Copila de zăpadă

de Eowyn Ivey

- Fragment -

 

Mabel a picotit lângă sobă până înainte de amiază, cu cartea deschisă în poală. Mare parte din iarnă nu îşi permisese să doarmă în miezul zilei, fie şi numai fiindcă voia să demonstreze că nu are nici urmă de febră a colibei. Dar nu dormise bine în noaptea dinainte, chinuită fiind de coşmaruri. Acum, amorţită de lumina zilei şi de căldura focului, se lăsase în voia somnului.

S-a trezit simţind o mână mică şi răcoroasă pe a ei. A deschis ochii şi a văzut-o pe Faina.

Am ceva, a zis fetiţa trăgând-o de mână pe Mabel.

Ah, fetiţo, m-ai speriat.

Grăbeşte-te, te rog, a zis ea.

Ceva de desenat?

Copila a încuviinţat şi a tras de ea.

Unde?

Faina a arătat pe fereastră.

Afară? Bine. Bine. Stai să-mi iau ghetele şi haina.

Şi creioanele?

Da, da. Şi blocul de desen.

Când Mabel a deschis uşa, ninsoarea a uluit-o. Era prima săptămână de aprilie şi ningea.

Faina a luat-o iarăşi de mână pe Mabel şi au mers împreună în curte. Chiar şi cu zăpadă, mirosea a primăvară, a maluri de pârâu dezgheţându-se şi a pământ reavăn, a frunze moarte şi frunze noi şi a rădăcini şi scoarţă. Mabel şi-a dat seama că ele, ea şi copila, încă stăteau ţinându-se de mână, iar a Fainei era atât de firavă şi răcoroasă, iar inima lui Mabel era ca o gaură în piept umplându-se, precum o fântână, cu apă rece ca gheaţa şi dulce.

Desenezi? a întrebat Faina încetişor.

Zăpada? Nu prea ştiu cum să fac.

Faina i-a dat drumul lui Mabel şi şi-a îndreptat palma către cer, cu mitena atârnându-i de un şnur albastru, de la încheietură. Un singur fulg de nea i s-a aşezat în palma goală. Faina s-a întors şi i l-a arătat lui Mabel.

Acum poţi să desenezi?

Fulgul nu era mai mare decât cel mai mic nasture de la fustă. Avea şase vârfuri, cu capete franjurate şi un centru hexagonal, şi stătea în palma copilei ca o pană mititică, fără a se topi.

Era de parcă timpul încetinise, aşa încât Mabel nu mai putea respira şi nu-şi mai putea simţi propriul puls. Ceea ce vedea era peste poate, şi totuşi aşa era. Acolo, în mâna copilei. Un singur fulg de nea, luminos şi translucid. Un miracol cu margini ascuţite.

Te rog, îl desenezi?

Ochii albaştri ai copilei erau larg deschişi şi tiviţi cu chiciură.

Ce altceva era de făcut? Mabel a bâjbâit şi a deschis blocul de desen. A apucat creionul cu degetele moi şi a început să deseneze. Faina stătea neclintită, cu fulgul de nea în mână.

Poate că ar trebui să intrăm în casă şi să ne aşezăm ca să facem asta, a zis Mabel, dar apoi şi-a înţeles greşeala. Copila a zâmbit şi a scuturat din cap.

Nu, nu. Bănuiesc că nu putem intra în coliba încălzită ca să desenăm zăpadă, nu?

Schiţa era prea mică, iar Mabel şi-a dat seama că îi va fi imposibil să capteze fiecare striaţie şi linie. Îşi dorea să fi avut o lupă. A trecut la o pagină nouă din blocul de desen.

Nu am fost niciodată prea bună la desenele geometrice, a zis ea, mai mult pentru sine, decât pentru copilă. Nu prea am răbdare. Nu sunt destul de precisă.

A luat-o iar de la capăt, desenând din linii mai largi şi umplând întreaga pagină cu unica formă geometrică. Şi-a sprijinit blocul de desen de o mână, desenând cu cealaltă, uşor aplecată pentru a vedea mai de aproape. Dar răsuflarea ei, şi numai ea singură, putea transforma fulgul într-o picătură. Şi-a întors faţa într-o parte, ca să nu răsufle asupra acestuia.

Zăpada începuse să se aşeze, în pete umede, pe foaie. Mabel lucra tot mai repede şi scotea oftaturi de frustrare. De-ar fi fost un artist mai priceput…

E perfect, a şoptit Faina. Ştiam eu c-o să fie.

Mabel s-a uitat de la desenul ei la fulgul din mâna copilei.

Mai pot lucra şi mai târziu la detalii. Să zicem, aşadar, că deocamdată am terminat? a întrebat-o.

Da, a zis Faina.

Copila şi-a apropiat palma de buze şi a suflat spre fulgul care a plutit prin aer în jos, ca puful de păpădie.

Ah, a zis Mabel.

I-au dat lacrimile şi nu înţelegea de ce.

Faina a luat-o iarăşi de mână, s-a sprijinit de Mabel şi s-a lipit strâns de ea. Fulgii umezi cădeau împrejurul lor. Lumea întreagă tăcea. Ningea tot mai puternic şi mai umed, iar haina lui Mabel se îmbiba.

Faina a tras-o de mânecă. Mabel s-a aplecat în jos, către ea, aşteptându-se să îi şoptească ceva la ureche, însă Faina şi-a lipit buzele reci şi uscate de obrajii lui Mabel şi a sărutat-o.

La revedere, a zis copila.

Când Faina a dat drumul mâinii şi a fugit prin ninsoarea care acum era ploaie, Mabel a înţeles. A vârât blocul de desen sub haină şi a rămas în ploaie până când părul îi şiroia şi haina îi era leoarcă, iar ghetele i se înămoliseră. A rămas uitându-se lung prin ploaie şi a încercat să vadă departe, în pădure, dar deja înţelesese.

 

 

Traducere de Veronica D. Niculescu

Fragment din romanul “Copila de zăpadă”, în curând la Editura Polirom.