Andrei Mocuța

 

Primul lucru

 

Primul lucru pe care a trebuit să-l învețe Șercan a fost să se închine. De fiecare dată când intră în mănăstire, călugării îngenunchează, se sprijină în palme și pleacă fruntea de trei ori. E angajamentul pe care-l leagă cu simplitatea vieții de pustnic.

După prima săptămână, un maestru în vârstă l-a tras la o parte și l-a instruit :

- Nu te închini numai când intri în mănăstire și când primești învățătură de la gurul tău, o faci și în fața mai marilor tăi.

- Cine sunt mai marii mei? a întrebat Șercan.

- Toți cei care sunt mai în vârstă decât tine, dar și călugării veniți aici înaintea ta.

Adică toată lumea. N-a avut de ales și s-a aplecat în fața fiecăruia. Era plăcut și justificat să te închini înțelepților, lor le puteai simți grația. În schimb, era ridicol să pleci fruntea în fața unor învățăcei obezi abia trecuți de pubertate, veniți la mănăstire să le facă pe plac părinților sau să se trateze cu mâncare mai sănătoasă decât acasă ; sau înaintea unui fermier boșorog care n-a meditat o singură zi în viața lui, luat în grijă de stareț, fiindcă se ocupa de pământul mănăstirii.

Era absurd să îi stimeze pe aceștia la fel de profund ca pe înțelepți. În ciuda acestui conflict, Șercan își ducea gestul la bun sfârșit. A ales calea de mijloc, căutând aspecte care merită plecăciunea. Se închina ridurilor de pe fruntea fermierului, aveau și ele de spus povestea unei vieți pline de trudă. Pleca fruntea în fața poftei de viață a învățăceilor copilăroși.

A început să-i placă să se închine. Făcea închinăciuni înaintea gurului, a mai marilor săi, a bolului cu orez, la intrarea în chilie, râului înainte să se spele în el, chiar și cornetului de pe creștetul maicii unicorne. A devenit stilul său de viață. Dacă ceva mișca, el i se închina.

 

 

Rugăciunea lui Șercan

 

Hua Chi i-a arătat lui Șercan cum să se concentreze în rugăciune atunci când era singur. Acest lucru îi permitea să pătrundă cele mai adânci taine ale minții.

La o rugăciune comună, după ce starețul s-a pornit să rostească mai multe sutre și să cânte numele lui Buddha, Șercan s-a pus să geamă din toate puterile, asemenea unei muieri în călduri. Fiind sărbătoare și lume multă, rușinați, frații și-au cerut scuze enoriașilor.

Când slujba s-a sfârșit, l-au certat, spunându-i că, pentru o astfel de purtare, ar trebui să fie alungat cu pietre din mănăstire. Altora nu li s-a mai permis să îmbrace roba de călugăr numai pentru că au folosit o singură monedă fără să ceară voie. Șercan a răspuns :

- N-am făcut altceva decât să mă iau după stareț.

- Ce vrei să spui ?

- În clipa în care a început să cânte, era în pat cu soția bărbierului. Așa că am găsit de cuviință să gem. Nu fac decât să urmez pilda acestui om sfânt. Orice face, mă iau după dânsul.

Frații s-au rușinat și l-au abordat pe stareț în taină, întrebându-l dacă balivernele lui Șercan sunt adevărate.

- Da, așa este. În timp ce rosteam sutrele și-mi mângâiam bărbia țepoasă, îmi ziceam că tare bine mi-ar prinde un bărbierit. Apoi, când am început să-l slăvesc pe Buddha, m-a fulgerat gândul că n-ar fi o idee înțeleaptă să mă las pe mâna bărbierului, ținând cont că ieri seară i-am invitat soția la mine în chilie și...

A trebuit să tacă, pentru că Șercan începuse din nou să geamă.

 

 

Cea mai bună portocală

 

Șercan nu mai avea liniște de la o vreme. Hua Chi i-a lăsat moștenire o portocală, formulând un koan:

- „Cum recunoști cea mai bună portocală din lume ?” Nu te grăbi. Lasă ghicitoarea să răspundă de la sine.

Cea pe care i-a lăsat-o nu putea fi cea mai bună. Era zbârcită și mâncată de putregai alb. Ghiciți cam de câtă vreme își bătea capul Șercan să dezlege koan-ul.

S-a izolat într-o livadă cu portocali, sperând că timpul îl va transforma într-o portocală. Vedea numai culoarea portocalie în fața ochilor. Meniul lui: supă de portocale cu aromă de frunze de portocale, ciorbă de portocale cu sâmburi de portocale, piure de portocale, rață cu portocale gătită în stil franțuzesc, portocale fierte în suc propriu și plăcintă de vară cu portocale. Se imagina o portocală cu zeamă dulce în vene, învelit într-o piele lucioasă, netedă și portocalie. Degeaba. Nu a reușit să dezlege koan-ul.

S-a gândit că răspunsul cel mai simplu îl poate da numai un vânzător de portocale. A mers în piața de fructe și s-a oprit lângă un stand. Vânzătorul părea sever și mândru de marfa lui. Trebuia să fie un individ exigent ce-ar recunoaște cea mai bună portocală dintr-un miliard.

- Dați-mi cea mai bună portocală pe care o aveți, a zis Șercan.

- Toate portocalele din prăvălia mea sunt cele mai bune, a răspuns vânzătorul. Nu vei găsi o portocală care să nu fie cea mai bună.

La aceste cuvinte Șercan a dobândit iluminarea.

 

 

Nenăscută, nemoartă

 

Trezirea lui Șercan nu putea să treacă pe lângă urechile mamei sale cu una, cu două. Imediat ce-a aflat, i-a trimis o scrisoare prin Hua Chi, care i-a reprodus-o telepatic :

 

            Dragul meu fiu,

 

Îți doresc să ajungi un învățător bun și să-ți împlinești natura, oricare-ar fi ea. Totuși, țin să te previn că n-ai devenit un adept al lui Buddha, ca să te transformi într-un dicționar ambulant. Ferește-te să ții discursuri. Abține-te de la prelegeri. Nu te lăuda niciodată. Oamenii nu vor să-ți soarbă învățătura, ci să fure o părticică din puterea dobândită. Închide-te într-un templu micuț dintr-un loc retras. Folosește-ți timpul pentru meditație.

Buddha a propovăduit timp de zeci de ani și niciodată n-a rostit un cuvânt despre el. Rolul învățăturii lui a fost iluminarea altora. Există milioane de cărți despre budism și le poți citi fără să înțelegi nimic despre tine, cu atât mai puțin ceva din această scrisoare.

 

       Cu dragoste,

Nenăscută, nemoartă

Mama ta,

            Tamika

 

 

Ploaia de portocale

 

Șercan a pășit în templu și a zărit un călugăr bătrân care-și fierbea orezul. Neluând în seamă vârsta lui înaintată, l-a rugat să-i tălmăcească sensul hieroglifelor de la intrare. Călugărul, surd și cu vederea slăbită, fără dinți și cu limba aproape înțepenită, în locul unui răspuns a mormăit ceva fără rost. Șercan n-a stăruit și a ieșit din templu. Abia atunci a putut să perceapă forța tăcerii.

Într-o zi, în timp ce ședea sub un portocal (locul lui preferat de reculegere), într-o stare de tăcere sublimă, peste el au început să cadă portocale.

- Au ! Au ! Au ! Au ! Au ! gemea el de fiecare dată când o portocală îi cădea în cap.

- Țineam să te laud pentru discursul tău despre tăcere, i-a șoptit vocea lui Hua Chi.

- Dar n-am vorbit nimic despre tăcere, a zis Șercan.

- Tu n-ai vorbit despre tăcere, eu n-am auzit nimic despre tăcere, a răspuns Hua Chi. Aceasta e adevărata tăcere.

Și portocalele s-au revărsat asupra lui Șercan ca o ploaie.

 

 

Cutia cu koan-uri

 

Merge pe jos, asemenea unuia fără acoperiș, un rătăcitor, purtând obișnuita pălărie de bambus și sandale de paie, ducându-și toate lucrurile într-o cutie de papier mâché atârnată la gât. Are doar veșminte largi din pânză, lama de ras, bolul pentru cerșit și poate câteva cărți.

Are o sumă modestă de bani, cât să-i ajungă pentru înmormântare în caz că e găsit mort la marginea drumului. Își va petrece nopțile dormind prin temple părăsite sau prin umbrare de la marginea drumului, poate chiar sub cerul liber.

Cutia de papier mâché e plină cu koan-uri. Ține minte primul test. Hua Chi a întins o portocală și i-a cerut să mediteze asupra ei. A petrecut multe zile încercând să-i dea de capăt. Când se întorcea la Hua Chi, era trimis să mai caute. Iritat de propria neputință, și-a revărsat mânia asupra maestrului:

- Ești un boșorog răutăcios!

- De ce?

- Fiindcă mă trimiți la plimbare de fiecare dată când îmi scapă răspunsul la întrebările tale stupide!

            - Asta pentru că trebuie să-nțelegi că plimbarea e mai importantă decât răspunsul.

            - Știi, mă-ndoiesc că ești atât de iluminat pe cât te lauzi!

            - Ai dreptate. Atâta vreme cât mă privești ca pe un sfânt, vei căuta iluminarea în afara ta.

Natura koan-ului este imposibil de interpretat. Poate fi descifrată doar trăind-o așa cum e: o ghicitoare fără răspuns. Răspunsul este el însuși, Șercan, cea mai mare enigmă fără răspuns.

Dezleagă șiretul de la gât și așează cutia în poală. Deschide capacul și citește primul koan:

„În această poveste nu există cuvântul nu.”

 

 

(Seymour)

 

Șercan a găsit printre puținele cărți pe care Hua Chi i le-a lăsat moștenire („Nu am să-ți ofer decât înțelepciune și câteva cărți pe care ai face bine să le arzi după ce le citești.”) un volum diferit de celelalte (al unui autor înnebunit după paranteze, pe care îl vom omagia bruind cursivitatea acestei povești cu astfel de semne sâcâitoare).

Cartea era prezentarea unui individ, Seymour Glass. El avea relații spontane cu copiii și speculative cu sfinții (deși natura lor se inversa adesea). Principalele lui atuuri, tăcerea și urechile, îl recomandau pe el însuși, cu lejeritate, drept un sfânt.

Legat de tăcerea lui, cel mai bine ar fi s-o descopere fiecare în volumul cu pricina și să se raporteze la ea în funcție de propriul canal de rezonanță sufletească. Nu e nimic de povestit (nici n-aș vrea să fiu acuzat că nu las chiar nimic în seama imaginației cititorului), decât cuvintele lui Seymour:

- Stai, stai. Nu zice nimic. Adevărul suprem nu poate fi nici măcar gândit.

            Urechile erau o prelungire a acelei tăceri. Seymour nu avea urechi de corsar, ci de bătrân cabalist sau de Buddha. Extrem de lungi, cu loburi cărnoase. Posibil să dateze din jurul dinastiei Tang (eu le-aș considera mai timpurii).

Pe Seymour îl mai apucau ghidușiile și după lungi perioade de tăcere se adresa (ieșea efectiv dintre rândurile poveștii) cititorului:

- Trebuie să ai ochii tare setoși. Sunt ca peștii-banană ce tânjesc după banane. Am un koan pentru tine: „Ce dorește un pește atunci când e pe malul unui râu și are gura plină cu banane?” Nu poate striga „mi-e sete!”, pentru că-l sufocă bananele. Dacă arborele plin cu banane nu l-ar fi ispitit să iasă pe uscat, ar fi rămas cuminte în râu. Acolo nu există pește care să se plângă de sete.

Golul pe care crezi că l-a lăsat Tamika în inima ta poate fi multe lucruri, dar niciodată suferință. Cum te poți plânge că suferi când trăiești într-un ocean de iubire și respiri iubirea așa cum peștele respiră apa într-un râu?

           

                                                                        ( . )

 

(din volumul Șercan, în curs de apariție)