„E foarte frumos să poţi râde de propriile neajunsuri”,

interviu despre piesa „Necrotitanium”,

realizat de Dumitru Crudu

A fost foarte bine primit şi de către criticii de teatru. Este unul dintre succesele stagiunii. Acest spectacol regizat de Luminiţa Ţâcu ar putea să infirme ideea că artă înaltă nu poţi face fără bani. În acest spectacol joacă doar un singur actor, Alexandru Pleşca, dar acesta întruchipează câteva personaje. După premieră, am organizat o masă rotundă la Radio Chişinău, la care i-am invitat pe regizoarea Luminiţa Ţâcu, actorul Alexandru Pleşca, directorul „Foosbook”-ului Mihai Fusu şi criticul de teatru Dorina Butucioc, pentru a discuta despre acest spectacol. Vă prezint un fragment din discuţia care a fost difuzată integral în cadrul emisiunii „Noii Barbari”. 

Dumitru Crudu: Despre ce este spectacolul?
Mihai Fusu: Consider că este un spectacol în care ne amuzăm. Râzi în hohote de limbaj, care pune degetul pe nişte vicii aberante şi eu cred că aceasta e o mare calitate a spectacolului. Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş sunt nişte băieţi tare deştepţi. Ei au ascuns în acest spectacol un mesaj cultural şi politic foarte bine articulat. De fapt, râzând, încerci să te însănătoşeşti. E foarte urât atunci când alte popoare fac bancuri despre un anumit popor. Dar e foarte sănătos când un popor poate să facă bancuri despre sine însuşi. E foarte frumos să poţi râde de propriile neajunsuri. Asta însănătoşeşte.

Dorina Butucioc: Vreau să spun că acest roman nu are o fabulă propriu-zisă. Dacă ai vrea să-l repovesteşti, îţi va fi foarte greu să spui despre ce e acest roman. Or, Luminiţa Ţâcu a reuşit să-i găsească o fabulă.

Alexandru Pleşca: Până să începem repetiţiile, toate ştirile pe care le vedeam la televizor mi se păreau decupate din „Necrotitanium”. De aceea, am şi ales acest roman. Părerea mea e că spectacolul înfăţişează o lume în care ne-am regăsit atât eu, cât şi Luminiţa. Mă bucur că a avut o mare priză la spectator.

D. B.: Eu, totuşi, l-am receptat mai degrabă ca pe o parabolă politică. Sau ca pe o satiră politică. În spectacol am regăsit nişte lideri politici setoşi de putere. Nişte lichele. O elită politică dirijând sistemul politic din umbră. Acest spectacol mai vorbeşte şi despre „păpuşar”.

M. F.: Într-adevăr, romanul lui Mitoş şi al lui Florin a anticipat cu câţiva ani discuţiile despre păpuşar. În roman mai apare un personaj, un căpitan cu stea în frunte, zâmbăreţ. Personajul Serafima Cozonac, cea care s-a instalat în fruntea „Necrotitanium”-ului a venit din America, unde s-a îmbogăţit pe la fondurile monetare internaţionale. După ce a devenit bogată, a revenit în Republica Moldova şi a început să conducă. Cred că posibila viitoare preşedintă seamănă într-un anume fel cu Serafima Cozonac.

D. B.: Autorul a fost vizionar în acest roman după care Luminiţa Ţâcu a făcut acest spectacol nemaipomenit.
M. F.: Noi am mai avut şi un cancelar femeie, venită, iarăşi, de undeva de departe, având nişte idei aberante.
D. B.: Prin extensiune, toate premoniţiile din roman au trecut în spectacol care ar trebui receptat ca un spectacol politic.

A. P.: Totuşi, noi nu ne-am propus să-i distrăm neapărat pe spectatori, ci să prezentăm lumea în care trăim cu toţii astăzi.
M. F.: Apropo, Luminiţa, dar Mitoş sau Florin au fost la spectacol?
Luminiţa Ţâcu: Tu i-ai văzut în sală?

M. F.: Nu.
L. Ţ.: Nu, n-au fost.
M. F.: Sunt puţini dramaturgi moldoveni care să nu vină să-şi vadă un text pus în scenă. Excepţiile sunt Mitoş şi Florin.

D. C.: Pe de altă parte, Mitoş, cu siguranţă, a mers să-şi vadă premiera din Bucureşti, întrucât la Teatrul „Luni” i s-a mai jucat un spectacol după o altă proză de-a sa, dramatizată şi regizată de Marcel Ţop. În caracterizarea care i s-a făcut lui Mitoş, acesta a fost prezentat ca un maestru al literaturii „noir”.
L. Ţ.: Şi noi suntem un fel de maeştri ai teatrului „noir” în Republica Moldova.

D. C.: Ce ar însemna acest lucru: teatrul „noir”?
D. B.: Când am privit spectacolul, mă gândeam că acesta ar mai putea fi înţeles şi prin prisma esteticii urâtului. Sau a esteticii macabrului.
M. F.: Eu cred că mai degrabă am putea să vorbim despre o estetică a macabrului. Sau despre o estetică „noir”, atâta timp cât există cranii în spectacol. Totuşi, există în spectacol şi foarte mult umor.
L. Ţ.: Dar şi umorul poate fi negru.

D. C.: Într-un interviu pe care i l-am luat înainte de spectacol, Luminiţa Ţâcu a susţinut că acest spectacol e un manifest contra teatrului care se face la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. 
L. Ţ.: Nu neapărat contra stării de lucruri de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, ci din teatru în general. Totuşi, eu aş zice că mai degrabă spectacolul nostru a ieşit dintr-un fel de manifest interior, dintr-o dorinţă de-a te exprima altfel. Spectacolul e un manifest, fiindcă nu are lumini, nu are fum, nu are decor, adică e un teatru „noir”.
A. P.: Şi dacă la teatru sunt obligat să joc în toate spectacolele, inclusiv în alea care nu-mi plac. Aici joc din plăcere, vrând să-mi realizez ideile mele, nu nişte idei străine.

D. C.: Ce alte spectacole vom putea urmări pe scena „Foosbook”-ului?
M. F.: Am vrea să mai facem şi alte spectacole despre acest univers aberant pe care l-au descris scriitorii moldoveni din ultima perioadă. Însă plecând de la prozele lor şi nu neapărat de la piesele lor de teatru. Pentru că în romanele lor autorii moldoveni sunt cu mult mai liberi decât în dramaturgia lor. Anume datorită acestui lucru intenţionăm să mai punem în scenă şi alte romane moldoveneşti actuale. În afară de aceasta, totul în jur e politic. Inclusiv, cultura. Am vrea însă să mergem mai departe şi să observăm cum politicul influenţează şi modelează existenţa. Am mai vrea să facem şi spectacole despre dragoste. Dragostea în zilele noastre este foarte amestecată, nu mai ştii unde începe sexul şi se termină dragostea. Sexul mai e amestecat şi cu politicul. S-ar putea ca unul dintre proiectele noastre viitoare să fie un spectacol după romanul lui Constantin Cheianu „Sex & Perestroika”, care e poate că primul roman pornografic din literatura basarabeană.