Mihail Vakulovski

„Nimic”

În „Nimic”, cel mai recent volum de poezie al său, Mircea Cărtărescu respiră o cu totul alt fel de poezie decît în „Totul” sau „Levantul”, par example. Explicaţia e foarte simplă şi se ascunde între cele două coperte: „cînd ai spus totul te apucă un chef dement / să spui şi nimic” („Gilda”). Dacă pînă acum Cărtărescu era un scriitor complicat şi pretenţios, care utiliza un stil complex şi stufos, poemele sale avînd practic structuri de roman, în „Nimic” avem un poet simplu şi sincer, direct, pe care-l interesează în primul rînd realitatea şi ce i se întîmplă lui şi celor din jur şi care zice că nu-l mai preocupă nici nemurirea, nici marea literatură, nici poezia maaaare, pe care au mizat la Cenaclul de Luni şi după aceea „optzeciştii” („Într-o după masă cînd făceam nişte statistici la PTAP / şi-mi fugeau gîndurile aiurea la nebuniile mele, la imortalitate. / Atunci mi-a căzut fisa că nu mai vreau să fiu nemuritor / de unul singur, / că n-aş avea ce face cu nemurirea / dacă n-ar trăi veşnic şi ea, şi fetiţa noastră - / era ceva cu totul nou pentru mine” – „Cum stau”). Aici Mircea Cărtărescu descoperă că „una e viaţa şi alta e literatura” („Sabato ar fi luat-o ca prevestire”) şi mizează pe viaţă, pe realitate, pe literatura „suportabilă” („nimic altceva: doar suportabilă”), pe care s-o simţi ca pe o parte din tine, nu să-ţi supravieţuiască („nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască”). O poezie care te îndeamnă la normalitate, să trăieşti, să faci parte din realitate, nu din ficţiune („primeşte acest poem imbecil, cititorule / atît de des jignit cu poeme bune. / mi-e milă de tine, / tipesă amatoare de poezie, / adolescent semipederast. / hai, plimbă-ţi dosul prin magazine, cară-te la Băneasa, / lasă dracului cartea asta”).

            Un salt spectaculos de la TOTUL la nimic, de la literatură la viaţă, de la literatura „optzecistă” stufoasă, ramificată şi spectaculoasă la aşa numita literatură „minimalistă”, biografică şi existenţialistă. Oricum, şi-n „Nimic” e acelaşi Mircea Cărtărescu pe care-l cunoaştem din volumele de care eul liric încearcă să se îndepărteze cu orice preţ – talentat, subtil, fin cunoscător al literaturii, ludic, jucăuş şi (auto)ironic, intertextual şi autoreferenţial. De aceea nu cred că pot recomanda tinerilor care încă n-au citit nimic din Mircea Cărtărescu să înceapă cu „Nimic”, dar cred că „Nimic” e o carte importantă din bibliografia lui Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu, „Nimic”,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010