Friedrich Michael

 

Al doilea manifest al poeziei europene

 

            Am scris, în Primul manifest al poeziei europene, despre rolul poetului de pontif al generațiilor viitoare. Pentru a putea realiza acest deziderat, sarcina ce îi revine poetului european este de a scrie o poezie vizionară care să urmeze conturul Naturii (al grecescului Physis, de la phyton – plantă, vlăstar ce ia naștere din propria sa sămânță) în sens invers curgerii ei. Drumul poetului este unul ascensional, el pleacă de la preajma ce-l înconjoară – ideile complet depliate ce constituie materia – ajungând în cele din urmă până la Unul-fără-al-doilea, arheul prim și absolut al Naturii, Inefabilul. Prin aceasta, poetul este un filosof „în oglindă”, căci cel din urmă pleacă de la arheu pentru a ajunge la ultimele consecințe, la materie.

            Poetul trebuie să urce pe verticala Naturii, cea care unește lumea de Divin, trecând obligatoriu prin Logos, prin chipul Divinității, uns de acesta împărat, adică conducător și legiuitor al lumii, Hristos. Acolo, în acest popas intermediar (nu punct terminus al ascensiunii) poetul regăsește Biserica sufletelor, Monada compusă din monade, din semințe ce se deschid în lume ca fiind particulare, asemenea Logosului ce se deschide în permanență, ca lume, El însuși situându-se pe dimensiunea eternității, spre a reveni apoi iarăși la sine.

            Termenul logos provine de la grecescul legein – a lega. În El se leagă haosul multiplu al limitelor aparținând ființei (chipul Divinului, însăși frumusețea, numită de greci Afrodita) de către forța de unificare reprezentată de Unul-unic-unitor, adică de Intelect, al cărui vârf, treaptă a treia, Intelect propriu-zis grecii îl numeau Zeus.

            Dar excursul poetului nu trebuie să se oprească aici, întru Hristosul uns de Tată ca arheu al lumii, de la care aceasta din urmă provine spre a se reîntoarce de unde a plecat. Abia de aici temerarul erou (în sens wagnerian) urmează să aproximeze, să ”înconjoare din toate părțile” enigma Absolutului. Poezia nu are cum să treacă pragul simplității originare, lipsită de relație, a Simplului însuși întrucât El este unificarea deplină, media armonică simplă a tuturor numerelor-suflete-arhei ce constituie tot atâtea pietre din care este construită Biserica celestă, în care armonia joacă rolul de liant al unificării.

            Iată, pe scurt, viziunea mea asupra Naturii: o cruce având vârful dincolo de ceruri, în Dumnezeu-Unul, și temelia în lume, cu brațul orizontal având capătul drept una din eschatiile primordialului ( Unul-care-este, multiplul-în-unu sau ființa) iar cel stâng – Unul-unic-unitor sau Intelectul. La mijloc, crucificat, se află Mesia, mântuitorul sufletelor, cel ce le aduce pe toate la unitate, mântuindu-le de multiplu.

            Depășesc așadar viziunea greacă, neoplatonică, a emanației continue din Unu a sferelor concentrice, prima dintre ele constituind ființa, urmată de viață (Logos), de Intelect (căruia grecii îi acordau rolul de hegemon al cosmosului), de sfera zeilor hypercosmici, și așa mai departe, pentru a ajunge în final până la ultima sferă, cea a materiei.

            În aceeași măsură depășesc însă și înțelegerea creștinismului originar,

redusă la axis mundi care unește pe Dumnezeu-Tatăl cu Spiritul (Sfânt), adică cu cel purces în lume ca lume, ca circularitate a fluxului de idei, prin intermediul Logosului, Fiul Lui Dumnezeu-Unul și arheu al lumii.

            Le depășesc, îmbinându-le într-o viziune în formă de cruce, a cărui verticală aparține creștinismului predicat la început de Iisus și de apostoli, iar orizontala aparține viziunii grecești, care face din Logos elementul mediator dintre multiplu și unitatea unificatoare.

            Scena răstignirii lui Iisus poate și trebuie să fie explicitată de o manieră gnostică: acesta are la picioarele sale lumea, cuprinzând toate lucrurile, pe soldații romani, dar și pe femeile și ucenicii care-L însoțesc până la capăt. Deasupra capului Său se află Tatăl, Cel-de-nevăzut, Simplul lipsit de părți care să-L poată vedea. De o parte și de alta a crucii sunt țintuiți doi ”tâlhari”. Unul din ei, cel ce se mântuiește, este însuși Intelectul, forța de unificare, cunoașterea Unului și totodată poarta de intrare în Abisul divin. Celălalt refuză mântuirea, el fiind multiplul-în-unu, însuși răul.

            Dacă vreuna dintre viziunile greacă sau creștină ar fi fost perfectă, ar fi redat întru totul conturul Naturii, fără să mai fie nevoie de o evoluție ulterioară. Atunci Europa nu ar fi avut istorie, Geschichte des Seins, în termeni heideggerieni. Conștiința sa ar fi rămas țintuită la acea viziune. Dar Logosul i-a hărăzit Europei să treacă prin calvarul metafizicii și, corelativ ei, prin expresiile sale artistice, în final prin arta (poezia) modernă.

            Metafizica a făcut ca prin conceptualizare să se obnubileze Unul absolut, Divinul, aducându-L pe acesta mai întâi în planul henologic al primordiumului Său, ca Intelect, apoi coborându-L în planul ontologic și echivalându-L cu esența ce cuprinde în sine totalitatea elementelor, mai puțin materia, ce urma să fie echivalată cu natura.

            Trinitatea dogmatică creștin-metafizică face din Dumnezeu o unitate triadică, în care Tatălui îi revine doar rolul  de creator al celorlalte două persoane, fiind însă limitat de acestea. Dar Unul este simplu. El nu este compus, ci este o medie armonică simplă a tuturor numerelor-monade, ruptă de legături (absolută) față de toate celelalte aflate în ceruri, în primordium. Pierzând ”din vedere” simplul, europeanul a renunțat la Unul-Bine. De atunci încolo, fără Bine, nimic nu a mai fost bun. Creștinismul metafizic a ajuns să fie o religie logocentrică, făcând uitată simplitatea originară în care arheii individuali sunt absorbiți ca într-o mare moarte prin renunțare la sine, care înseamnă de fapt o mare viață, viața Unului însuși.

            Poetul se mișcă, la fel de ușor, atât în lume, la suprafața celor ce sunt, pe verticala Naturii, în voiajul său ascensional, cât și în ceruri, în planul orizontal cuprins între cele două eschatii primordiale, ce au între ele Logosul.

            Mișcarea este firul roșu al poeticii sale. Căci dacă ceva se mișcă, atunci acel ceva trebuie să aibă un conținut, să fie mișcare a ceva, a unei substanțe, a unei materii. Iar dacă se mișcă, înseamnă că trece de la o primă stare la o alta, ulterioară, obținând astfel cunoașterea. Poetul este un lucru natural, un om natural, având astfel un profil triadic: de substanță(materie), viață(mișcare) și intelect(cunoaștere). Poetul, în naturalețea sa, locuiește poetic în Natură ca fiu al Omului. El are conștiința faptului că este fiul lui Dumnezeu-Tatăl, prin intermediul Fiului.

            Poetul european este preotul viitorului, noul Orfeu și totodată un nou apostol, capabil prin gnosa sa poetică să cuprindă nu doar o dimensiune a Naturii, ci întregul acesteia, potrivit necesității arheului-concept ce se dezvăluie  din sine însuși spre a se reîntoarce iarăși la sine, prin unificarea continuă a conținutului său.

            Parcurgând în sens invers dialectica Naturii, față de filosof, adică de la preajmă la Unu, poetul-Dichter scrie după dictarea Cuvântului sacru, a Împăratului lumii, ceea ce îi este hărăzit de către Pronie, adică de către însuși divinul Tată. Totul de la Unul-Dumnezeu vine, prin Logosul său, adică prin cunoașterea Sa despre sine. Poetul dă glas acestui imperativ sacru în poeziile sale, apropiindu-se asimptotic de Unu, printr-o nouă poezie orfică și creștină totodată, a numărului și armoniei reprezentând pietrele și mortarul din care zidită este Biserica sufletelor.