Iulia VILĂU

 

Zgârie-nori de gelatină

 

Am o privelişte destul de generoasă de la etajul 13, dar când caut orizontul, privirea mi se izbeşte în zgârie-norii de peste câteva străzi. Încerc în stânga – sunt şi mai înalţi. Apoi în dreapta – buf!, mă izbesc şi mai tare. Cu o mică speranţă în privire, am urcat pe bloc, la etajul 20, dar dincolo de clădirile înalte n-am reuşit să văd decât alte clădiri, şi mai înalte. Şi aşa în tot Shanghaiul, orizontul se opreşte dintr-un zgârie-nori în altul. Până la urmă, uiţi că mai există orizont (că de fapt nici nu există, nu?), abia dacă îţi mai aminteşti că există cer (care nici el nu există, zic unii…). Ba îţi aminteşti când îl vezi oglindit în sticla zgârie-norilor. Dar pentru chinezi nu pare să fie o problemă, poate nici n-au timp să se mai gândească. Doar câte un zmeu colorat se mai înalţă peste zgârie-nori, să verifice el: există sau nu există cer?

M-aş mulţumi doar cu o fâşie de orizont, doar cu un centimetru. Dar câţi zgârie-nori ar trebui daţi la o parte pentru asta… Acum, ce pretenţii absurde am şi eu. Parcă în Bucureşti vezi orizontul! Păi nu-l vezi, dar mai există câte un loc magic secret unde mai poţi primi câte o porţie din linia pământ–cer. Aici n-ai decât să te urci în Oriental Pearl Tower, la patru sute şaizeci şi opt de metri de la pământ la cer, şi să te mulţumeşti cu noul concept de orizont: linia cer–zgârie-nori. (Mai bine zi mersi că măcar cerul a rămas în ecuaţie!) De altfel, cum orizontul nu e obiectiv turistic şi nici nu ţine de foame, nimeni nu se plânge. În oraşul fără orizont există atâtea alte noi orizonturi.

La început, când treceam pe lângă zgârie-nori, mi se păreau impresionanţi, mă simţeam ca un pitic şi mi-era teamă să nu ridice un picior de beton şi să mă strivească. Cresc ca ciupercile, din sticlă argintie, albastră, verde, aurie, gri, făcând valuri din astea sau din alea, reflectând aşa sau altfel; cu cupolă, cu turn, cu arcade. Iar înăuntru e SF, lifturile par navete spaţiale. La Shanghai, o clădire de zece etaje e piticanie, de la douăzeci în sus mai stăm de vorbă, iar majoritatea zgârie-norilor au în jur de cincizeci de etaje.

Acum m-am obişnuit cu ei, sunt aşa de mulţi, că nu mă mai sperie. Câteodată stau ore întregi şi mă uit la clădirile astea uriaşe de sticlă, metal şi beton. Sunt ca nişte copii mari sfioşi. Încearcă să stea serioşi şi nemişcaţi, pentru că sunt în serviciul oamenilor. Dar eu îi văd cum bârfesc, flirtează, îi mai pufneşte râsul şi trag cu ochiul să vadă ce prospatură se mai înalţă prin vecini, dacă va fi mai grozavă decât ei. Sunt cam cu capu’-n nori; stai să-i vezi când e ceaţă! Dimineaţa, oamenii primesc cu întârziere razele de înviorare, pentru că zgârie-norii, profitând că birourile încă nu s-au ocupat, joacă ping-pong cu soarele-minge-galbenă-luminoasă, în timp ce locuitorii mai mici ai oraşului îşi alungă somnul, la şase dimineaţa, cu rachetele de badminton, în parc. Apoi, zgârie-norii înghit înfometaţi mii de oameni grăbiţi, îi mestecă bine nouă ore şi îi scuipă seara, ca pe nişte prăzi de boa pe jumătate digerate.

Ferestrele sunt cât pereţii, pereţii sunt ferestre uriaşe, însă te simţi captiv. Căci nu au balcoane şi nici ferestrele nu se deschid, comunici cu exteriorul doar prin aerul condiţionat. Refuză să-şi deschidă ochii, sunt nişte uriaşi orbi, închişi în ei înşişi. Urci la etajul douăzeci, eşti abia la jumătate, însă eşti deja deasupra altor clădiri, te uiţi în jos la ele, te priveşti în ochi cu uriaşii de vizavi. Aşa, la fereastra cât peretele, uiţi că te afli într-o clădire, eşti deasupra oraşului, doar tu şi el, zbori. Urci în Jin Mao, la etajul 88, îţi ţii răsuflarea când îţi dai seama că chiar eşti cocoţat la peste patru sute de metri, te minunezi cât de mic se vede totul şi priveşti cum se construiesc ultimele etaje vizavi, la următorul deocamdată-cel-mai-înalt. Aşa se ridică chinezii tot mai aproape de cer, dintr-un zgârie-nori în altul, de data asta cu încă vreo treisprezece etaje. Aşa îşi măsoară oamenii mari puterile, ca nişte copii care îşi măsoară cocoşeii.

Mă fascinează zgârie-norii vesperali, când renunţă la seriozitatea şi scorţoşenia diurnă şi se pregătesc pentru viaţa de noapte. Fiecare clădire înaltă are lumini-semnal-anti-avion, variate, aşa că tot oraşul pare împodobit cu o instalaţie uriaşă de brad. Pe măsură ce se stinge lumina zilei, se aprind luminile nopţii. E o incertitudine de interregn în care se topesc culorile, sunetele, luminile, formele. Zgârie-norii îşi pierd contururile, devin clădiri de lumină, par nişte faluşi de lumină colorată. Devin translucizi şi moi, par nişte gelatine colorate şi dulci, îţi vine să muşti din ei. Sunt atât de translucizi, încât ai putea vedea prin ei... orizontul.

 

 

Bicicleta acvatică

 

Ce poate fi mai frumos decât să plouă când te trezeşti? O furtună matinală, tropicală, cu tunete şi fulgere coborând printre zgârie-nori.

Ies din curtea blocului (sau, mai pe englezeşte, compound) în Shanghaiul furtunos, pe bicicleta mea roşie, cu pelerina mea mov. Peste drum, locuitorii barăcilor improvizate scot cum pot ploaia bogată din sărăcia lor. Merg două străzi, plouă încet acum, iar traficul de pelerine colorate pe roţi mă absoarbe ca de obicei. Trec de cea mai complicată şi aglomerată intersecţie, profitând în viteză de preţioasele ultimele secunde verzi şi deodată sunt sub apă. De parcă toate picăturile mici şi mari care plouaseră peste Shanghai, toate tunetele şi fulgerele se adunaseră aici. Apă de sus, în stropi blânzi, apă de jos, într-un râu cât strada, care a inundat şi trotuarele. Te aventurezi fără să te gândeşti, în stilul traficului pe bicicletă din Shanghai: unde au reuşit să intre unii              vor putea şi alţii. Înţelegi abia când intri cât de adâncă e apa, înghite roţile bicicletei până aproape de jumătate. Şi chiar simţi că eşti în apă când piciorul în sanda, în rotirea sa aeriană monotonă, coboară pentru prima dată în ud, împingând pedala. Pleosc-pleosc! Picioarele mele fac semicercuri în aer alternativ apă şi nu mai ştiu dacă înot sau merg pe bicicletă. Bicicleta mea, jumătate aeriană, jumătate acvatică.

După primul şoc, începe să-mi placă să înot aşa metalic şi circular. Trec pe lângă un chinez care îşi împinge scuterul prin apă. Trec maşini, valurile pe care le fac mă leagănă, mă simt luată de apă cu tot cu bicicletă. Deodată mi se face teamă, de obicei şerpuiesc într-un şuvoi de biciclete, dar acum sunt aproape singură în mijlocul râului de ploaie; chinezii-pelerine-colorate au coborât de pe biciclete şi merg pe lângă ele, în şiruri lente, mai spre malul apei, pe trotuare. Roţile taie apa, iar picioarele dispar-sub-apă-apar, înmuiate bine, doar două se presupun uscate, înfăşurate bine în pungi albe, cizme improvizate şi temporare. Alte roţi şi picioare s-au oprit descumpănite, aşteptând să se retragă apele, n-ai zice că va dura numai câteva ore.

Intersecţia următoare e ca o insulă înconjurată de ape. Treci repede, să prinzi verdele, nici nu ştii cum ai reuşit să ajungi dincolo, pentru că toată lumea trece din toate părţile, iar ploaia îţi înceţoşează privirea, face harababura mai mare şi calea ta prin ea mai neclară. Dincolo te aşteaptă cu apele deschise alt râu de ploaie. Ai mai trecut pe-acolo cu bicicleta de sute de ori, ştii fiecare bucăţică de asfalt, dar aşa, sub apă, îţi e deodată necunoscut, te-aştepţi oricând să te adânceşti prea mult, eşti mai atent ca oricând să simţi fundul-apei-suprafaţa-pământului cu roţile pe care le învârţi. Ştiai să conduci bicicleta prin aer, acum înveţi să o conduci prin apă, căci nu mai ai libertatea să-ţi alegi viteza minimă, viteza maximă. Roţile acvatice nu mai pot fi oprite de frâne, trebuie să le controlezi prin ritm, să negociezi cu valurile mai mici sau mai mari, venind din direcţia asta sau cealaltă. Să ţii cont de ce nu poţi vedea sub apă, roţile sunt acum ochii tăi subacvatici.

Strada e mai liberă ca oricând, bicicletele sunt mai mult pe trotuare, iar maşinile nu se încumetă să înoate. O bicicletă cu căruţ se opreşte deodată pe trotuarul devenit prea îngust. Din sens opus, trotuarul fiind prea aglomerat şi oricum sub apă, vezi biciclişti sub pelerine colorate pedalând resemnaţi, încet, de-a dreptul prin râul strâzii, făcând valuri după măsura lor. Pe trotuar, pietonii acvatici se descurcă cum pot, desculţi sau cu pungi peste încălţări, unul deja ud cărând în spate pe celălalt, ca să-i salveze măcar lui uscăciunea. O tanti cu apa până la glezne şi deja în pantofi încearcă să meargă pe vârfuri, ţop-ţop, de parcă aşa ar uda-o mai puţin. În intersecţia-insulă care urmează e mai multă lume ca oricând, naufragiaţi atraşi de bucata de uscat, nu pot nici să staţioneze, dar nici să plutească pe una dintre cele patru străzi-râuri-de-ploaie nu se încumetă. Măcar s-a oprit ploaia, s-au mai înseninat ochii oblici. Îmi scot pelerina din mers şi o pun în coş. Senzaţie de dezgolire, de mai aproape de apă, de contact direct cu ea, ca şi cum aş fi rămas fără costumul de scafandru. Trec maşini, mă stropesc ca şi cum un peşte ar sări şi ar împrăştia stropi.

Un bătrân mătură apa afară din micul său restaurant, printre roţi şi picioare acvatice, împinge râul înapoi în stradă. Peste tot vezi câte o mătură încercând să elibereze spaţiul de apă, ca un ritual care ar vrea să solidifice lichidul. O teamă difuză în ochii oblici şi printre ei, ploaia înceţoşează imaginea, te face să mijeşti ochii, frânează alterează diluează. Teamă că apa e peste tot, că, orice ai face, nu poţi scăpa de ea. Că-ţi udă şosetele şi cumpărăturile din coş, că-ţi cade o picătură pe nas sau după ceafă. Expresii plouate, de oameni care nu ştiu să se poarte cu apa, nu ştiu să se lase, să meargă fără să se chircească sub picăturile inofensive, să accepte atingerea caldă şi blândă.

Furtuna de Shanghai se simte cel mai bine la etaje de ordinul zecilor. Te simţi în mijlocul ei, mai departe de destinaţia furtunii, mai aproape de originea ei, în calea vântului orizontal, a picăturilor verticale şi a fulgerelor luminoase şi oblice, înconjurat numai de pereţii transparenţi ai zgârie-norului. Pluteşti prin furtună într-o capsulă de sticlă.