Sorin DINCO

 

fakebook of a fool

 

plantam al cincilea salcâm când am primit un telefon. nu ştiu cum să fac, dar, într-o zi, voi lua o decizie definitivă în ce priveşte coabitarea cu telefoane, televizoare şi alte device-uri. e suficient laptopul. e deja prea mult

 

aş fi vrut să aud în receptor o voce caldă, tandră, insinuantă, vocea unei femei care ştie cât de inutile sunt obiectele şi cât de fericite şi puţine sunt momentele de ruptură cu tot ce înseamnă muntele ăsta de griji, angajamente, aranjamente etc., o femeie care să nu împărtăşească credinţa aia cu „mai răruţ e mai drăguţ”, conform căreia „drăguţul” din expresie e un fel de ketchup, iar „răruţul” o fatalitate carieristică. am luat toporişca şi m-am afundat în pădure, singur, fără câini. mi-am propus să găsesc o buturugă. după câteva sute de metri, m-am întâlnit cu nişte copii şi nişte capre. copiii m-au fluierat, m-au salutat, dar m-am simţit ciudat pe acolo şi n-am fost atent să răspund. caprele păşteau ca de obicei

 

faci cele mai neinspirate alegeri şi vine o vreme când vezi cât de neinspirate sunt. de fapt, nici lucrurile sau fiinţele nu te-au ales pe tine, nici tu pe ele. e o forfotă a hazardului şi chiar mă întrebam dacă noi urmăm un pattern cosmic în furnicarul nostru sau suntem complet paraleli cu o altă formă de viaţă socială din univers. un copac singur într-un câmp de sute de hectare duce dorul unui copac dintr-o pădure sau e cuplat cu un copac singur pe un alt câmp de sute de hectare? sigur, din punctul de vedere al lui Puric+Căţel, un copac singur într-un câmp de sute de hectare e doar un copac prea îndepărtat şi poate fi omis din zona de acoperire. un strop de urină lăsat pe un smoc de iarbă de pe acel câmp e suficient pentru a marca teritoriul

 

am găsit un păr sălbatic doborât de zăpezile recent topite. mai rămăseseră în pământ vreo trei metri din trunchiul lui; ceilalţi şapte-opt metri, cu o coroană în mare parte uscată, deasupra pământului, levintând pe crengile unor corni rezistenţi. deşi uscat şi retezat, trunchiul suspendat pe corni mai servea ca sol din care se hrăneau câteva crenguţe de păr, înmugurite preţ de încă o primăvară. soarele le va stafidi în următoarele săptămâni, dar merita încercarea. durerea l-ar omorî pe un seamăn proaspăt ologit; din el, n-ar mai creşte alte membre pentru vreun an sau anotimp. faţă de cele ale naturii, resursele noastre sunt epuizabile, oricât ne-am dopa cu speranţe. într-un fel, durerea criminală e modul prin care suntem scutiţi de iluzii. ajuns degeaba în gară, un tip se aruncă sub tren să scape de nu ştiu ce supărări; ajuns târziu în gară, un alt tip se aruncă după tren şi este tras sub roţi de curenţii de aer. ambii supravieţuiesc, deşi tăiaţi de sub anus. primul tip va trăi luptând cu supărările aduse de nenorocirea de a fi pierdut aproape jumătate din corpul lui; cel de-al doilea tip se pocăieşte în credinţa că i se va ierta păcatul şi-şi va accepta soarta. nu ştiu cum, dar am o bănuială că unul trăieşte viaţa jumătăţii pierdute a corpului celuilalt 

 

am căutat o poziţie şi, cu lovituri scurte şi precise, mi-am scos din bătrânul păr pădureţ buturuga dorită. udă, cu scoarţa verde şi cu miezul putregăit, găunoasă, curbată la capete, cântărind cât un sac mare de ciment. mai trebuia să cobor o vale şi să urc un deal cu ea. copiii şi caprele erau încă în poiana aceea şi avea să le par şi să mă simt şi mai ciudat târând după mine şi tăvălind înaintea mea buturuga. jucau lapte-gros şi aproape că nici nu m-au băgat în seamă. nici caprele. cam ce meritam. m-am oprit să-mi trag sufletul – prea grea, buturuga, pentru cât drum am de împărţit cu ea - şi am simţit un impuls să strig la ei, să le spun ceva. nu prea ştiam ce să le spun. un salut ar fi fost caraghios. mi-era sete. copiii nu ştiu ce-i aşteaptă; şi, oricum, nu cred că se vor lăsa prea tare impresionaţi de cine ştie ce îi aşteaptă. joaca e o bizarerie mai uşor de acceptat decât o buturugă rostogolindu-se în faţa unui om

 

coborâsem valea şi urma greul, iar bucata aceea de lemn mi se împotrivea ca un dobitoc îndărătnic, ca un orb care nu vrea să meargă pe unde îi arăt. i-am spus că nu are încotro şi va face cum vreau eu: te vei duce într-o râpă, de ridic de acolo; îmi vei rupe mâinile, mi le voi vindeca şi tot vom ajunge acasă. evident că mă luam prea în serios şi că lemnul nu spunea nimic, deşi îl ridicam, îl trânteam, iar şi iar, măsurând cu lungimea lui drumul. când cădea, pământul vibra sub noi ca sub paşii unui uriaş nevăzut. ne-am oprit pe potecă în dreptul unui fag cu doi fagi. văzut de jos, arborele ar fi putut să râdă de truda mea. de sus, siamezii mă bârfeau şi mă spurcau: uite-l p-ăsta, cum ne curăţă, cum profanează morminte. sau ceva de genul

 

empatizez cu copacii şi cu câteva dintre speciile de mamifere. altă prostie, dacă te gândeşti că reciproca nu este deloc valabilă. am pus instituţii pământene pe diferite planete sau sisteme solare: e foarte posibil ca acolo să nu se fi întâmplat nimic niciodată, dar noi să „empatizăm” încă vreo câteva secole până când se va spune: nu e nimic şi niciodată n-a fost. sus sunt doar nişte fâsuri galactice şi nişte flatulenţe interstelare. da, frumuseţea peisajului te zăpăceşte, dar nu aşa face şi un joc de artificii!? ne-am păcălit, suntem groaznic de singuri... şi-acum, ce facem? mai evoluăm? nu, va spune unul. hai înapoi, în epoca de piatră. şi – pac! dispărem

 

am luat drujba şi am crestat buturuga. restul, cu dalta şi ciocanul: trei ochiuri în lemn, în care nişte femei vor planta flori. ca în epoca de piatră şi de lemn. iar unul din epoca de piatră să spună: ce faceţi, de unde veniţi? din viitor. şi, cum a fost pe-acolo? pfff, va face ăla, o adevărată nebunie!... măcar... a meritat? erau femei frumoase? da, va spune unul dintre cei întorşi, dar toate atât de singure!... cum singure? nu se cuplau cu bărbaţi, ca la noi, în epoca de piatră şi de lemn? ba, tocmai că aici e buba, ar fi răspuns acela, resemnat. cum adică? adică, ne-am tot cuplat atâtea milenii, ca, pe ultimele două-trei secole de evoluţie, să constatăm că e o mare pierdere de timp, că-i o alegere neinspirată. şi? va insista cioplitorul în piatră şi în lemn, cum vă bucuraţi şi voi, aşa, de femei? păi, am tot sperat că nu suntem singuri în univers. şi, suntem? da, suntem. da?! şi noi, noi ce să mai facem acum? merită să mai evoluăm?

 

toate epocile sunt ocupate. în oricare dintre ele ai avea şansa să te întorci, dai peste obsesia asta cu evoluatul; cealaltă obsesie e aia cu evadatul.