white noise

 

PdS-uri  de primăvară încruntată

 

 

Liliana Armaşu

 

Bucurii second-hand şi tristeţi de primă clasă

fragment

 

2.
          Azi, în drumul meu zilnic de la serviciu - acasă şi invers, nu am găsit nici un bănuţ. Şi sunt tare tristă.

          De când am pierdut marile mele idealuri: unirea cu Ţara, o dragoste inteligentă şi încă un ideal pe care nu pot să-l declar aici, am coborât ochii, ireversibil, dinspre cer spre pământ. Şi aşa, cu capul plecat, am mers o zi, două, trei…, până am dat de prima monedă de 5. Altă dată am găsit chiar una de 25, iar când într-o zi de marţi am ridicat de jos 50 de bani, am zis: ăsta da noroc peste mine! Am înţeles atunci că pierderea neînsemnată a unora e marea mea şansă.

          Mi-am făcut din asta un scop. Nici mai mult, nici mai puţin: un scop esenţial. M-am săturat să aştept evenimente mari: că voi trăi odată în propria mea casă, că voi locui într-un oraş, dacă nu chiar într-o ţară cu mulţi oameni deştepţi, că voi putea privatiza Biblioteca Naţională, că voi putea călători în fiecare an la Paris,  şi câte şi mai câte…

          Mi-am dat seama într-un târziu că e un lux să vrei chiar atâtea, darmite să le mai ai. Şi atunci mi-am zis: trebuie să te bucuri de ceea ce ţi se permite să te bucuri.

 

          În unele zile se întâmplă să găsesc şi alte lucruri, de exemplu, un capac de la cel mai simplu pix inventat de om. Şi dacă a doua zi mi se întâmplă să găsesc chiar pixul acelui capac, pe o durată bună de timp parcă mi-am asigurat liniştea. Fiindcă imediat mă străbate gândul să scriu cu pixul norocos un poem genial,  pe care să-l pot scoate apoi de vânzare. Iar de pe banii câştigaţi să-mi procur o casă, o bibliotecă naţională, un oraş inteligent, un bilet de călătorie non-stop la Paris şi alte nimicuri.

          Ei bine, sincer să vă spun, până acum n-am scris nici un vers din acel poem genial şi nu pot să ştiu dacă se va întâmpla vreodată.

 

 

 

Ana Puşcaşu

 

frica nu trece

 

mă baţi prieteneşte pe umăr şi

nu am curajul să strig

aşa cum ar trebui frica nu trece

când din stomac îţi ies paie şi

ştii cât de aproape eşti

 

ai alerga de la un capăt la

altul al acoperişului într-o singură noapte şi acolo

la capăt te-ai opri bărbaţi ar ieşi

în stradă s-ar strânge în

jurul tău şi te-ar privi te-ar

obliga să tragi din ţigările lor să bei

din paharele lor şi apoi

te-ar lovi peste faţă

 

e ca şi cum până la inima mea s-ar fi trasat

sute de dâre subţiri de benzină şi la capătul

celălalt cineva m-ar privi în ochi

 

 

 

Aleksandar Stoicovici

 

cântec de leagăn şi de moarte                                           

 

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic

lama cuţitului se mişcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun

şi nicio speranţă nu trece prin zidurile de văiugă

 

inima se chirceşte. se face măruntă cât o rândunea

căzută în grâul roşu de toamnă

 

moartea nu înseamnă mai nimic

într-un loc în care câinii îşi îngroapă propriile oase

 

dacă refuzi să vorbeşti te vei înfrăţi cu şerpii

va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece

pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea

dacă refuzi să vorbeşti

te vei înfrăţi cu şerpii

 

la marginea oraşului cu mii de ferestre suntem doar noi

unul mai tăcut decât celălalt

 

în podul casei bunicul stă întins pe jos

cu lama cuţitului înfiptă-n spate

inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

 

iar sângele morţilor ajunge numai la cei ce dorm

 

 

 

Viviana Muşa

 

8 martie

 

e ziua când vin inspectoarele şi cântăm

de ziua ta mămică şi primim ajutoare

facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici -

şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite

din toate pungile şi gunoaiele.

Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu

şi se face pielea de găină.

Familia este o planşă urâtă şi plină de praf

care stă în magazie

pe care scrie romdidactica.

Are şi bunici.

 

 

 

Angela Marinescu

 

într-un anumit sens

 

într-un anumit sens, faptul că la mijlocul lui martie
vântul bate puternic la uşile mici, geometrice, perfecte
ale copacilor noştri cei dintotdeauna, ce se află faţă în faţă
şi nu numai în faţă, spectaculoşi şi virili dar şi unduindu-se,
aproape târându-se cu burţile crengilor pe pământ,
muribunzi, nu ar însemna cine ştie ce, dacă nu aş fi
fost şi eu pe acolo, prin preajmă, marginală,
la margine, la periferie,
oscilând mereu între un cartier şi altul,
între un poet şi altul,
între un prozator şi altul, între textul unui poet făcut
şi textul unui poet născut,
dacă nu aş fi o marginală solidară
cu ruina oricărui zid, marginal, ca o evreică născută şi nu
făcută, şi nu cu zidul ce se înalţă ca un tron opulent
al unei biserici acoperite de lespezi de aur,
pe care lasă urme cerşetorii plini de zdrenţe,
dacă nu m-aş lipi de aceste ziduri marginale
ca o lipitoare ce suge mortar şi ciment textual,
dacă nu aş fi o marginală cu luna în sânge, o marginală
purtătoare a unui virus nou, anarhist, visceral, separată
de toţi şi de toate, plină ochi de s.m.s.-uri şi s.o.s-uri
tragice şi funambuleşti, dacă nu aş fi o marginală lipită
ca o lipitoare de zidurile cele mai îndepărtate
de centrul oraşului,
distruse, roase, rănite, ca nişte soldaţi ce revin în arenă
după o luptă ce le-a supt sângele picătură cu picătură,
dacă nu aş fi o imposibilă nevastă de măcelar ce strigă
după ajutor în plină operaţie de tranşare a cărnii,
dacă nu aş fi una dintre propriile mele victime, mai ales
atunci când mă rog pe lespezi ale bisericilor fără turnuri,
fără cupole, fără ziduri şi fără icoane,
una dintre aceia ce scuipă pe obiecte
în chiar centrul obiectelor,
ce scuipă pe poezie, pe literatură, pe artă,
exact în centrul poeziei,
al literaturii şi al artei,
ca un arcaş fruntaş al scuipatului în centru,
mă obsedează centrul,
sunt obsedată de centru, sunt o marginală obsedată
mă târăsc marginală pe centru
mă plimb pe bulevardul din centru
plină de melancolie

 

 

 

Richard Wagner

 

curriculum

nu răpus, terminat
minţit până ce însumi am minţit.
nu gol, doar privat de mine însumi.
nu lovit cu pietre, nici cuvinte.
tratat doar cu tăcere.
nu înfometat, însă cavernă capul.
scăpat, supravieţuit, de asemenea, da.

Rolf Bossert

 

Cântec

Cine mai are un cântec
îşi pipăie beregata: fără
un motiv evident.
(decembrie 1982)

 

 

 

Florin Iaru

 

Marile etaje

 

Iubita mea aleargă prin oraşul de muşama

de la cimitirul de fontă la morga de catifea

 

Ea stinge in braţe buchetele nichelate

ale instrumentelor disecţiei eşuate

 

În calea ei cad de la marile etaje

ale necomunicării

melancolici albaştri

îmbătrânind de urechi

în aşteptarea asfaltului

 

Câinelui meu îi putrezesc prin intestine

regrete canine flori de oţel şi suspine

 

El îşi adulmecă stăpânul absent

cu botul cu sufletul lui de convalescent

 

În calea lui ies peste o mie

de suflete de hârtie

trase pe asfaltul proaspăt turnat

de câte un mic animal flagelat

 

Iubita mea câinele meu află încet despre mine

că mă compuneam din atomi ca oricine

că sub schelăria de case

râd încă amănuntele nebuloase

iubita mea câinele meu află încet despre mine

ceea ce se vedea în cordul meu de mohor

care încă din anii cei buni

ajunsese o casă de nebuni

locuită de un măturător.