Mihail Vakulovski

Zaza instant

Zaza Burciuladze este un (încă) tînăr scriitor georgian (n. 1973), care tocmai a cîştigat premiul „pentru cel mai bun roman” (pentru „Îngerul gonflabil”), laureat al celui mai mare premiu din Gruzia - Premiul de Stat „Tsinandali” etc. La editura chişinăuiană Cartier, în deja vestita colecţie „Biblioteca Deschisă”, coordonată de Vasile Ernu, a apărut, în traducerea lui Dorin Onofrei, cartea sa de povestiri, „Kafka instant”.

Prima din cele patru proze scurte din carte poartă numele volumului (sau mai degrabă invers) şi are aproape 50 de pagini. Naratorul homodiegetic e la genul feminin şi cel mai mare merit al ei e că îl întîlneşte pe personajul principal, pe care-l cheamă – întîmplător… – exact ca pe autorul cărţii – Zaza Burciuladze, cu care dezgheaţă gheaţa lui Sorokin ca pe un adevăr (că dragostea e prea fumată pentru perechea asta postmodernist-narcotică). Atmosfera în care se învîrt ăştia doi, ea experimentînd orgasm după orgasm de la orice, numai nu de la sex (el îi declară aproape dinainte să se cunoască între ei că e impotent, normal – cu tricou cu inscripţia Fuck Me ce pretenţii mai poţi avea?…) şi trăgînd pîrţuri… multiple (după modelul „orgasme multiple”)  inclusiv la Operă, unde ajung cu invitaţie de la revista la care lucrează. Proza abundă în intertexte şi, mai ales, citate, de la Biblie la texte din muzică, de cele mai multe ori explicate în subsolul paginii de traducătorul Dorin Onofrei. Atmosfera e halucianant-existenţialistă, iar cel mai interesant pasaj e răspunsul lui Zaza la ce scrie, care explică şi titlul cărţii, şi a acestei proze (nu prea) scurte (pp. 27 – 28).

            În „Fonograma” narator e un actor tînăr care nu are nici un chef de actorie, dar acceptă o filmare la Telavi doar ca să facă rost de bani ca să-şi cumpere heroina de care are atîta nevoie. Un sevraj care-l împinge – ironic sau nu – la Dumnezeu. Deci, două teme de care mă ţin departe – drogurile şi religia, o combinaţie halucinantă, observată şi de Karl Marx, care a conchis filosofic că „religia este opiu pentru popor”.

            În cea de-a treia proză, „Cei şapte înţelepţi”, naratorul îi întîlneşte mai degrabă imaginar pe cei şapte înţelepţi din titlu, dar şi din poveşti. Fiecare îl agresează în felul lui, iar cel de-al şaptelea are telecomanda în mîini, ceea ce e fatal pentru personajul-narator, ultima comandă fiind distrugătoare pentru el. Ideea cu telecomanda e bună, iar finalul e bine găsit, dar pînă ajungi aici eşti ameţit de stilul exagerat de alambicat şi aiuritor.

            „Pasive Attack” e cel mai citibil text al cărţii, o proză despre pericolul vieţii şi despre moarte, despre viaţa trăită intens, clipă cu clipă, despre dragoste şi despre ameninţare şi nesiguranţă. Personajul principal ştie (sau doar îşi imaginează, dar trăieşte aceasta) că e urmărit de un ucigaş profesionist, deja plătit să-l omoare, dar hotărăşte că ar fi chiar jenant dacă nu ar fi urmărit de cîţiva ucigaşi în serie, căci asta este soarta oamenilor mari.

            „Kafka instant” de Zaza Burciuladze e o carte postmodernistă care aminteşte şi de Venedikt Erofeev (prin stil, dar şi abstracţionismul dependent – bahic la Erofeev, narcotic la Zaza), şi de Sorokin (prin asocierile neaşteptate şi aluziile interminabile, intertextele din domenii foarte diferite), şi de Kafka (prin modul de descriere a stărilor), şi, în ceea ce priveşte livrescul exagerat de încîlcit, de Em. Galaicu-Păun. O altfel de ficţiune, o carte care ne demonstrează că postmodernismul a ajuns şi-n Munţii Caucaz.

Zaza Burciuladze, „Kafka instant” (povestiri),

Editura Cartier, Chişinău, 2011

(traducere de Dorin Onofrei)