mai devastaţi. Nici după moarte

nu se supravieţuieşte uşor

 

unei vieţi duble ca asta. Cu atât mai puţin

înainte de ea. Nu mă mai visa deci, dragule –

prea uşor te lasă inima să mă visezi.”

 

Noaptea arde cu flacără neagră deasupra ta

ca deasupra unui zăcământ impur & tulbure,

ai da orice să mai priveşti o dată

 

ochii lui cu corp vitros & retină & cornee,

pe ei îi cauţi dincolo de ochii halucinaţi

ai cadavrului fermecător care uneşte lumile

 

şi pune fericirea & teroarea în dicteu automat,

însă ştii deja că nu-i vei mai vedea niciodată,

iar curând, în câteva ore, în pătuţ & în pat

 

alţi corpi vitroşi, alte retine, alte cornee

se vor aprinde cu vâlvătăi de magneziu

de la lumina dimineţii –

 

şi nu-mi rămâne, iubit cadavru fermecător,

decât fericirea necruţătoare & impură & tulbure

de a fi regele şi cadavrul lor. Şi numai al lor.

 

 

 

[Fermecător cadavru, cum altfel, de vreme ce de paisprezece ani îţi tot farmecă visele. Într-atât de fermecător, încât charisma lui trece în fapt dincoace de vise – nu e zi în care gesticulaţia realului să nu-ţi amintească de el, atât cât să înţelegi că se uită la filmul cu tine şi se amuză să-ţi facă din când în când semn. Un Hitchcock paralitic, întins în sicriu ca-ntr-un şezlong confortabil, cu pământul tras ca un pled călduros peste picioare, uitându-se de unul singur la cele mai dragi filme ale lui şi trecând din când în când dincoace, printre imaginile mişcătoare, nu mult, îndeajuns ca unul dintre actori să simtă că energia aia e acolo şi să întoarcă suprins-îngrozit-fermecat capul şi inima – dar el deja să nu mai fie printre imaginile mişcătoare ci, revenit dincolo, să râdă mulţumit de spaima plină de speranţă a bietului actor. Fermecător cadavru, ghiduş ca un cadavre exquis viu, trecând aşa de iute dintr-o lume în alta că le pune în dicteu automat. Îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată.]