Liviu Ioan Stoiciu

Caragiale-universal-valabil

Caragiale a înțeles cel mai bine firea noastră, a observat Ralea din 1935, chiar și pe „românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei”. E bine să-l recitești pe Caragiale și… mâine, să descifrezi moravurile publice, politice și sociale, îndeosebi, moravuri care crezi că sunt din zilelor noastre și, când colo, ele se aseamănă celor din vremea lui Caragiale, demult: trădare, demagogie, politicianism, corupție, minciună, parvenitism (care se pare că intră în „specificul nostru național”). De altfel, mie asta-mi place la Caragiale, publicist remarcabil (nu întâmplător i se reproșează că a transferat stilul gazetăresc în literatura lui, în proză sau teatru): că a luat lucrurile așa cum erau, nu cum i-ar fi plăcut să fie. Adică n-a dorit să fie românul altfel decât era, neamț de exemplu (e drept, ca o ironie a sorții, până la urmă s-a săturat atât de hazul românilor, încât a emigrat la Berlin, „deși nu știa nemțește mai deloc”, unde a suferit de izolare și singurătate; datorită influenței lui Maiorescu, junimiștii de frunte veniți la București au preferat, din Apus, Germania, nu Franța; degeaba s-a despărțit Caragiale de Maiorescu). Caracterul românilor e dat de gol la Caragiale și prin limba română pe care o stăpânea la perfecție (inclusiv pe cea orală), intuitiv. Caragiale „avea simțământ de limbă română”, scria Slavici. Cred că se identifica în amănunt cu psihologia personajelor sale, era și el un român ca toți românii „de la granițele de imperii” (cu sânge amestecat; a fost acuzat că a fost un fanariot ingrat care ne-a denigrat; dar el ironiza mediocritatea, fără granițe la toate națiile) – cu un plus de spirit lejer oriental-meridional-balcanic (îi plăcea latura confortabilă a vieții, cum observa Călinescu, să nu se omoare cu firea), în care și aspectele tragice ale destinului, în particular, dacă apar, eșuează în comic. Las la o parte faptul că a fost acuzat de trivialitate, imoralitate sau de atitudine batjocoritoare, negativă (a avut parte și de procese calomnioase „pentru atitudine antipatriotică”, motiv să i se refuze în două rânduri premiul național de literatură; premiu acordat unor scriitori șterși, conformiști ai epocii). Uitându-se de distanțarea sa estetică, în tot ce a scris, sau că era un scriitor sceptic de felul lui, lucid. În opera lui Caragiale trebuie să fii atent la tendința de frondă, la sufletele pline de imaginație, la înclinația spre caricatură și excesiv, spre „jemanfișism” și zeflemea, să observi că toate acestea sunt la locul lor așa cum sunt, natural. Pentru mine în mod curios, Caragiale a fost acuzat de contemporanii lui că a refuzat noutatea „modernistă”, că s-a complăcut într-un fel de conservatorism sarcastic, de „clasicism naturalist” (Zarifopol, apropiat lui, bătea câmpii și cu finalitatea didactică din prozele genialului Nenea Iancu; tocmai el, considerat un antiromantic și antijunimist). Pentru ca după un secol să se descopere că optzeciștii au avut în Caragiale un precursor (care apela la textualism și referențialitate sau metaliteratură, vezi „Două loturi”; sau „Inspecțiune” – cu autoîntrebarea: l-ai citit pe Caragiale?).

Caragiale a fost un scriitor incomod, o conștiință publică, n-a stat cu capul la cutie („ca tot românul imparțial”) și n-a scris literatură pentru pereți. „Nimicurile politice” contemporane lui aveau rolul lor. În comediile sale a luat atitudine, n-a ținut cont de determinările socio-istorice. Era obsedat de reacțiune (nu de revoluție) și de „pertractarea cauzei”. E amuzant că după Revoluție un scriitor-istoric literar, Ștefan Cazimir, a inventat un partid caragialean, Partidul Liber-Schimbist (dovadă a perpetuării moravurilor și năravurilor, a unei vieți politice și sociale la noi de tot hazul și necazul).

8 aprilie 2012. București