„Am vrut să văd cum e să joc rolul unui scriitor”,

interviu cu un cristian,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Salutare, Cristi. Eşti cunoscut ca omul din spatele a nenumărate evenimente şi proiecte culturale. Eşti pregătit pentru scenă, acum, cînd ai intrat în lumea literară şi ca scriitor, autor al romanului „Morţii mă-tii”?

- Da, mulți vorbesc despre promotorul, animatorul, inimosul sau mai știu eu cum. Într-o țară fără agenți literari, orice nescriitor e văzut ca un auxiliar. Poate lipsi sau poate da bine la poză, depinde de dispoziția oficialităților. Am intrat în lumea literară ca om de proiect și de 15 ani fac proiecte. Nu sunt și nu vreau să mă dau scriitor. Am făcut doar un pariu că pot scrie un roman bun, mult prea bun pentru așteptările pe care le-ar fi avut niște scriitori de la un promotor. Un roman fracturist (că tot nu aveam), ca o declarație de dragoste și de război a/făcută unei generații. În rest, prefer să fiu suficient de bun în proiecte (mereu spun, dați-mi bani și fac cu echipa mea ceea ce ar lăsa pe mulți cu gura căscată și cu mult înaintea multora care se tot screm și nici cu banii statului nu prea ajung să facă).

 

- Romanul e gata de mai demult, anunţat – oficial – în 2010. De ce a fost editat abia acum?

- La Gaudeamusul respectiv, cel din 2010, un distins organizator s-a arătat oripilat la telefon și ne-a somat că ei nu promovează subcultura. În programul târgului, titlul apărea Morții Mă-... (ca și Fuck Tense, redus la F... Tense). N-am vrut să accept cenzura. Apoi am amânat, am dat întâietate unor cărți adevărate și unor autori importanți (care văd în editură doar un taxi de plimbat prin oraș). Pur și simplu am așteptat, am răbdare.

 

- De ce ai publicat romanul cu pseudonim?

- Semnez tot ce ține de literatură cu un cristian (scris cu minuscule). Motiv pentru doi-trei și câți or mai fi să se hlizească. Pur și simplu am vrut să lansez un brand. Spre neplăcerea mea, am observat că nici măcar tinerii scriitori pe care i-am promovat nu fac diferența între un brand și o ștampilă. M-am amăgit, am pierdut niște ani degeaba, dar mi-am asumat această identitate literară. Într-o țară cu o industrie literară OK ar trebui să însemne ceva. Aici, din păcate, e doar o curiozitate. E, cu siguranță, vina mea.

 

- De ce insişti că n-ai fi scriitor, ci „personal literar auxiliar”, cînd „Morţii mă-tii” e un roman foarte bun?

- Prefer să fiu cel mai bun personal literar auxiliar decât al nu știu câtelea scriitor de pe listă. Și-apoi, la câți scriitori autodeclarați sunt, parcă nu se face. Am mai spus, pentru mine scriitori sunt Caragiale, Cărtărescu, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu (dau câteva nume la întâmplare). Cum să mă pun pe aceeași listă cu ei? E o minimă decență. Da, pot face un proiect foarte bun alături de un scriitor (vezi Blogstory, cu Nora Iuga), dar nu mă pun nici măcar în glumă pe aceeași linie. Sunt un bibliotecar. Prefer să arhivez cărți și să cunosc scriitori decât să mă dau scriitor și să nu-mi cunosc limitele. Apoi, MM-ul, scris cu majuscule înseamnă tot ceea ce am vrut să însemne în carte. Până și la lansarea din Sala Oglinzilor scaunele au fost așezate în M.

 

- Cum e să-ţi vezi cartea publicată? Ce-ai simţit cînd ai văzut prima oară cartea de debut? (Bine, ai mai publicat, dar underground, acum e o carte cu isbn…)

- E senzația că a murit și nu se mai poate face nimic. Și partea nașpa abia începe. Cum n-o voi băga decât în puține librării (ca să nu risc să fie retrasă, dar și ca să știu exact vânzările), voi vedea și cererea reală (mai ales a scriitorilor).

Ce-am simțit? M-am gândit că am comis o crimă și n-am șters toate urmele. O carte de 300 de pagini se citește în mod normal în 5h. În prima zi m-am gândit că fur din viața cel puțin a unui om 5h și chiar m-am speriat. I-am dat cărții drumul în lume fără să mă gândesc la asta. În fond, e o responsabilitate să ții un om atâtea ore ocupat. Sigur, o poate arunca după zece minute. Până nu m-am convins de la primul cititor (un cumpărător oarecare) că nu se poate arunca după zece minute, nu m-am liniștit. Dar asta am aflat abia a doua zi. Efectiv în primele 24h m-am învinovățit teribil. Apoi mi-am dat seama că nu mai e vina mea. Cartea e capabilă să suporte orice. Am învățat-o tot ce știam eu la acea oră, ce puteam face mai mult de-atât?

 

- Ai dedicat romanul mamei, Oanei şi lui Cosmin. Ei au citit cartea? Ce ţi-au spus după lectură?

- Mama nu cred că o va citi, n-o să i-o dau eu. Oana o știe bine, a fost tot timpul lângă mine la asamblarea finală, pentru că a fost un puzzle la mijloc, iar Cosmin a citit o variantă. De fapt, au fost 17 variante. Pentru că totul e funcționat ca un joc. Au citit-o Angela Marinescu, Daniel Bănulescu, Doina Ruști, Carmen Mușat, Ovidiu Șimonca, Andreea Răsuceanu, Silvia Dumitrache, Nora Iuga, Cristina Ispas, Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloș, Gabriel Chifu, Ioan Es. Pop, tu, Oana și un prieten nescriitor. Fiecare a avut altă variantă. Tocmai de aceea, la lansarea de la Sala Oglinzilor, invitații vorbeau despre variante diferite. Am păstrat varianta finală secretă. Ea s-a modificat de la caz la caz. Nici nu conta dacă exista un reply, am încercat să personalizez pe cât s-a putut fiecare astfel de variantă. Și să las, evident, ediția finală cu elemente surpriză.

 

- Apropo de titlu – au existat şi alte variante sau ai avut titlul înainte să începi scrierea propriu zisă a cărţii (că atunci cînd citeşti ai impresia că scriitorul a început lucru la roman înainte să înceapă să-l scrie)?

- La început a fost titlul. El nu s-a modificat nici când a picat la diverse concursuri de manuscrise, nici când s-a pus problema să apară la o altă editură. Titlul nu s-a negociat. A fost măsura mea de siguranță. Mi s-a părut suficient de puternic și de reprezentativ pentru tot ce am dorit în carte, cât să nu se modifice indiferent de situație. Și-apoi, e și o poantă aici: cum să scap de proști? Păi cine mă va mai invita undeva (mai ales la posturile publice) cu un asemenea titlu în palmares? Cum să-l rostească la TV sau în public? Scapi din start de impostori. Se vor oripila și-atât. Timp liber, zâmbete de complezență mai puține.

 

- Personajul principal îţi poartă numele, acţiunea cărţii porneşte de la oraşul copilăriei şi adolescenţei tale, şi multă lume va citi romanul ca pe unul autobiografic. Poate fi considerat aşa? Personajele cărţii au modele în realitate?

- E problema lor. Există personaje și întâmplări reale, evident, dar cartea e o autoficțiune. Am văzut un comentariu în care un tip din Buzău de aceeași vârstă se arăta interesat să o cumpere pentru a vedea dacă am fost în găști rivale în copilărie. Nu pot decât să mă amuz. Da, am făcut eforturi serioase pentru a o scrie. Am jucat un rol de bună voie. Am vrut să văd cum e să joc rolul unui scriitor. Am intrat într-o industrie editorială pentru asta. M-am comportat jurnalistic, am făcut investigație, mi-am pierdut doi ani doar ca să intru într-un sistem și să lucrez sub acoperire. M-am antrenat pentru acest rol, cum s-ar antrena un sportiv pentru titlul olimplic. De altfel, e foarte ciudat, primele pagini au fost scrise pe 29 februarie 2004, lansarea am făcut-o pe 29 februarie 2012. Două cicluri olimplice, așadar. Dar asta e o coincidență, dacă e să ne gândim că trebuia să apară în 2010. Pe de altă parte, da, am frecventat medii ciudate pentru a putea scrie așa, am luat lecții de înjuraturi de la experți din categorii sociale diferite, m-am împrietenit cu oameni categorisiți drept suspecți de societate, am răspuns provocărilor oricărui idiot care m-ataca pe net (și nu din plăcere, ci din antrenament, pentru a intra într-o stare și a crea un limbaj adecvat). Am pariat pe acest rol cum m-am priceput, am tras din greu, cum s-ar zice, într-o sală de forță imaginară, pentru a crește masa musculară a ficțiunii.

 

- „Morţii mă-tii” are o copertă foarte frumoasă, cu o istorioară interesantă în spate. Îţi mai aminteşti cum şi cînd a fost făcută fotografia de pe carte?

- E prima zi de școală. Ieșeam de la înscrieri și am văzut un fotograf. M-am dus cu tupeu (aveam aproape șapte ani) și l-am rugat să-mi facă o fotografie. N-a zis nu. Are toate elementele pentru constrastul perfect: inocență, naivitate versus MM.

 

- Ombladon de la „Paraziţii” are un cîntec foarte frumos, în care spune că „dacă pozele ar vorbi, amintirile ar fi vii”. În „Morţii mă-tii” pozele chiar vorbesc; de exemplu, Cristi – care are o memorie fenomenală – îşi aminteşte de Miki, pisicul său din copilărie, doar datorită unei poze… Îi semeni personajului în ceea ce priveşte memoria & amintirile?

- N-a existat niciun Miki. Dar alte personaje există. Bunicul, spre exemplu. Firește că nu așa. Dar memorabil. De fapt, asta a și fost pariul secund. Să pot crea un personaj memorabil într-o lume fracturată și fără identitate. Dacă ar fi să dedic în secret cuiva această carte, bunicului i-aș dedica-o. Am o memorie personală foarte bună, dar nu-mi amintesc să se fi întâmplat în viața mea ceea ce am scris în foarte multe pagini din carte.

 

- Din copilărie, personajul tău sare(-n roman) direct într-un campus studenţesc, Grozăveşti… din realitatea existenţială în realitatea lumii literare. E un salt mare acesta? (că personajul îi povestea bibliotecarei că-i foarte simplu)?…

- Am uitat ce-am scris.

 

- De ce nu dai autografe?

- Logica e simplă. Nu sunt scriitor, deci... nu știu să scriu. Nu știu să scriu, nu dau autografe. Am pus doar amprente, la lansarea din Club A. E un mesaj pentru miile de scriitori contrafăcuți care se-ntrec în autografe. Altfel, am carte de vizită: Personal literar auxiliar cu carte de vizită.

 

- Cristi, „Morţii mă-tii” abia a apărut, l-ai lansat recent. Ce aşteptări ai de la cartea asta?

- M-aștept să o ecranizez. Ca al treilea pariu. În rest, sunt curios cum va fi receptată. Firește că n-am așteptări decât de la cei care mă interesează. Am plasat câteva năvoade care pot funcționa după scheme de joc. Vreau să văd dacă ele vor putea fi deslușite mai ales de criticii literari (în care cred, contra curentului amatoristic de pe bloguri). Dar m-aștept și ca o serie de cititori nefamiliarizați cu măștile literaturii contemporane să descopere ceea ce nu e datat în carte. Aici deja sunt mulțumit, am primit reacții din partea unor cititori din afara grupulețelor literare.

 

- În acest moment te gîndeşti la o nouă experienţă scriitoricească?

- Nu. Aș putea schimba imaginea unui autor, pentru altă experiență am nevoie de o provocare și de timp. Acum a fost simplu: mi-am propus trei lucruri, am făcut trei pariuri. Cu ultimul (ecranizarea) poate fi puțin complicat, dar se va rezolva. În rest, sigur c-am vrut să mă reinventez: m-am săturat să fiu privit ca promotorul nu știu cum, greu de încadrat și complicat de inclus pe listele oficiale. În plus, m-am săturat de experiențele scriitoricești colaterale. Exista acum niște ani la radio o emisiune Generația 2000, a unei tipe care, culmea, mi-a fost colegă la un master de jurnalism. I-a chemat la ea în emisiune pe toți, de la 2 la al treilea de 0. Nici prin cap nu i-a trecut vreodată, deși îi arătasem că făceam carnete underground și cred că am toate datele să mă consider bibliotecarul generației, să mă invite și pe mine. Nesemnificativ. Am suferit ca un câine. Trebuia să fii scriitor să te cheme tipa la emisiunea despre Generația 2000? Și exemple sunt multiple, inclusiv din rândul vedetelor 2000-iste. Așa că nu vreau să fiu scriitor, să fie cei ai reporterițelor cu apetit literar.

 

- Acum, după ce ai intrat în rîndurile scriitorilor cu carte publicată, ţi-ai schimbat părerea despre scriitori sau preferi masca de editor & „personal literar auxiliar”?

- Nu e, repet, nicio mască. E o realitate. Am pariat că pot scrie un roman de limbaj, înfiorător de greu de acceptat (și ca titlu, și ca venind din partea cui nu te-aștepți) mult mai bun decât alte romane ale momentului și nu numai. Nu am intrat în rândul nimănui. Cartea a intrat în literatură, nu eu, pentru că eu eram în literatură sub altă denumire și cu alte scopuri (eventual ca să țin scara unora). E distincția pe care o facem și la Casa de pariuri literare: nu promovăm autori, ci cărți. N-am un aparat de promovare în spate care să mă plimbe pe banii statului cine știe pe unde și sunt suficient de realist (statul n-ar putea promova un asemenea titlu). Așa că voi îngropa singur mortul: ecranizarea mă va costa tot pe mine. În rest, părerile mele rămân aceleași: sunt 300 de scriitori în toată țara, restul doar aspiranți. Mă voi limita la 50 dintre ei, restul să-și găsească singuri biblioteci, în a mea nu prea mai e loc de întors.

 

- Mulţumesc şi succes!

 

(23 martie 2012)