Fragment dintr-o povestire din volumul

Roşu, roşu, catifea

de Veronica D. Niculescu

 

(în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare)

 

O! Cei care au intrat cu căciulile pe cap au păţit precum Nadia. În holul imens, flancat de coloane de marmură, cu gîturile sucite spre cerul de sticlă albastră, spre candelabrul colosal, spre scara monumentală, zeci de capete se dezgoliră fără voia stăpînilor. O! Maică-măiculiţă!

Două sute de vizitatori, număraţi la intrare cu o palmă fermă pe umăr, au fost împărţiţi iute în patru grupuri şi preluaţi de tot atîţia ghizi. Fetele ajunseră sub aripa unei helănci, o helancă verde nespus de agitată. Spunea probabil pentru a zecea oară pe ziua de azi aceeaşi poveste, însă în ochi i se citea încîntarea celui ce ştie că va şoca şi va prinde ca într-o menghină curiosul. Aproape, mai aproape, aici! Primele fraze, înţesate de cifre, s-au pierdut în sunetul înfundat al căciulilor scuturate, al tropăielilor şi-al murmurelor. Helanca nu se pierdea însă cu una, cu două. Pe aici! O sută de picioare o urmară supuse.

– Scara, doamnelor şi domnilor, s-a vrut o copie a celei de la Ermitaj!

– Ah... oftară vizitatorii.

– Are o înălţime de treizeci de metri şi aproape tot atîta în lăţime...

– Eh...

– Motivul plafonului se oglindeşte în cel al pardoselei – helanca făcu un gest amplu cu braţul, capetele se plecară –, mozaicul fiind inspirat de cel descoperit la Histria...

– Aiah...

Natalia îşi desfăcu trei nasturi de la palton şi-şi dezlipi cu două degete puloverul care i se lipise de piept, privind peste capete, la grupul dinainte, de pe scară. Greu.

– Ce zici, Nadia, oare dacă m-aş...

Nadia o înghionti scurt:

– Taci, că ascult!

Grupul din faţă se pierdu după colţ, în timp ce al lor nu se clintea nici un pas de cîteva minute zdravene. Cînd helanca întinse braţul şi se urniră şi ei pe scara colosală, nu se mai vedea nici picior de vizitator în faţă. Natalia încercă să o ia uşurel înaintea grupului, dar ochii din gulerul de vulpe îi ţineau calea. Pe la jumătatea scării, strigătele helăncii verzi dădură semnalul de oprire:

– Un milion de metri cubi de marmură! 

– Ăăă...

– Eu v-am zis, şopti alendelonul.

– Aţi zis o tonă, ripostă capul de vulpe.

– Mii! sări haina de iepure.

– Pssst!, se enervară nişte pufoaice.

– O mie de tone de bazalt, cinci mii de tone de ciment, şapte mii de tone de oţel, douăzeci de tone de nisip!

– Phiii...

– ...şi peste trei mii de tone de cristal.

Helanca verde sclipi biruitoare deasupra mulţimii. Paltonul maro zîmbi umflîndu-şi guşuliţa. El le zisese.

– Stimaţi vizitatori, peste două mii de candelabre. Unul dintre ele, cel mai mare, cîntăreşte cinci tone. Un altul foloseşte şapte mii de becuri.

– Uuui...

– Da, da, pe toate le vom vedea de îndată, scînteie helanca. Poftiţi!

Urmară girofarul verde în susul scării, apoi la dreapta, pe sub bolţile gigantice, printre coloane, atingînd, adulmecînd, cumpănind din priviri, şuşotind, palton cu pufoaică, cap de vulpe cu spinare de iepure, fîş cu fular, pîş, pîş. O!

Natalia privi în depărtare, printre coloanele ca nişte biscuiţi spriţaţi muiaţi în miere la capete. Grupul celălalt se pierdea departe, în capătul coridorului. Ochelarii aburiţi, şoapta în ureche, dezastru. Se lăsă dusă cu valul, intrară într-una din săli.

– Covoarele, to... doamnelor şi domnilor – doamnele şi domnii îşi feriră ciubotele murdare de noroi şi de sare din calea privirii celorlalţi –, covoarele sînt lucrate manual, la fabrica de la Cisnădie. Datorită dimensiunilor, au fost realizate pe bucăţi şi asamblate apoi aici, în fiecare sală. Aici, stimaţi vizitatori, sala are o suprafaţă de şase sute douăzeci şi cinci de metri pătraţi.

Paltonul maro clipi şi împărţi iute numărul la zece, constată că dacă mai scădea patru îi dădea suprafaţa apartamentului său.

– Covorul! se dezlănţui helanca, tălpile tresăriră jenate, covorul respectă întocmai modelul parchetului de stejar – toate privirile în jos – şi pe cel al candelabrului – toate privirile în sus. De jur împrejur – inutil de descris rotaţia evidentă a privirilor – de jur împrejur, iată, acest modul alcătuit din doi pilaştri de lemn de stejar, reiterîndu-se la fiecare şase metri, imitînd arhitectura Renaşterii italiene. Remarcaţi plafonul bogat ornamentat, succesiunile de pătrate din lemn imitînd....

– Tiii...

Natalia îşi deschise toţi nasturii, ezită un pic, apoi îşi scoase paltonul şi şi-l puse pe braţ. Nadia o privi cu reproş, sigur n-o să-şi mai amintească nimic în cameră, la cămin. Cu căciula îndesată la loc pe cap – „ştii că mă trage” – şi cu paltonaşul încheiat pînă la gît, Nadia asculta atentă, numai ochi şi urechi la helancă.

– Iată şi candelabrul de care vă vorbeam, cel cu şapte mii de becuri, din cristal de Mediaş...

Craioveanca Nadia tresări, îi trase un ghiont Nataliei:

– I-auzi măi, de la tine, de la Mediaş!

Medieşeanca Natalia îşi pedepsi colega cu o uitătură feroce, imitînd-o:

– Taci, tu. Că n-o să-ţi mai aminteşti nimic în cameră.

– E istorie, fată!

– Istorie... Mai bine ţi-ai arde tu istoric carnetul ăla al tău...

–... al doilea ca dimensiuni din Casa Poporului, formînd un tot unitar cu masa circulară, priviţi! continuă helanca verde.

Capetele confirmară fără voie, privind în sus şi în jos, iar în sus, iar în jos.

– Renaşterea, se înălţă helanca, Renaşterea se interferează cu elementele autohtone, tradiţionale. Priviţi, priviţi: clanţele, radiatoarele, lambriurile, pragul!... Aceasta, stimaţi vizitatori, este sala în care urmau să se ţină şedinţele Comitetului Politic Executiv. Iată, în jurul mesei sînt şaizeci de scaune, lemn de stejar, tapiţerie de catifea. Li s-ar fi alăturat încă unul la final, un fotoliu tapiţat cu fir de aur şi argint, amplasat la o anumită înălţime, pe care ar fi stat...

– Au supt sîngele poporului! strigă o pufoaică şi părăsi în goană sala.

O sută de ochi stupefiaţi oscilară între uşă şi braţul înălţat al helăncii. Helanca învinse:

– ...pe care, da, domnilor, da, pe care ar fi stat fostul conducător.

Ghidul rosti ultimele cuvinte învăluindu-le cu un tremur.

– Ooo!

– Unde-i fotoliul cu fir de aur? strigă un pardesiu mototolit.

– Unde-i?

– Şi de argint.

– L-au furat.

– S-o fi furat.

– S-ar fi furat.

– Nu l-au terminat.

– Bine că s-a terminat.

– Au supt sîngele poporului! se auzi din depărtare.

– N-am terminat. Domnilor, domnilor, poftiţi! strînse hăţurile helanca verde.