Sever GULEA

Rhadopis din Nubia – Naghib Mahfuz

Editura Humanitas, 2011

Pe vremea când eram copil şi arareori mă culcam în vreo seară fără să ascult sau să citesc o poveste, am aflat la un moment dat de cunoscuta legendă a Fiicei Rinului. Era vorba despre o fată nespus de frumoasă, născută pare-se chiar dintre valurile celebrului fluviu, care obişnuia să stea tolănită pe o stâncă în mijlocul apelor, ademenind cu frumuseţea ei, într-o clipită, pe orice flăcău ar fi cutezat să o privească. Desigur, oricare dintre nefericiţii îndrăgostiţi care şi porneau în întâmpinarea stâncii vineţii de cum o vedeau pe frumoasa femeie, se trezea prins fără speranţă în vârtejurile învolburate ale Tatălui Rin care nu cruţa niciun suflet, indiferent de cât de tânăr sau de bătrân ar fi fost. De ce am adus în discuţie această poveste despre caracterul fatal şi înşelător pe care îl poate îmbrăca frumuseţea, o poveste care mi-a rămas atât de bine întipărită în minte? Pentru că am regăsit-o parţial, reînscenată într-o naraţiune plină de farmec, proiectată în Egiptul Antic imaginat  de Naghib Mahfuz.

Rhadopis din Nubia este al doilea din seria de romane aşa zis istorice (alături de Înţelepciunea lui Khubu şi Teba în război), publicate de scriitorul egiptean la începutul carierei sale. Acest al doilea roman spune povestea de iubire zbuciumată dintre faraonul Merenra al II–lea şi frumoasa curtezană Rhadopis.

Suntem în Egiptul Antic, în preajma Sărbătorii Nilului (care celebrează revărsarea apelor, prielnică sezonului agricol). Faraonul Merenra al II-lea, recent urcat pe tron, se pregăteşte de parada tradiţională organizată cu ocazia respectivei celebrări. Pe fundalul acestui climat festivist, faraonul caută, împreună cu căpitanul său de încredere Tahu şi cu sfetnicul Sofkhatep să gestioneze relaţiile tensionate cu preoţimea egipteană pe care Menrera vrea să o văduvească de avere. În tot acest timp, în palatul curtezanei Rhadopis, una din cele mai frumoase femei din ţinut, lucrurile îşi urmează cursul firesc şi repetabil al fiecărei zile: nenumăraţii bărbaţi de fală caută să îi intre în voie, benchetuind şi filosofând în saloanele opulente, decorate prin generozitatea admiratorilor. Rhadopis însă e plictisită, inima ei tânjeşte după ceva mai mult, ceva pe măsura perfecțiunii sale – diplomată desăvârşită, capabilă să obţină întotdeauna ce doreşte, seducătoare iremediabilă şi trufaşă în acelaşi timp, Rhadopis se asemănă până la un punct cu fiica Rinului de care vorbeam – frumuseţea ei paralizează, hipnotizează şi îi face pe bărbaţi capabili să se jertfească în van pentru ea. Pentru Rhadopis relaţiile cu bărbaţii sunt o joacă, un fleac, un mijloc amuzant şi facil de a-şi asigura traiul de zi cu zi într-o manieră cât se poate de ludică. Asta până când îl va întâlni pe faraon la paradă şi până când faraonul va afla şi el de celebra curtezană. Întâlnirea celor doi va da naştere unei poveşti de dragoste intense care se va dovedi chiar premisa pierzaniei pentru protagonişti. Căci apropiaţii faraonului, preoţii şi chiar întreg poporul egiptean vor avea fiecare motivele lor pentru a doborî această fericire poate prea îndrăzneaţă pentru muritori.

Deşi aparent se recomandă drept un roman istoric, dimensiunile modeste, schematismul de cadru şi cursivitatea fulgerătoare a evenimentelor vă vor convinge repede că sunteţi departe de acel Mahfuz de mai târziu, din Trilogia Cairoului, aplecat spre o laborioasă tehnică a detaliului şi a reproducerii cu minuţiozitate a culorii locale. De fapt, povestea din Rhadopis din Nubia ar fi putut fi proiectată în oricare altă epocă istorică, fără să piardă aproape nimic. Şi asta pentru că acest roman de tinereţe al lui Mahfuz suportă, anunţând poate unele scrieri de mai târziu, o lectură în cheie mai degrabă mitic-simbolică decât realist-istorică. Rhadopis şi Faraon sunt amândoi frumoşi, sfidători, încrezători în propriile puteri, impulsivi, un soi de reprezentanţi generici perfecţi ai tinereţii. Ei trăiesc, aşa cum le predestinează trăsăturile, o poveste de dragoste aproape perfectă şi nepământeană, o iubire de proporţii mitice, nepotrivită cu lumea măcinată de dureri, antipatii şi jocuri politice. O asemenea poveste conduce, tocmai prin spiritul ei de autoconservare, prin măsurile pe care îi obligă pe protagonişti să le ia pentru a o păstra intactă, pe drumul dureros al pierzaniei. Romanul minimalist al lui Mahfuz vorbește despre incompatibilitatea dintre absolut şi mundan, despre ironica vrajbă pe care o poate însămânţa între oameni cel mai pur dintre sentimente şi despre caracterul polivalent al combinaţiei dintre tinereţe şi dragoste – în doze moderate, aceste ingrediente conduc spre fericire, însă proiectate la limită se dovedesc paradoxal de... letale.