Cosmin Dodoc – Autoportret gol-pușcă

(Poeme despre ciute nebune)

(poezie, Ed. Herg Benet)

 

 

“Morții rămân tineri”

 

alerg pe un pod ce-și flutură aripile pe coperțile cărților de povești
întâi cu fața, apoi cu spatele, la sfârșit cu brațele deschise spre talazuri
în pantaloni scurți în carouri testez genele pietrificate ale sinucigașilor
și mă transform
întâi în vierme, apoi în fluture, la sfârșit în tabula rasa
inconștient
alerg dezlipindu-mi ochii de soare
cu pieptul acoperit de giulgiu sar pe capace de sicriu
într-un picior
dezlegându-mi moartea de mâini
punându-le cătușe la zmei, la feți-frumoși, la ilene cosânzene
la copilărie

dintr-un colț al ochiului mi se preling bucăți de sare
le ling cu limba, nu le las să cadă să se sfarâme
de parcă în ele zace conștiința de sine a îngerilor
îmi mențin direcția
cu mâna dreaptă tăiată și refăcută într-un efort
de recunoaștere a locurilor natale
(parafrazând aș spune că morții ramân tineri)
și dunga albă nu se termină
undeva se curbează
mi se pare ca la stânga, apoi la dreapta, la sfârșit în jos

îmi desfac aripile și cad de pe pod
distrus
cineva mă bandajează în vis
în așternuturi ceva mai pulsează
departe de inima mea
întâi o dată
apoi de două ori
la sfârșit niciodată

 

 

 

Zenobia

 

i-am desprins spatele de aripile fluturilor
convins că limita de sus a umbrei mele se întunecă
și se întrepătrunde cu limita de jos
ca într-o boltă în care mâna mea subjugă timpul
întocmai unei pendule
sau mai bine a unui somn în care stăteam de veghe
și mă retrăgeam în cochilie silit
să spun lucruri pe care nu le spun niciodată
să fac fapte pe care nu le fac niciodată
să mor spijinit de tocul ușii așa cum nu mor niciodată

- mai ești?
( m-am strigat în gând să nu mă trezesc
eram foarte obosit)

valsam prin stuful înmărmurit de un vânt tomnatic
un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei
mă visam cu tine lipit de urechea stângă
surpându-mi timpanul
înfundându-mi vocea cu faldurile cămășii tale de noapte
negreșind nici-un pas
neinspirand decât aerul pe care-l respirai tu
neîmpărțind cu nimeni decât tocul de la pantoful tău
(și într-un final grandios)
neîmpotmolindu-ne
nevizitându-ne morții
neînțelegându-ne decât gândurile

- pentru cineva care are o singură viață
ar trebui să înmulțești nuferii galbeni până la răsăritul soarelui

îmi transmiteai prin mâini să am grijă unde calc
să miros înainte de a mirosi
să visez înainte de a visa
să mor înainte de a muri
bucată din tine- bucată din mine

în seara aceea aveam chef să ieșim în oraș
să luăm cina, să ne întâlnim privirile și în altă parte
să ocolim drumul, portul, masa, mâinile, picioarele
chiar și supradozele de culoare, de apă și pământ dintre
palmele noastre-patru unite
în seara aceea încercam să ne îmbrăcăm unul în pielea altuia
să mergem pe coridor desculți
prima ușa pe stânga, prima ușă pe dreapta,
a doua ușă pe stânga, a doua ușă pe dreapta
să nu ajungem niciodată la W.C.-ul din capăt
în seara aceea
am vrut să dormim vizitându-ne frații
decojind felie cu felie portocalele culese
în seara aceea

departe de noapte
acum concluzionăm războaie civile
fumăm cu crucea-ntre dinți deziluzii
cu ceața deasupra ochilor alergăm peste mlastini
spate în spate
eu și ea șoptindu-mi ca un flaut trist

mi se părea ca Zenobia își băuse mâna

 

 

 

ultimul meu poem

 

imaginează-mă
deschide ochii și imaginează-mă într-o lume de sticlă
să alerg pas cu pas fluturii somnoroși de pe lacrimile inorogilor căzuți în buzunare
imaginează-mă undeva pe o bancă lângă un lac fără oglindă
trândăvind a iarnă să citesc minutele scrise în cărți
pagina întâi să miroasă a unghii de cal
pagina ultimă să vorbească despre inexistența raiului și a iadului
din degete să bat darabana pe spatele tău transformat în lemn
iar cu pleoapele să te subțiez la mijloc întocmai unui sculptor
ce se îndrăgostește de statuia încă neieșită din piatră
în jurul meu și al tău inelele din fulgi de pinguin să cante ca un saxofon
grav, baritonal, un negru pe pervazul unei case și ea imaginată de tine
să își blesteme culoarea pielii, timbrul vocii și nevasta care umblă după tineri de 18 ani
cărămizile fumurii să trântească desene pe fața lor dinspre umbră
să se miște ca niște valuri din spumă, negre de fum pentru că a luat foc marea
imaginează-mă construind ipoteze despre construirea piramidelor
undeva pe marginea lumii, aruncând cu pietre și făcând broscuțe în lacul
de unde lacrimile bătrânilor pe patul de moarte izbucnesc
să-mi îndoi genunchii răstignind odată cu ei efemere statui de idoli falși
trist, încărunțit de gânduri să mă privesc în oglinda trupului tău și să nu mă recunosc
să mă iau de la început și să mă întreb cum mă cheamă, câți ani am, dacă am mamă și tată
cu jumătate de gură să încerc să vorbesc iar cu cealaltă să cânt poeme de dragoste
pentru începutul lumii, al evei și al preambulurilor nereușite
cu cerul pe umeri să revitalizez comete și găuri negre
să beau stele de sete și părul tău să-l întind între luni și sori exact ca o cale
fără întoarcere, fără răspunsuri și întrebări între străjerii ce o păzesc
imploziile și exploziile solare să-mi facă doar mușchii fetei să se ridice mirați
de nepăsarea ce-ți umbrește pielea încă întinsă de pe față
imaginează-mă undeva între doi munți ce se ceartă pentru o căprioară
să țintesc printre copaci cu gloanțe de argint inima centrală a tuturor ființelor
acolo, într-o peșteră să respirăm același aer de mii de ani lumină
și să închinăm câte o cană de vin pentru fiecare noapte care moare la ivirea zilei
distrați să alergăm și să vedem cum îmbătrânim cu fiecare copac
pe care încercăm să-l mângâiem pe coajă sau să-i pieptănăm pieptul de frunze
pe fiecare coajă însemnată cu riduri să ne încălțăm în mușchi
să avem picioarele reci și să le încălzim la focul veșnic din partea de răsărit
a ultimei bucăți din pădurea ce oferă vise pe gratis
somnul să-l preschimbăm în plimbări pe crestele norilor sau pe aripile condorilor
în picaje libere să ne înfruntăm cele mai ascunse dorințe și să nu ne zbatem între viață și moarte
aparent să ne încurajăm să murim și poate să facem schimb de sexe
datorită ție natura poate strănuta cu fața spre noi fără să ne îmbolnăvească
tu să te dai huța în leagăn eu să mă dau cu capul de primul bolovan ce are șase colțuri
imagineaza-mă între mâna ta stângă și mâna ta dreaptă
o infinitate de infinități de puncte în care eu aș putea ființa
aglomerându-mă între harfe, îmbrăcându-mă cu niște boarfe
levitând inconștient sau poate ținut în aer de forța dintre palmele tale
țigara aprinsă de la țigara aprinsă
să mă strigi: viciatule!!! și eu să nu întorc decât răbdarea de a sta cu tine toată noaptea de povești
imaginează-mă între tine și tine
și încearcă să nu mai vorbești pe limba mea
imaginează-mă continuu
poate așa o să-mi poți oferi o altă viață
în care eu să fiu imaginar iar tu iubita mea care mă imaginează