Sever GULEA

Să tai în piatră vie – Abraham Verghese

Editura Litera, 2011

Destul de recent am dat peste romanul lui Abraham Verghese și am tras cu ochiul la prezentarea de pe coperta a patra a acestui volum impresionant, de peste 700 de pagini: gemeni uniți la naștere, relații secrete, mamă călugăriță indiană, tatăl chirurg englez, tulburări politice în Etiopia, călătorie în America, eliberarea Eritreei. E drept că eram într-o dispoziție pentru o poveste cât mai lungă și mai încâlcită, însă abundența de elemente variate și spectaculoase îmi păreau să alcătuiască un buchet mult prea eterogen, greu de cuprins cu fire narative, chiar și de cel mai imaginativ autor. Am acceptat însă provocarea lecturii (și nu mi-a părut rău!) și asta nu doar datorită contextului multicultural în care părea să se scalde romanul (și care este atât de la modă, în fond), ci mai ales datorită faptului că cea mai mare parte a acțiunii părea să se petreacă în Africa (și, sincer, chiar nu prea citisem romane proiectate pe continentul negru, din perspectiva celor născuți acolo).

Romanul lui Verghese este construit în tradiția romanelor inițiatice, a bildungsromanelor, în care se urmărește evoluția unui personaj din copilărie și până la vârsta maturizării. Protagonistul și, în același timp povestitorul, este Marion Stone, un chirurg născut în Etiopia, ale cărui amintiri acoperă aproape jumătate de secol de viață pe care personajul principal nu le deapănă întâmplător, după cum se va vedea. Încă de la naștere, Marion și fratele său geamăn, Shiva, sunt întâmpinați de caracterul fragil, supus hazardului al existenței umane: venirea lor pe lume este rodul unei aventuri misterioase dintre chirurgul Thomas Stone și călugărița-asistentă medicală Mary Joseph Praise, de la spitalul Missing din Addis Abeba, capitala Etiopiei. Oameni tăcuți, oameni retrași, cu un trecut familial cât se poate de diferit, asumându-și fiecare un exil autoimpus într-un colț îndepărtat al lumii, Stone și Praise fac o echipă excelentă pe plan profesional, în sălile de operație ale spitalului. Sarcina lui Mary îi surprinde pe toți, poate cel mai mult pe Stone, care nu o poate însă salva de la complicațiile asociate nașterii, deși încercările sale în acest sens aproape că ucid copiii in utero. Sub manevrele atente ale obstetricienei Hema, gemenii Marion și Shiva sunt salvați, însă Stone dispare din Etiopia fără urmă. Povestea relației dintre Thomas și Mary, poveste cu care debutează romanul, nu va apărea într-o lumină mai lămuritoare până la final. Tratați la început ca o entitate unitară (poate și datorită faptului că s-au născut uniți printr-un vas de sânge), Marion și Shiva vor fi crescuți de colegii  lui Stone de la Spitalul Missing, originari din India, obstetriciana Hema și internistul Ghosh, în Etiopia suportabilă a anilor 60 (condusă de împăratul Halie Selassie), măcinată mai târziu de războaie civile și de dictatură. Shiva și Marion își câștigă identitățile distincte, deși păstrează un timp o legătură cu totul specială unul față de celălalt: în vreme ce Shiva se va dovedi un fel de geniu seducător și talentat care reușește fără efort în tot ce face, Marion va trebui să muncească din greu pentru a-și câștiga statutul profesional și social. Psihologia personajelor va fi marcată de contactul cu tragediile etiopiene la care băieții sunt martori zi de zi, în spitalul din Addis Abeba, dar și de legătura tensionată cu Genet, fiica doicii gemenilor, cea care se va dovedi sursa unei rupturi aproape ireparabile între cei doi. Ambii vor alege cariera de medic, iar Marion, sub presiunea regimului tiranic care va pune stăpânire pe Etiopia, va pleca în cele din urmă în SUA pentru a-și termina stagiatura, dar și pentru a răsfoi și a scrie noi pagini în istoria familiei sale (biologice sau nu).

Romanul lui Verghese se citește pe nerăsuflate și este o experiență rară în zilele noastre: un roman care, deși acoperă mai bine de 40 de ani din viața personajelor și are o întindere impresionantă, nu cade în capcana hipnotizării cititorului cu acțiune, suspans și răsturnări de situație prea dese. Dimpotrivă, Verghese dozează atent momentele de tensiune (multe din secvențele din sălile de operație amintesc de serialele ER, Chicago Hope sau Dr House), cu cele de analiză psihologică și socială. Pe de o parte o saga de familie (personajele așa zis secundare, ca Thomas, Ghosh sau Hema evoluează la rândul lor și își desfășoară propria poveste), pe de altă parte un bildungsroman, Verghese oferă și o panoramă de epocă interesantă, mai ales pentru cititorii obișnuiți care asociază Africa cel mai adesea cu imaginea înfometaților întinși în nori groși de praf.

Etiopia este o lume a contradicțiilor în care analfabetismul e mare, călugărițele asistente medicale se roagă mai degrabă pentru bani necesari spitalelor decât pentru iertare. Etiopia este o țară în care superstițiile sunt foarte răspândite (bolnavii se îmbracă în șaluri albe și își îndeasă eucalipt în nas) și în care chiar și arhiepiscopii au abordări originale (transmiterea binecuvântării verbale în saci) când vine vorba de hirotonisirea preoților. Cu toate acestea, Addis Abeba este o capitală cu bulevarde strălucitoare, cu tramvaie și aeroporturi, în care se împletesc interesant farmecul urban italian și britanic deopotrivă (moștenire a ocupațiilor străine) și tocmai de aceea Etiopia pare să fie un creuzet al multiculturalismului în care se conservă totuși tradiții adânc înrădăcinate și mirosuri aparte: “aroma eucaliptului ațâțând un foc în vatră, mirosul de iarbă udă, de tutun, de mlaștină și parfumul sutelor de trandafiri”. Prin contrast, America îi va părea lui Marion de o aroganță nemaiîntâlnită, o aroganță a dimensiunilor  vizibilă peste tot, atât în arhitectura vitezometrelor de la mașini și în arcuirea podurilor suspendate, cât mai ales în atitudinea oamenilor: dacă pentru etiopieni moartea pare ceva firesc iar vindecarea un miracol, așa cum va remarca Marion, americanii sunt mereu surprinși (neplăcut!) atunci când află că urmează să moară din pricina unei boli.

Romanul este complex și profund, nu lipsesc legăturile metaforice subtile sau explicite între practica medicală (mai ales cea chirurgicală) și semnificațiile existenței. Este un roman a cărui vitalitate și autenticitate sunt completate de nota personală pe care o dă autorul (Verghese s-a născut și a trăit în Etiopia postbelică). Este un roman care, dincolo de faptul că este o panoramă a unei țări atât de puțin familiară europeanului de rând, vorbește despre lucruri cu putere de generalizare: de la felul în care geografia îți poate modela destinul și până la caracterul contingent și fragil al existenței umane, de la experiența înstrăinării, a separării, a emigrării și până la recunoștința față de oamenii apropiați nu atât prin legături de sânge, cât prin cele emoționale și de prietenie, de la caracterul irecuperabil al pierderilor pe care le experimentăm, la rolul memoriei și al alegerilor în viața fiecăruia. Nici numele personajelor și nici titlul nu sunt lipsite de semnificație, desigur: când depun jurământul hipocratic, medicii (care în vremea lui Hipocrate și chiar și în perioada medievală reprezentau o profesie separată de cea a chirurgilor) promit că nu vor tăia piatra (din căile urinare sau biliare ale bolnavului) chiar și când aceasta provoacă suferință, ci vor lăsa această practică pe mâna specialiștilor (adică a chirurgilor). În romanul lui Verghese, chirurgii sunt nevoiți să taie, să opereze nu doar aglomerările de cristale inerte din trupurile pacienților, ci și poverile grele pe care le poartă în suflet. Cât despre închisul inciziilor după asemenea operații… în piatră vie, acolo unde oțelul și firul eșuează, povestea şi confesiunea reușesc să închidă acest tip particular de răni.