Furcacaudină
de A. R. Deleanu
„Vreau să vreau să fiu din nou,
Să râd, să simt... să fiu.
Vreau să ştiu ce vreau din nou,
Să cred, să sper... ”
Şi mai ce?
Nu mai ştiu!
Citeşte, dacă nu mai ştii! Ce, tu nu-ţi memorezi propriile poeme?
Nu. Nu mai ştiu!
Taci, nu striga, ‘te dreacu’!
Şi jap, o palmă peste obrazul inversat.
Plângi ca pizda. Deci „să cred, să sper...” şi apoi?
Nu văd... Întoarce foaia, striga şi plângea.
Vrei să citeşti, ai?
Gheată întoarse foaia mânjită cu sânge. Să fie clar: Gheată stătea în picioare. Ţinea în dreptul pieptului o foaie pe care era scrisă o poezie. În faţa lui, scriitorul local atârna de un lanţ în mijlocul halei. Lângă Gheată mai erau Toni şi Frecţie. Scriitorul local sângera. Sub el – o baltă de sânge. Şefu’ nu era. Era la masă. Clar?
Deci, strigă Gheată, „să cred, să sper... ”?
„... să ştiu.”, citi scriitorul local printre sughiţuri.
„... să ştiiiiiiiiiiuuuu.”, făcură toţi trei într-un glas.
Şi trosc, îi pocni umărul. Frecţie lovi braţul drept ce atârna bleg şi care apoi, după lovitură, atârna şi mai moale. Băligos. Mort.
Câţi ani ai, maestre? întrebă Toni.
Scriitorul local tremura de durere. Plângea şi sângele i se scurgea din orificii şi se aduna pe podea.
Maestre, nu întreb de două ori.
Douăzeci şi cinci!
Mulţi înainte! se auzi vocea lui Frecţie printre îmbucături – băga o şaorma.
Şi câte cărţi ai tu, maestre?
Şapte.
Şapte ce?
Şapte cărţi.
Da, da, cărţi, ştiu, dar ce fel de cărţi? întrebă Toni.
Cinci de poezie, două romane.
Frecţie, zise Toni şi Frecţie lăsă şaorma şi ridică bâta de baseball.
Câte a zis? întrebă Frecţie.
Şapte, răspunse Toni.
Şapte ce?
Şapte cărţi.
Da, da, cărţi, ştiu, dar ce fel de cărţi? întrebă Frecţie.
Ce pula mea contează, Frecţie! Dă-i să zacă!
Şi Frecţie lovi. O dată, de două ori, de trei ori, aaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaaaaaaaaaaauuuuuuu, stai, bă, se auzea printre lovituri, nu mai fac, a patra oară, nu mai scriu niciodată, aaaaaaaaaa, trosc – un os, dă-l dracu’ de os, a cincea oară, a şasea oară şi...
Stai, zise Toni. Cum se cheamă?
Scriitorul nu mai putea vorbi. Se bălăngănea ca o halcă de carne atârnată în abator. Faţa îi era acoperită de sânge şi braţul îi atârna mort pe lângă cap.
Cum se cheamă? repetă.
Asfinţit la ţară, poezie... Umblam cu umbra, poezie... Eu, poezie... Vertigo în sala de sport, poezie... Ace, bolduri şi safire, poezie... Nuşu Cărăbuşu, roman... Anda, roman...
Cine e Anda?
Lăsaţi-mă..., plângea scriitorul local. Nu mai pot...
Zi, mă, cine e Anda?
Prietena mea din liceu... Clasa a zecea...
Păi, şi ce, nu ţi-a trecut?
Atunci am scris cartea, la naiba!
Ai scris roman în clasa a zecea? Frecţie, lasă în pizda mă-tii şaorma că ţi-o îndes în cur! Treci şi arde calorii!
Şi trosc, Frecţie fu ascultător. A şaptea lovitură.
Ce planuri ai?
Au... două... au..... cărţi... anu’ ăsta...
Jap, peste ceafă. Scriitorul văzu o lumină puternică, apoi siluetele celor trei reveniră pe retină şi, până să se dezmeticească, un pumn îi înceţosă din nou vederea. Gheată se apropie de el şi îl trase de degete până se auziră tendoanele rupându-se ca beţele, unul după altul, trosctrosctrosctrosctrosc, de parcă urma să le arunce în foc.
Ăăăăăăăăăuuuuuuuuuu! urlă scriitorul. Ăăăăuuuu!
Stai aşa, zise Toni. Ce-ai făcut, Gheată?
I-am rupt degetele.
Bun, mi-a plăcut. Ia vezi şi la cealaltă mână, dar numai un deget, să ne rămână pentru festival.
Gheată întoarse degetul mic de la cealaltă mână până pocni.
Ăăăăăăăăăuuuuuuuuuu!
Perfect! Asta e! Frecţie, notează: deget, ca un hăuit lung, ăăăăăuuuu.
Cum să scriu? Ăăăăuuu?
Da, mă, ă şi u, ce e aşa greu? Vrei să arăt pe tine?
Nu, bă, termină...
Scrie şi taci. Apoi, noapte bună, zise Toni şi ieşi din hală.
Frecţie lăsă pixul şi foaia pe masă şi ridică bâta. Se duse în spatele scriitorului şi lovi. Să fie clar: se făcu întuneric în capul scriitorului local, Alexandru Bunescu, laureat al premiului „Vlad Nicolici”, Prejmer, şi clasat pe locul al treilea la concursul de poezie pentru tineri „Colgate Palmolive 2006”, autor a şapte cărţi şi două în pregătire, posesor de blog şi ochelari de soare, iar a doua zi fu dat dispărut. Pe Facebook, că în ziar nu mai era loc.
*
Frecţie era la a treia votcă. Tânăra autoare o amesteca pe a ei cu suc de portocale, aşa că dura mai mult. Să fie clar: nu asta era problema, timp avea destul, dar Frecţie plătea. Totuşi trebuia să o facă pentru ca Şefu’ să fie mulţumit. În numele artei. Într-o săptămâna trebuia să înceapă Festivalul de Poezie de la Braşov şi Şefu’ mai avea nevoie de câţiva oameni. Se înscrisese la concursul de debut. Când l-au întrebat cu ce se va prezenta la concurs, Şefu’ le-a zis că nu e treaba lor, i-a scuipat şi a urlat că, după ce toţi vor vedea instalaţia, lumea artistică nu va mai fi aceeaşi. L-au scos cu jandarmii din clădire, dar, pentru că lăsase o sută de euro sub foaia cu tabelul înscrişilor, l-au lăsat pe listă. Aşa că, beată, trează, Şefu’ avea nevoie de Meme, cum i se spunea Marinelei Miriţescu, poetă-vulcan, laureată a premiilor Mugetul Munţilor de la Orăştie, Beta-fizica cuarţ-ică de la Prahova, Poetul necunoscut căzut la datorie de la Cristian, Soarele nopţii de la Părteştii de Sus şi Gaura Neagră de la Fundu Moldovei. Dar tot mai bine beată.
Frecţie îşi pierduse toată seara şi îi era foame, însă Maroon 5 din boxe îi acoperea chiorăitul maţelor. Întâi fusese la cenaclul Tupeul Literar, care se aduna o dată pe săptămână într-o cârciumă minusculă cât baia mică a Şefului. Frecţie făcuse comparaţia asta pentru că era singura baie a Şefului pe care o ştia. „Nu te caci tu la buda mare, Frecţie!” îi zicea Şefu’ mereu după ce dădea un pepene. S-a dus să o asculte pe Meme, a fost singurul care s-a ridicat când a aplaudat şi a şi strigat un „bine, Meme!”. Meme s-a înroşit şi a cerut cu tot dinadinsul să mai citească o poezie. Audienţa – trei poeţi şi trei spectatori, cu Frecţie patru – a dat din cap aprobator şi Meme a citit ceva cu paşii mei sunt paşii tăi, cu luna şi soarele, cu pizda mă-sii, că votcile nu stau, lovesc, dar portocalele dracu’...
Şi, Meme, ce mai pui la cale? întrebă Frecţie.
Tinere (Meme s-a născut în ‘89, Frecţie în ‘76), cele zece volume de poezii sunt citite şi răscitite de toţi liceeni pe o rază de douăzeci de kilometri. Dar nu îmi e de ajuns. Vreau mai mult.
Adică?
Teatru!
Ah, teatru. Fain. Dar bănuiesc că vrei să şi joci.
Eu, cum să joc, prostuţule? Am eu faţă de actriţă?
Dar, Meme, pe bune acum, la ochii tăi şi la...
La ce?
La... adică, la corpul tău...
Adică cum?
Adică eşti bună, Meme.
Meme râse şi mai ceru un pahar.
‘Tu-ţi pasca mă-tii, gândi Frecţie, dacă mai ceri cu portocale te sparg.
O votcă cu suc de portocale.
Vai, gândi Frecţie, vaco...
Barmanul aşeză paharul în faţa ei şi ea începu să soarbă.
Chiar crezi că sunt... bună?
Sigur că da.
Să fie clar: Meme era urâtă. Regula numărul unu: arată, nu spune. Spun: Meme era foarte urâtă.
Dar nu doar la scris, nu?
Eu sper că nu doar la scris, zise Frecţie şi se apropie de ea.
Ea se înroşi şi chicoti şi evident că îi plăcea, aşa că Frecţie zise:
Barman, un absint la fata.
Vai, zise ea, ce e aia? Cred că am mai auzit. Ceva albastru, nu?
Vei vedea, Meme. Geniul tău va fi îndeosebi mângâiat de această licoare a zeilor. Te va purta printr-o lume în care talentul tău e centrul gravitaţional al universului. Celulele-ţi vor mulţumi, ascultă-mă pe mine.
Hihi, eşti funny, chicoti Meme şi sorbi toată votca.
Apoi veni absintul, cu el întunericul şi amintirea ultimelor cuvinte:
Şi, cum ziceai că ţi se spune?
Frecţie, dar tu poţi să-mi spui Masaj.
Hihi, eşti funny...
Găăăăăăăăuuuuuuuuuuaaaaa! Iiiiiiiiiiaaaaaaaa! Nu! Ce!?... Aaaaaaaaaaaaaaa!
Frecţie ţinea telefonul deasupra patului, apoi, când Meme înceta să urle, îl ducea la ureche şi zicea:
E bine aşa, Şefu’?... Ah, avem?... Cum vrei?... Mai gros?... Mai subţire... Bine, stai că încerc ceva...
Cleştele strânse sfârcul drept şi din gâtlejul lui Meme urcă un iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii sfâşietor.
E mai bine, Şefu’?... Deci la sfârc... Da... Da... Mai jos nu mă bag, Şefu’... Acolo... Nu ştiu, încercaţi... Nu, Şefu’, e urâta ca dracu’…Cu atât mai bine... Deci încă unu şi revoluţionăm literatura... Hai, pa, Şefule!
Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
*
Tânărul poet, Sever Manolache, sever cu imaginea sa precum numele său, posesor de conturi pe toate blogurile literare, dormea în primul compartiment al unui tren care îl aducea de la Marele Colocviu al Micilor Scriitori, unde a împărţit patul cu poetul-minune de numai doisprezece ani, Nicu Flintă, care a tras vânturi toată noaptea şi a vomitat până dimineaţă, când l-au trimis acasă. Severul Sever era oricum şifonat după ce a încercat toată ziua să explice unor jurnalişti că nu e de acord cu numele colocviului, deoarece el, la cei şaptesprezece ani ai săi, este cel mai în vârstă scriitor prezent, şi, la cele douăsprezece volume ale sale, nu se mai consideră un mic scriitor. Mai ales că pregăteşte a paisprezecea carte – sare peste treisprezece, e cu ghinion – şi valoarea se numără în centimetri. De cotor de carte.
Şi cum dormea Sever cu gura deschisă şi cu România Literară făcută sul în braţe, uşa compartimentului se deschise şi se auzi:
Biletul la control, condei fără tulei!
Până să înţeleagă ceva, zbang – un bocanc în gură. România Literară a căzut. Repet: România. Literară. A. Căzut. Clar? A căzut şi Sever, s-a întors apoi pe spate şi încercă să zică ceva. Avea gura plină de sânge (satanic). Deasupra lui plutea un controlor cu o şaorma în mână. Să fie clar: controlorul era legat în compartimentul vecin, în chiloţi şi cu un căluş în gură. Frecţie folosi lanţul cu care se închide naşul în compartimentul său să numere banii pentru a se bloca înăuntru cu Sever. Îl ridică apoi pe tânăr cu o mână de un picior şi îl scutură. Nu căzu decât şalul.
N-ai agendă? N-ai pix? Bine că ai şal.
Îl lăsă să cadă. Capul lovind podeaua sună ca o tobă spartă.
Hhhhââââââârrrrrrr! se auzi din gâtul poetului.
Horcăi, ai? E perfect. Horcăit n-avem încă.
Frecţie se aplecă şi continuă să-şi mănânce şaorma.
Ia zi, munceşti?
Nu, se auzi de sub bocanci.
Şi atunci cine îţi plăteşte cărţile şi premiile?
Tata.
Şi ce e tata?
Avocat.
Citeşte?
Nu.
Frecţie se aplecă deasupra poetului şi îi plezni o roşie din şaormă peste obraz. Sever începu să plângă.
Cine eşti? Ce vrei? Orice... spune... tata îţi dă...
Tata dă. Dă, nu? Taică-tău îşi aduce – fii atent cum zic – aportul la propăşirea literaturii contemporane, nu?
Ce vrei? plângea Sever.
Frecţie se ridică şi-l luă de un picior.
Nu! Nu! strigă Sever.
Poc.
Hhhââââârrrr!
Haha!
Se aplecă, îl ridică, deschise pumnul.
Poc.
Hhhhhâââârrrr!
Haha!
Înghiţi ultima îmbucătură de şaorma şi formă numărul Şefului.
Şefule? Mă auzi?... Horcăie... N-avem, nu? Îl luăm că e bun... În cap... Lăsat să cadă... Garantat. Auzi!
Se aplecă, îl ridică, deschise pumnul, apropie telefonul.
Poc.
Hhhhhââââârrr!
Haha!
Poc.
Hhhâââârrr!
Haha!
Poc.
Hhhhhâââârrr!
Haha!
Poc.
Hhhâââârrr!
Haha!
Şi trenul: tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm.
Poc.
Hhhhhââârrrr!
Haha.
Tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm.
Poc.
Hhhhhââârrrr!
Haha!
Şi greierii în noapte: cri-cri-cri, cri-cri-cri.
*
Uite cum s-a întâmplat: festivalul era în toi, spuma literară în public, iar pe scenă tot unul şi unul. Să fie clar: când moderatorul a anunţat că urmează un grup debutant cu o instalaţie poetică onomatopeică, toţi au ciulit urechile.
Prezentatorul a zis:
Şi acum: „Furcacaudină”!
Şi Frecţie, Toni şi Gheată au tras de păturile de pe instalaţie şi au împins-o în mijlocul scenei. Murmur prin sală. Oripilare. Ochi mari. Vomă pe doamne. Numai unul nu zicea nimic – îmbrăcat în portar, Şefu’ privea instalaţia şi zâmbea.
Imaginează-ţi: douăzeci de tineri scriitori erau prinşi în instalaţie, contorsionaţi, atârnaţi, îndoiţi, goi, transpiraţi, însângeraţi, cu capul în sus, cu capul în jos, într-o parte, leşinaţi, treji, plângând, urlând, frânţi, pârghii trăgeau de ei, altele se împingeau în ei, iar în mijlocul lor, ca trei haiku-uri organice, Bunescu, Meme şi Sever formau un triptic sângeros: atârnat cu capul în jos, Bunescu urla în timp ce cârlige trăgeau pe rând de degetele sale.
Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!
Un alt cârlig o pişca pe Meme de sfârc.
Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Şi o pârghie dădea drumul funiei de care atârna Sever cu capul în jos, apoi îl ridica şi îi dădea drumul din nou. Şi din nou. Şi din nou.
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!
Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Poc.
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Şi ceilalţi din instalaţie scoteau sunete îngrozitoare.
Cccccccccccccccââââââââââââââhhhhhhh!
Bbbbbbbbbbbbbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Auauauauauauauauaua!
Poc.
Ssssssssssssssss!
Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!
Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Cei din public au tăcut. S-au ridicat în picioare, s-au uitat unii la alţii, s-au luat de mâini şi şi-au zâmbit. Şi-au apropiat trupurile şi s-au mângâiat. Căldura trecea din trup în trup. Şi-au lipit buzele şi s-au sărutat – bărbaţi cu femei, femei cu femei, bătrâni cu copii. Apoi, când li s-a încâlzit sângele în vene, s-au dezbrăcat.
Ssssssssssssssss!
Ăăăăăuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Ăăăăăăăuu!
Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Cccccccccccccccââââââââââââââhhhhhhh!
Bbbbbbbbbbbbbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Auauauauauauauauaua!
Poc.
S-au sărutat şi s-au mângâiat şi şi-au unit corpurile unele de celălalte şi s-au întins pe podea, tăvălindu-se, colcăind ca viermii printre scaune.
Bbbbbbbbbbbbbbbuuuuuuuuuaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Auauauauauauauauaua!
Poc.
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
De sus, de unde privea Şefu’, sala părea un ocean care fierbea, bule de aer ieşeau prin pielea tuturor şi trupuri albe se loveau de pereţi ca valurile înspumate. Pe alocuri, corpurile unora se umflau şi plezneau şi rândunici zburau din burţile lor. Roiau apoi în jurul candelabrului, strălucind ca becuri în flăcări. Gâfâitul pasiunii se ridica din oceanul de trupuri şi Şefu’ şi-a dat şi el hainele jos şi a inspirat adânc. Apoi a expirat. Trupurile transpirate se lipeau, se dezlipeau, luceau, ardeau, luminau încăperea, ardeau sala. Din tavan s-a pornit ploaia şi, acolo unde picurii atingeau corpurile înfierbântate, aburul se îndesea.
Poc.
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Iiiiiiiiiiiiiiiii! Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Hhhhhââââârrrrrr! Hhhâââââârrrrr!
Cccccccccccccccââââââââââââââhhhhhhh!
Perdelele au luat foc şi flăcările mângâiau pereţii aruncându-şi limbile fierbinţi până în tavan. Viermuiau corpuri goale pe podea şi Şefu’ le privea. A zâmbit plin de iubire şi a coborât printre ele, scufundându-se în marea de piele, înecându-se. Totul strălucea, totul ardea. O muzică se auzea de undeva, de departe, şi era atât de multă iubire pe lume în noaptea în care a murit poezia.
- SFÂRŞIT-
A. R. Deleanu
www.deleanu.wordpress.com