Alex Condrache

 

Vremuri bune

 

S-au împlinit 25 de ani de când s-a votat legea Libertăţii. Nici nu ştiu cum s-a scurs atât de mult timp. Îmi amintesc perfect ziua în care, în sfârşit, schimbarea mult dorită a avut loc. De fapt, greşesc când spun că asta era ceea ce ne doream, pentru că nimeni nu ştia pe atunci ce vrea. 23 ianuarie este o zi în care nimeni nu se aşteaptă la nimic, este frig, încă ne refacem după sărbători şi totuşi, asta a fost ziua cea mare.

Am omorât prin împuşcare peste 70 de oameni şi am scăpat de cinci ori. În 24 Ianuarie, mi-am cumpărat şi eu un revolver micuţ, de culoarea alamei, chicios aş spune. Mă amuză când mă gândesc că am putut să-mi folosesc şi tichetele-cadou. Organizarea a fost excelentă. Autorităţile au anticipat cererea mare, aşa că au deschis o sumedenie de buticuri de unde îţi puteai cumpăra un pistol şi maxim 20 de cartuşe.

Ce emoţii am avut! Mi l-am cumpărat de dimineaţă, afară era un frig de îmi simţeam rinichii paralizaţi. Îmi amintesc că  la acel ger îngheţaseră toţi câinii vagabonzi, toate ciorile, toţi boschetarii. Pe stradă începuseră să se audă împuşcăturile, la început mai rar, apoi mai tare, ca şi cum cineva făcea floricele lângă un microfon. Am găsit un chioşc la doar 3 străzi de blocul meu. M-am întors  puţin iritat de zgomotul ăla, nou pentru mine. Acasă, fără să-mi dau geaca jos, m-am trântit pe canapea şi am desigilat cutia de carton, care, culmea, era gri, fără să fie împopoţonată. Când l-am luat prima oară în mână, am tresărit. Era tare rece şi, colac peste pupăză, fix în acel moment am auzit prima împuşcătură în bloc.

Pistolul l-am studiat îndelung. Nu m-am putut abţine şi l-am botezat: Codruţ. Nu am vrut să fie ceva pompos. În prima zi nu am tras nici un cartuş. M-am jucat doar cu el, l-am învârtit, l-am lustruit, am mimat că trag şi altele. Ştiu că am avut un mare noroc. Am trimis şi eu prin sms codul de pe cutia în care l-am cumpărat şi am câştigat, prin tragere la sorţi, o zi întreagă de lecţii de tragere, chiar a doua zi.

În dimineaţa următoare am plecat mai repede decât era necesar.  Îmi amintesc revoltat că aia a fost ultima zi când am găsit brânzoaice cu stafide şi cu aluat pufos, la chioşcul de lângă blocul meu. Pistolul îl ţineam în buzunar. Mă enerva că era destul de greu şi aveam impresia că îmi va găuri geaca. Am observat amuzat că vânzătoarea nu ştia să-şi încarce arma. Tragerile se făceau la închisoarea din oraşul nostru. Deşi era frig, am preferat să fac drumul destul de lung pe jos. Eram curios să observ care era atmosfera prin oraş după ultimele evenimente. Nu am văzut nimic deosebit, poate doar că era mai curat. Reuşisem peste noapte să nu mai fiu deranjat de împuşcături. Dobândiseră între timp o anumită ordine, nu se mai auzeau haotic, ci parcă  urmăreau o schemă, sau, artistic vorbind, o partitură.

Închisoarea nu o mai văzusem până atunci. Era foarte curat aici, sârma ghimpată era nouă, varul era proaspăt şi toţi pereţii aceea gri, zgrunţuroşi, aveau ceva impunător. M-a întâmpinat un domn mustăcios, simpatic, Ion îl chema. Mă deranja că scuipa într-una, probabil era răcit. Avea totuşi bunul simţ să-şi proiecteze flegmele în iarbă, nu pe trotuar. Am intrat într-o curte uriaşă, cu mulţi arbuşti enervant de goi.  Mi-a cerut pistolul, l-a studiat un pic, a tras de două ori cu el în sus. M-a privit în ochi şi a spus cu mult umor: „Şo pe ei!” Din acel moment, el  stătea undeva în dreapta mea şi îmi dădea indicaţii din priviri.

La semnul lui, au ieşit pe uşă trei deţinuţi. La un alt semn, primul din coloană a început să fugă în zig-zag. Ion l-a împuşcat cu maximă precizie, direct în cap. Ceilalţi doi au aruncat cadavrul într-o groapă pe care nu o zărisem până atunci, apoi au venit la vreo 30 de metri în faţa mea. Pe primul l-am doborât abia din a treia încercare. Pe al doilea, norocul începătorului, l-am nimerit din prima, chiar în nas. Următorii trei au stat la patruzeci de metri, m-am descurcat binişor. La pauza de ceai pe care am făcut-o, am aflat că eu câştigasem să îmi dezvolt abilităţile de tragere pe categoria violatorilor. Câştigătorul de a doua zi urma să tragă în condamnaţii pentru omor din culpă.

După pauză, am exersat ore întregi pe oameni care alergau, bine instruiţi fiind, în zig-zag. S-a dovedit că aveam mult talent. Am plecat spre seară de la închisoare cu o plăsuţă plină de cartuşe. Pe drum m-am oprit  la Tudor, verişorul meu. L-am împuşcat mortal, din prima. După ce am făcut curat cu mătuşă-mea, am primit o ciorbă bună, acrişoară şi fierbinte, care a scos tot frigul din mine. Am aflat că şi ea îl împuşcase pe soţul ei, fratele mamei.

            Acela a fost anul în care mai toţi au renunţat la televizor. Am făcut un bilanţ şi am observat că în acele luni am omorât 42 de persoane, cu tot cu deţinuţi. 13 dintre ei erau rude îndepărtate, a mai fost şi un brutar, 3 vânzătoare, diriginta din liceu, două foste iubite, administratorul, dentistul, dar şi alţii. 

            În anul următor am fost împuşcat şi eu. Am avut noroc din nou. Eram la lucru, programul aproape se încheiase, când l-am văzut pe Lucian, un fost coleg de liceu. Eram singur în birou, omorându-mi timpul cu nimicuri. Conform regulamentului, a tras de la distanţa minimă permisă de trei metri. A avut dreptul la un singur foc şi nu m-a omorât; mereu l-am intimidat pe săracul băiat. Aşa cum era firesc, am aşteptat împreună un sfert de oră. Deşi îmi curgea mult sânge de undeva din zona coastelor, am reuşit să suport durerea şi nu mi-am pierdut cunoştinţa ceea ce mi-a dat dreptul să chem ambulanţa. El a trebuit să rămână în încăpere şi să evalueze stricăciunile făcute de glonţ, sângele meu şi altele. La 3 luni după ce m-am întors din spital, mocheta, o vază şi biroul erau înlocuite. Pe Lucian nu l-am mai întâlnit de atunci, deşi stăm în acelaşi oraş.

            Am mai fost împuşcat de patru ori, dar mereu am avut noroc. Cel mai haios a fost când Miruna, vecina de sub mine, a vrut să mă omoare fără să verifice dacă îşi încărcase pistolul. Nu a mai avut dreptul să încerce din nou.

            Aşadar, m-am ales cu patru cicatrici. Două aproape se suprapun. Arată ca nişte broaşte mici, zdrobite pe pielea mea dură şi elastică pe care o privesc adesea cu mândrie. Pentru cea de a treia cicatrice, am suferit cel mai mult. Raluca, o domnişoară cu care am avut un schimb de replici la urcarea în autobuz. Din greşeală, a împuşcat o babă ce era lângă mine. A fost ceva spectaculos. Glonţul a trecut prin stomacul meu şi a lovit-o pe acea femeie aproape de inimă. A murit apoi, la vreo jumătate de oră. 

            Raluca m-a împuşcat de la mai puţin de trei metri. Aş fi putut să o condamn să renunţe la pistol pentru nerespectarea regulamentului. Probabil ar fi ajuns să se sinucidă, la fel ca şi celelalte persoane, destul de puţine la număr, care au avut parte de pedeapsă. Rana cu care m-am pricopsit atunci mi s-a infectat de trei ori. Gâlgâia de puroi. Aveam o febră cumplită. Găleţile de perfuzii cu antibiotice care mi se administrau, parcă nu mă ajutau cu nimic. Am fost la un pas să fiu executat de medic care aproape că a fost convins că nu are rost să îşi mai risipească energia cu mine. Până la urmă am scăpat.

            Mă gândesc că aş putea fi înţeles greşit. Dacă nu aş fi trăit, nu ar fi fost nici o problemă. E drept, îmi place natura, îmi place să mănânc, dar trebuie să îmi vină şi mie cineva hac . Spre exemplu, pe Raluca am împuşcat-o cu mult talent în ochiul stâng. Ea a fost singura căreia i-am răspuns cu aceeaşi atitudine. M-au iritat foarte tare şi cuvintele urâte ce mi le-a spus în timpul certei din staţia de autobuz.  În privinţa medicului, consider că atitudinea lui a fost una îndreptăţită. Totuşi, nu mult după ce m-am externat, am aflat că a făcut un infarct.

            De 25 de ani am acelaşi pistol. Are aceeaşi culoare ţigănească. Ca orice lucru pe care îl cunoşti foarte bine, am impresia că e mai mic, maleabil într-un fel, parcă ar fi plastilină. Mi-am cumpărat şi un toc pe care îl port la subraţ. În tot acest timp am evitat să îmi găsesc o parteneră. Am rămas doar eu şi pistolul, cel care m-a schimbat atât de mult. Refuz să îmi caut o nevastă pentru că, statistic vorbind, vom sfârşi omorându-ne. Cu riscul de a fi plictisitor, ţin să repet că,  oricât de ciudat i-ar părea unui  om care nu a prins vremurile acestea, nu mi-e frică să mor. Nici vorbă! Cui îi mai pasă de aşa ceva?

            Au fost luni întregi în care nu am folosit nici un glonţ. Mi-am petrecut săptămâni nesfârşite în care am verificat state de plată şi mai ştiu eu ce timp de opt ore, am mâncat, m-am plimbat şi cam atât. După asemenea perioade, omor câte un străin, de obicei bărbaţi. Încerc să îi evit pe cei pe care îi bănuiesc că ar putea fi părinţi, pentru că nu mă simt dispus să-mi asum responsabilitatea pentru mai ştiu eu ce copil.

 Cel mai probabil am să-mi întâlnesc şi eu glonţul ce nu mă va ierta. Statistic, am 80  la sută şanse. Rar se întâmplă în zilele noastre să sfârşeşti datorită vreunei boli, sau de bătrâneţe. Se găseşte cineva care să te scutească de asemenea poveri. La fel de rar se întâmplă ca oamenii să sufere de vreo depresie sau să se certe. Lucrurile se rezolvă cât mai natural posibil.

            În aceşti douăzeci şi cinci de ani, aproape că ne-am înjumătăţit. La început au fost atacaţi mulţi şefi, politicieni, medici, preoţi, poliţişti, funcţionari şi alţii care au lucrat cu oamenii. Mulţi au căutat răzbunarea printre aceştia. Acum nu se întâmplă asta prea des. Nu trăim în haos. Nici războaie nu prea mai sunt. Cimitirele, pentru a nu se extinde la nişte dimensiuni dezolante, au fost organizate cu nişte gropi mai mici, fiind practicată incinerarea. Ca să fiu sincer, eu nu găsesc un mare farmec să fiu transformat din ditamai omul într-un borcan de cenuşă. Găsesc mult mai spectaculoasă, mai încărcată de importanţă, o înmormântare ca pe vremuri, însă trebuie să fim responsabili şi, mai ales, practici.

Bineînţeles că au dispărut hoţii, violatorii, corupţii, toţi infractorii de fapt. Se înţelege că oricine ar încerca vreo nelegiuire ar fi executat. Acum închisorile sunt folosite în alte scopuri. Toţi cei care le-au ocupat înainte au fost împuşcaţi, cei mai mulţi cu acordul lor. În prezent închisorile sunt utilizate ca fabrici pentru muniţie sau orfelinate pentru copiii ai căror părinţi s-au împuşcat reciproc.

Aşa cum spuneam, au trecut 25 de ani. Lucrurile s-au schimbat mult. Iată, chiar acum, la nici cinci metri de geamul meu, o doamnă a împuşcat pe cineva. Dar e târziu, trebuie să plec spre lucru.