Zahar PRILEPIN

 

PATOLOGII

(fragment de roman)

 

(Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski,

pentru editura Curtea Veche)

 

          

Când trec în partea cealaltă a râului, mergând pe pod, adesea sunt chinuit de una şi aceeaşi vedenie.

            Sfântul Ispas stă pe ambele maluri, cu un picior pe un mal şi cu celălalt picior pe celălalt mal. Pe unul dintre malurile râului e casa noastră. În fiecare sâmbătă ne ducem pe celălalt mal, ca să ne plimbăm printre cărţile întinse pe jos, în parcul de pe malul râului. În spatele bărcilor stau pensionari taciturni, care vând cărţile ieftine şi sumbre ale scriitorilor clasici şi „maculatură” scumpă cu coperte kitschoase.

            Ridic copertele cărţilor întinse pe bărci cu degetul mare al mâinii stângi. De mâna dreaptă mă ţine viteazul meu copil adoptiv, un domn de trei ani cu şapcă roşie şi încălţat în ghete cu crampoane, legate frumos cu şireturi albe şi pufoase. El cunoaşte câteva cuvinte importante, ştie să clipească din ochi, are o mimică bogată şi cinstită; suntem încântaţi unul de celălalt, deşi el nu-mi spune nimic despre asta. Ne cunoaştem deja de jumătate de an şi el e convins că sunt tatăl lui.

            Stând pe malul râului, mâncăm îngheţată şi ne uităm la apă. Apa curge.

- Dar când va curge apa? – întreabă băieţelul.

„Când va curge apa, noi vom muri”, – mă gândesc şi, fără a-mi face griji că-l voi speria, spun asta cu voce tare. El ia vorbele mele ca pe-un răspuns.

- Şi asta se va întâmpla degrabă? – întreabă el, interesându-l probabil cât de repede va curge apa.

- Păi nu, nu prea degrabă, – îi spun eu, fără să hotărăsc despre ce vorbesc, despre moarte sau despre cursul apei.

            Terminăm îngheţata. El a deschis gura pentru a-şi turna ultima picătură dulce, care curge din conul de îngheţată. Eu mănânc şi conul umed şi pătat al îngheţatei.

- Buuun, – constată copilul.

            Îi şterg cu o batistă palmele lui lipicioase, obrajii murdari nu ştiu de ce şi mă ridic, pregătit de plecare.

- Hai să mai aşteptăm, – îmi propune copilul.

- Ce să aşteptăm?

- Să aşteptăm până curge apa.

- Ei, hai.

            El se uită concentrat la apă. Ea curge, curge, curge.

 

            Apoi urcăm într-un microbuz, un autobuz mic, pentru douăzeci de persoane, plus şoferul, care conduce cu multă virtuozitate, în acelaşi timp conversând cu pasagerii. Are în gură o ţigară fumegândă, dar scrumul nu-i cade niciodată pe pantaloni, căci atunci când se adună atâta scrum cât să fie-n pericol să cadă, şoferul scoate ţigara pe geam şi scrumul e luat de vânt.

            Uneori mă îndoiesc de măiestria şoferului. Când noi, doi bărbaţi minunaţi, eu şi copilul adoptiv, ne plimbăm prin oraş, eu nu am încredere în nimic şi pun totul la îndoială. Nu am încredere că vazele cu flori nu cad de la balcoane şi că maidanezii nu sar la oameni, am îndoieli asupra faptului că firul de cablu electric căzut luna trecută de pe stâlp nu va curenta, iar capacele de canalizare nu vor cădea, deschizând un întuneric clocotind. Suntem grijulii şi ne păzim de toate. Băieţelul are încredere în mine, aşa că nu am dreptul să-l dezamăgesc.

            În consecinţă, am îndoieli şi în legătură cu măiestria şoferului autobuzului. De fapt, să spun că nu am încredere în el e puţin spus. Groaza care-mi trezeşte o stare de parcă aş vrea să vomit mă face să-mi lipesc obrazul nebărbierit de faţa lui, iar mâinile mele strâng corpul plăpând al copilului de trei anişori, degetele mele îi ating mâinile, lobul urechilor, fruntea, verific dacă e cald, dragul meu e aici, lângă mine, pe genunchii mei, unic, irepetabil, amuzant, sever, iar el îmi îndepărtează nemulţumit mâna, – îl incomodez să vadă cum curge apa, – mergem pe pod.

            Iar pe mine mă chinuie o viziune. Şoferul scoate pe geam mâna cu ţigara transformată-n scrum, aruncând o privire în oglindă şi încercând să vadă cine încă n-a plătit pentru cursă… Piciorul drept apasă instinctiv pe pedala de acceleraţie, pentru că ochii au transmis creierului acum o sutime de secundă informaţia că drumul e liber pe următoarea sută de metri, – toate automobilele s-au îndepărtat. El îşi scutură scurt mâna cu ţigara, apasă pe accelerator, se uită în oglindă să vadă în spate şi nu bănuieşte că peste o clipă autobuzul lui va zbura peste bordură. Poate că autobuzul s-a întors din cauză că roata a prins vreo groapă, care s-a ivit pe neaşteptate, poate că pe drum a apărut vreun câine şi şoferul a reacţionat greşit, – nu am de unde să ştiu.

            Ţipătul unei femei îl face pe şofer să-şi întoarcă privirea la şosea, drum care se întoarce brusc la dreapta, iar el nu mai aude răcnetele pasagerilor. El vede cerul, pentru că microbuzul se ridică pe roţile din spate şi, cum ni se pare nouă… în-ce-ti-şooor… dar chiar foarte încet, cu un sunet îngrozitor, precum al porţilor iadului, burta autobuzului atinge gardul de fier şi parcă trece peste el, parcă îl smulge din asfalt.

            Apa curge. Până la ea mai sunt treizeci de metri.

            Eu am văzut totul înaintea femeii care a ţipat prima. Stăteam lângă şofer, în dreapta lui, pe acest loc ar fi trebuit să stea taxatoarea, dacă firma auto nu ar fi făcut economie pe funcţia asta. Dacă sunt cu copilul, mereu mă aşez pe locul taxatoarei, care lipseşte. Când sunt singur mă aşez oriunde ar fi, pentru că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău.

            În secunda când şoferul a pierdut direcţia, eu l-am strâns pe băieţel lângă mine, strecurând mâna dreaptă sub pieptul lui slăbuţ, ţinându-l strâns de geaca de blugi cu degetele. În acelaşi timp am apucat cu mâna stângă bara de care se ţin pasagerii când ies din microbuz, strângându-l între antebraţ şi biceps. În clipa următoare, când ni s-a părut că autobuzul se ridica lin în picioare, am strigat la şoferul care se chinuia din toate puterile să îndrepte volanul şi să-şi mute piciorul de pe accelerator pe frână:

- Deschide uşa!

            Când autobuzul deja cădea în apă, el a deschis uşa. Nu ne-a dezamăgit. Sau poate că a deschis-o întâmplător, căzând din inerţie cu pieptul pe volan şi de frică s-a apucat de dispozitivele şi butoanele de lângă el. Cu toate că în autobuz se auzeau doar ţipete, – zbierau chiar şi bărbaţii, doar copilul meu adoptiv tăcea, – cu toate că de pe locurile din spate cădeau oamenii în faţă ca nişte ciuperci din pungi, iar cineva a spart geamul din faţă a autobuzului cu capul, aşadar, cu toate că era gălăgie mare, eu am auzit sunetul uşii care se deschidea, – parcă ar fi fost sunetul unui muşchi de fier. Nici măcar nu am întors capul la sunetul ăsta.

            Autobuzul s-a întors în aer şi am văzut cum pensionara care cu două staţii în urmă se plângea atât de tare de preţul mare al biletului, s-a întors în aer ca o păpuşă, picioarele ei bătrâne şi grase întorcându-se şi fluturându-i fără nici un control, apoi s-a lovit cu capul de… m-am gândit că era plafonul, dar nu, era podeaua.

            Noi, eu şi copilul, am alunecat spre plafon. M-am ghemuit şi am primit lovitura asupra mea, în ceafă şi în spate, simţind clar că fruntea copilului se sprijină de obrazul meu şi exact atunci m-am lovit cu fundul de scaunul şoferului, m-am întors pe-o parte, pe cealaltă şi aproape că mi-am fracturat mâna stângă când autobuzul a căzut în râu.

            Apa rece ca gheaţa a intrat peste tot în acelaşi timp. Un bărbat cu faţa brăzdată roz, de parcă ar fi fost presărată de praf de sticlă ca de zahăr, a ţâşnit pe uşa deschisă, iar eu am fost aruncat imediat în spatele autobuzului de apa care era atât de rece, încât mi-a părut că fierbe.

            Eu respiram, şi respiram, şi respiram, până a început să mi se învârte capul. Mă uitam la gemuleţul de vizavi, pe care apa lacomă îşi băga capul ca o vrăjitoare rea. Îmi mai amintesc cum unul dintre pasageri, un bărbat, tot învârtindu-se prin autobuzul care acum se întorcea deja în apă, m-a apucat strâns de picioare, înşfăcându-mă cu ură de moliciunea bărbăţiei mele, căutând un punct de sprijin. Am închis ochii, pentru că pe mine curgea apă şi de sus, şi de jos, apoi l-am lovit cu piciorul în faţă, la nimereală. Atunci am înţeles că nu mai e aer în autobuz şi mi-am scos bocancii, cu degetele de la picioare.

            Autobuzul prindea viteză. Am deschis ochii. Autobuzul se ducea la fund, cu botul în faţă. Am înţeles asta. În autobuz era un întuneric noroios. Lângă mine, în partea dreaptă a capotei, stăteau câţiva pasageri – cinci sau şase, ori chiar mai mulţi… Am simţit că se împing, se mişcă. Cineva stătea la podea şi încerca şi el să se mişte, am ridicat picioarele în sus şi am înţeles că nu mai curge apă în autobuz, pentru că acum e deja plin.

            Copilul stătea nemişcat în braţele mele, de parcă ar fi adormit.

            Am întors capul spre stânga şi am văzut că uşa e deschisă şi, împingându-mă pe sub picioarele cuiva, m-am întors, m-am apucat cu mâna stângă de uşă, de bara de fier, încă de ceva, mi-am rupt undeva unghia degetului mijlociu şi parcă din ultimele puteri, împing din picioare, uneori în gol, uneori nimerind ceva, mă mişcam undeva, şi deodată am simţit cum autobuzul a început să se ducă iute în jos, precum un meteorit subacvatic, iar eu cu copilul am rămas în apa rece ca gheaţa, în mijlocul râului, pierduţi de lume.

            Întunericul era în valuri şi neplăcut la gust şi doar mai târziu mi-am dat seama că, tot învârtindu-mă prin autobuz, mi-am muşcat obrazul şi o bucăţică din el se rostogolea pe la mine prin gură şi, asemeni unui atlet nu prea inteligent, se împingea în cerul gurii mele, sprijinindu-se de limba-mi roz, de parcă s-ar strădui să mă ridice cu forţa unicului lui muşchi.

            Dacă aş fi putut – aş fi ţipat. Dacă aş fi stat să mă gândesc o clipă – mi-aş fi ieşit din minţi.

            Ridicând capul – am văzut lumina. Probabil că nimănui nu-i pare soarele atât de îndepărtat ca unui om care se îneacă, dar încă nu şi-a pierdut speranţa că se va salva.

            Cu câtă uşurinţă, copii fiind, ne căram unul pe altul prin apă, eu cu prietenii mei primăvăratici, mergând prin apă până la gât, ducându-ne unul pe celălalt în mâini prin iazul tulbure din sătucul nostru. Credeam că apa ia greutatea oricăruia asupra sa.

Ce prostie!

Dând convulsiv şi spasmodic din picioare şi din mâna liberă, împingându-mă din apa mortală la fel de fără speranţă şi fără ieşire, de parcă m-aş fi apărat de cosmos, am simţit că nu sunt în stare să înot în sus, că nu pot căra după mine blugii care s-au lipit de picioare, geaca, maieul, îmbrăcămintea pufoasă a copilului care atârnă pe mâna mea.

N-avea nici un rost să mă gândesc că dacă-mi scot măcar geaca voi pierde vreo zece secunde. Dacă n-aş fi scos-o, peste vreo două minute am fi ajuns din urmă autobuzul cu pasagerii în agonie.

Fără să mă opresc să dau des din picioare, dar ridicându-mă cu mare greutate, cred că nu mai mult de cinci centimetri pe secundă, ţinându-l pe băieţel cu mâna stângă de abdomen, am încercat să-mi scot mâna dreaptă din mâneca gecii. Inutil…

Cu mâna stângă, în palmele căreia îl ţineam foarte strâns pe copilul meu adoptiv, m-am întins până la mâna dreaptă. Cu degetul mare al mâinii stângi am agăţat mâneca dreaptă a gecii, am făcut câteva mişcări nervoase de eliberare cu mâna dreaptă, dar am înţeles din nou că şi asta e inutil. Nu am cum să-mi scot geaca.

Şi în acest moment m-am luminat. Mi-am atins faţa cu mâna stângă şi am apucat copilul cu dinţii de guler.

…Peste trei secunde geaca scoasă, învârtindu-se, a plutit în jos, spre fundul apei.

Ce fericire e să ai două mâini libere! Am făcut două mişcări largi cu ambele mâini, apoi m-am abătut din nou de la înot pentru o secundă, ca să-l descalţ pe copilul meu de încălţămintea lui şmecheră. Nu am văzut cum încălţămintea s-a scufundat după geaca mea, dar am simţit că eu însumi mă voi duce imediat în jos şi n-am mai încercat să mai scap de greutatea de pe mine şi de pe copil.

…mă zbăteam în apă, o sfâşiam în bucăţi şi vâsleam, şi vâsleam, şi vâsleam.

La un moment dat mi-am dat seama că mi se întoarce capul invers. Era de parcă m-aş fi văzut dintr-o parte, cu capul întors ca o minge de cauciuc, – o grămadă de oase înmuiate, împodobite de un creier rece, cu urechi şi o limbă albastră şi proastă… şi cu mandibula în care era blocată o bucată de material de blugi.

Mă agitam în apă ca o lipitoare, înduram sfârșitul acestui chin, trăiam ultimele secunde ale vieţii, dar nici o forţă nu ar fi reuşit să mă forţeze să-mi descleştez dinţii.

Niciodată n-am bănuit că apa e atât de dură. Fiecare forţare a mâinii în apă se lăsa cu dureri, cu rupturi capilare, cu fracturi musculare şi articulare, totul era foarte complicat şi necesita efort maxim.

Ceafa era apăsată de greutate, iar gura îmi sângera abundent. Inima îmi sărea din piept la fiecare forţare a mâinilor.

Gâfâind, nu mai făceam mişcări largi şi întregi cu mâinile şi picioarele, ci dădeam cu disperare din toate terminaţiile. Nu mai înotam – agonizam.

Nu ţin minte cum am ajuns deasupra apei. În ultimele clipe m-am mişcat într-un întuneric total, iar în jurul meu nu era lichid, dar era carne – sângeroasă, caldă, abundentă, atât de multă, încât îmi strângea şi-mi storcea capul, îmi spărgea oasele craniului meu insuficient dezvoltat… Se auzea un ţipăt neîntrerupt al unei mame care abia născuse.

După ce-am ieşit la suprafaţă, îmi pare foarte rău, dar am deschis dinţii – am deschis gura şi am tras aer în piept, doar plămânii mei erau gata să primească în ei toată atmosfera. Dar în acelaşi moment totul a dispărut – m-am dus din nou la fund.

Doar mai târziu mi-am dat seama de ce s-a întâmplat asta: deschizând gura, l-am scăpat pe copil din dinţi; muşchii mâinii, care funcţionau de sine stătător, l-au înhăţat imediat, dar pe corpul meu nu mai avea cine să-l ţină la suprafaţă în afară de ei, muşchii mâinilor, pentru că picioarele îmi atârnau ca doi peşti morţi cu maţele scoase afară.

Nici nu ştiu din ce dădeam, cum mă zbăteam, din ce mişcam şi împingeam de data asta, cu ce extremitate – oare cu coada, cu slipii, aripile, dar deja, văzând soarele, nu mai puteam să-l părăsesc din nou.

Şi el mi s-a arătat.

Am mai respirat o dată. Şi am mai respirat de câteva ori şi m-am atins cu buzele de copilul meu, nu mai puteam, – el era ud şi rece.

M-am întins pe spate şi l-am prins de piept. Cu mâna stângă m-am apucat de blugii mei. Cureaua, nasturele, fermoarul… Un şold, celălalt… Asta mi-a luat câteva minute. Blugii mi s-au blocat undeva la genunchi, iar eu mă zbăteam din picioare şi înţelegeam că mă înec din nou, că nu mai pot, iar pe faţa mea curgeau şiroaie de lacrimi.

Am căzut iarăşi sub apă, dar de data asta lucrurile s-au întâmplat într-o stare pe care aş putea-o numi conştientă deja. Am reuşit să mai iau o gură de aer, iar sub apă l-am luat iar în dinţi pe băieţel. Mi-am tras cu ambele mâini blugii de pe mine, întâmplător cu tot cu ce aveam sub ei, apoi am ieşit din nou, agitat, la suprafaţă. Acolo nu se schimbase nimic.

Pe mal erau oameni. Şi la balcoanele blocurilor de pe malul râului erau oameni. Şi pe pod erau oameni, care ieşiseră din autoturismele lor. Pe pod alerga de-a lungul gardului un câine maidanez care lătra. Cineva a ţipat:

-…un copil!

Cineva deja venea spre noi cu o barcă. Dar eu nu mai vedeam nimic şi nu mai auzeam nimic.

Eram duşi de curent, iar eu am început să-l dezbrac pe copilul meu, greu ca păcatul de moarte. Jacheta albastră, cu un ursuleţ verde şi simpatic pe spate. Blugi albaştri, dresuri peticite. Un pulover în toate culorile fericirii, şi portocaliu, şi roz, şi galben, un pulover gros, pe care până la urmă l-am lăsat pe el, neavând forţa necesară să-l pot scoate.

La un moment dat m-au prins nişte mâini şi am fost urcaţi în barcă.

- Daţi-mi copilul! – mi-a ordonat o femeie îmbrăcată într-un halat alb. Bărbatul din barcă mi-a desfăcut mâinile fără prea multă greutate.

            Plângând în hohote, o urmăream pe femeie. Ea îi reda viaţă copilului. Peste câteva minute din gura şi din nasul lui a început să curgă apă.