(Ed. Cartea Românească)
Ciprian Măceşaru s-a născut la 7 septembrie 1976, la Câmpina. A debutat în anul 2007, cu volumele: Cântecul greierilor de sub calea ferată, poeme şi Dialoguri în oglindă, interviuri, Editura Curtea Veche. În anul 2010, publică, la Editura Brumar, jurnalul cultural Focul din tâmplă, şi volumul Poeme, urmat în 2011 de Străzi interioare.
Este prezent în antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, selecţie de Claudiu Komartin şi Radu Vancu, Editura Tracus Arte, 2011.
A publicat articole, interviuri, proză şi poezie în reviste precum: Litere, Arte & Idei, România literară, Cuvântul, aLtitudini, Poesis Internaţional, Orizont, Mu (Spania).
Semnează cronica de carte din revista Şapte Seri. Este fondatorul şi directorul revistei Accent Cultural din Bucureşti.
Superhero – Paul Vasilescu – este un scriitor mediocru, un editor amoral şi un soţ jalnic, într-o lume a succesului rapid şi a vedetelor de tot felul. Apăsat de amintiri traumatizante din copilărie şi format de poveşti cu supereroi de mucava, oscilând între bovarism şi impostură, el reuşeşte, totuşi, să dobândească celebritatea mult visată în urma unui furt literar, care, însă, nu rămâne fără urmări.
Romanul de debut al lui Ciprian Măceşaru, este prima dintre ele.
Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?
Dan C. Mihăilescu
Dar Ciprian Măceşaru scrie şi proză, gen în care va deveni în scurtă vreme, cu un grad mare de probabilitate, un autor de prim-plan. Analiza psihologică subtilă, şi totuşi succintă, construcţia epică elegantă, umorul fin, datorită căruia fiecare schiţă pare o secvenţă dintr-o comedie a existenţei, contribuie deopotrivă la cucerirea cititorului.
Alex Ştefănescu
(fragmentiuk)
Din păcate, romanul meu nu avea succes. Era ignorat atât de cititori, cât şi de critici. Ceva mai mult de jumătate din tirajul cărţii zăcea în depozit. Ca să salvez cât de cât situaţia, când luam leafa cumpăram câteva exemplare, aşa că, de bine, de rău, stocul din depozit scădea încet-încet, dar se mărea, spre disperarea Alinei, cel de acasă. Nu voiam ca editorul meu să fie nemulţumit de afacerea pe care-o făcuse cu mine. Prin urmare, mă străduiam să devin un autor de succes. Când jumătate de tiraj a ajuns între pereţii apartamentului nostru, Alina a făcut o criză de nervi. În săptămânile următoare am trimis romanul meu la toţi criticii literari de care auzisem. Inutil. Niciunul nu a scris un rând despre el.
Le-am trimis şi părinţilor mei cartea. Aşteptam acum reacţia lor. Mai ales pe cea a tatălui meu. Dar oare o va citi? mă întrebam. Nu citise în viaţa lui o carte de literatură. Pentru ca răzbunarea să fie perfectă îmi doream ca taică-meu să primească loviturile din roman. Desigur, îi dădusem o palmă publicându-l, dar nu-mi era de ajuns. Voiam knockout-ul.
Pe măsură ce trecea timpul mă afundam într-o disperare tot mai mare. Mergeam la librăria Muzeului Literaturii Române şi „mă căutam” prin revistele culturale, aşa cum făceau şi alţi scriitori rataţi. Nu găseam nimic. Cumpăram, totuşi, două-trei reviste, ca să nu creadă rivalii mei că nu s-a scris nimic despre mine (presupuneam că ei nu ştiu cine sunt, aşa cum nici eu nu ştiam cine sunt ei).
Un singur om a scris despre cartea mea, un scriitor pe care îl ajutasem să debuteze la editura pentru care lucram. Se simţise probabil dator. Dar nici măcar el nu putuse să laude în mod evident cartea. Era o cronică neutră, nicăieri nu se spunea că romanul ar fi bun sau rău. Ce mai, situaţia era albastră. Mi se părea că viaţa se terminase. Îi uram pe toţi marii scriitori. Lui Mihalache nu doream să-i mai public romanul. Nimeni din editură nu ştia de manuscrisul lui. Îl citisem din nou şi-mi dădusem seama că scrisese o carte adevărată. Într-o zi mi-a telefonat şi m-a somat să i-l returnez. I-am spus că voi trece pe la el. După două zile l-am sunat. Nu mi-a răspuns. Am sunat câteva zile la rând. Voiam să-l mai duc cu vorba. Mi se părea nedrept ca el să reuşească, iar eu nu. Mi-era însă teamă să nu facă vreo plângere la editură. Am decis să merg până la el acasă, chiar dacă nu răspundea la telefon. Am păşit pe aleea cu dale de piatră, am bătut la uşă. Am aşteptat, apoi am ciocănit din nou. Degeaba. M-am gândit că poate era plecat din oraş, dar ce logică ar fi avut să-mi ceară să-i duc manuscrisul dacă ştia că nu va fi acasă!? Poate e bolnav şi a fost internat, mi-am spus. Lucrurile stăteau chiar mai rău de atât. O femeie dintr-o casă învecinată mi-a strigat de la fereastră:
– Pe cine căutaţi?
– Pe domnul Mihalache, am răspuns.
– A murit, săracul, acum vreo săptămână. Era foarte bolnav. Îl cunoşteaţi?
– Aproape deloc.
– Era tare singur. N-a fost căsătorit şi nici n-avea vreo rudă. Poate i-o fi mai bine acolo, sus.
Am plecat năucit. Mă simţeam ca un criminal. Eram Raskolnikov. Îl jefuisem pe bătrân. În cotloanele întunecate ale minţii mele pâlpâise întotdeauna speranţa că voi pune cumva gheara pe cartea lui. Niciodată nu dusesem gândul până la capăt, dar asta îmi dorisem, îmi era limpede acum. Ce sens ar fi avut să publice la vârsta lui, la ce i-ar fi folosit?! – îmi spuneam – O glorie postumă?! Ha! Ar fi stupid şi inutil. Stu-pid! I-nu-til! Nu, nu fur. Îi ofer carierei mele de scriitor puţin ajutor, o forţez să se aşeze pe orbita corectă. Apoi voi scrie şi eu cărţi la fel de bune ca a bătrânului. Ba chiar mai bune. Îmi trebuie succesul care să-mi dea încredere, de atât am nevoie. La bătrâneţe, celebru şi iubit, voi recunoaşte că romanul cu care m-am afirmat nu-mi aparţine, aşa că Mihalache va avea până la urmă parte de glorie postumă. Voi spune că asta mi-a fost intenţia de la bun început. Aşa voi face. Aşa. Încercam să mă conving că luasem decizia corectă, fiindcă da, decizia era deja luată. Aveam să public romanul bătrânului, semnându-l cu numele meu. Eram conştient, întru totul conştient de ceea ce voiam să fac şi îmi dădeam seama că sunt cu atât mai vinovat.
*
În seara aceea am adormit greu, chinuit de gânduri, şi am visat ceva ciudat. Nu mai ştiam cine sunt. Nu mai ştiam nici cum mă cheamă, nici unde mă aflu, cu ce mă ocup şi ce vârstă am, nu mai cunoşteam pe nimeni, nu mai aveam amintiri. Oamenilor păream să le fiu la fel de indiferent ca un stâlp, mă ocoleau fără să mă privească. Am simţit că îmi gâdilă ceva podul palmelor. Aveam pumnii strânşi. I-am deschis. Viermi. În palme ţineam viermi. Am vrut să mă arunc la pământ, să mă feresc de spaimă ca de schijele unui obuz explodat în apropiere. Pământul s-a căscat brusc, ca o gură de peşte, şi, hap!, m-a înghiţit. Am căzut, am căzut mult, mult timp, până am ajuns pe fundul burdihanului lumii. Mai jos de atât nu se putea. Când m-am trezit, Alina era aplecată peste mine, mă mângâia pe obraz.
– Iar ai visat urât! mi-a spus.
*
În dimineaţa următoare, Alina a făcut cafea, apoi a coborât să cumpere pâine. Când s-a întors mi-a dat un plic.
– Ţi-a scris taică-tău. Din nou.
Nu era deloc curioasă. Nu îi mai păsa de războiul meu cu el. A apăsat pe cuvintele „din nou” ca să-mi transmită cât se poate de clar că întreaga chestiune i se pare ridicolă, o adevărată „telenovelă”. Eu, în schimb, eram nerăbdător să aflu ce-mi scria tata, aşa că am ignorat-o şi am deschis plicul. Era o scrisoare foarte scurtă, aproape ca o telegramă.
*
PAULE,
CUM MAI RĂNIT TU NU MA RĂNIT NIMENEA. O SĂ REGREŢI LUCRURILE CARE LEA-I FĂCUT. NU AM CUVINTE SĂ DESCRIU CE AI FĂCUT. NEA NIKI A ZIS CĂ CARTEA E PROASTĂ ŞI CĂ O SĂ RÂDĂ TOŢI DE TINE. CE CREDEAI TU, MĂ, CĂ UNU CA TINE CARE ABEA TRECEA CLASA POATE SĂ AJUNGĂ MARE SCRIITOR?!?!
TATA
*
Am apucat Muntele vrăjit din bibliotecă şi am dat cu el de-un perete, rupându-i o copertă. Ca o pasăre cu aripa frântă, cartea s-a prăbuşit pe covor. Alina a ridicat-o, a studiat-o câteva clipe, apoi m-a privit încruntată.
– Nu m-a costat niciun ban. Am primit-o de ziua mea, am zis furios, ştiind că ei nu-i părea rău de carte în sine, ci de banii pe care îi valora.
A înţeles unde bat.
– Treaba ta, a zis şi a pus romanul pe birou.
Făceam pe nepăsătorul, dar deja mă gândeam cu ce aş putea lipi coperta. Întotdeauna am avut mare grijă de cărţile mele. Nu aveau colţurile îndoite, nu erau pătate sau rupte. Multe dintre ele nu erau nici măcar citite. Îmi plăceau cărţile de povestiri şi romanele de maximum o sută cincizeci-două sute de pagini (excepţie făceau romanele cu mult erotism), nu puteam să-nghit cărămizi precum Muntele vrăjit, Război şi pace ori Omul fără însuşiri. Mă plictiseau. Am încercat de câteva ori să citesc astfel de cărţi, am renunţat de fiecare dată. Desigur, era secretul meu. Imaginea mea de mare cititor era solidă, nimeni n-ar fi bănuit adevărul. Îmi plăcea să văd cum stau aliniate pe rafturile bibliotecii mele toate capodoperele literaturii universale. Uşor-uşor am înlocuit multe dintre ediţiile vechi, cumpărate din anticariate, cu ediţii noi şi arătoase. Într-o zi i-am spus Alinei, făcând pe grozavul:
– De-ar fi vreodată, Doamne fereşte!, să rămânem fără bani, cărţile ne-ar putea aduce câteva milioane bune.
Soţia m-a privit ciudat, mirată că poate auzi aşa ceva din gura mea, apoi mi-a spus acru:
– Nu ţi-ai vinde niciodată cărţile.
Am ripostat cu tărie, încercând să o conving că sunt sincer, dar în adâncul meu ştiam că nu se înşela. Biblioteca era templul meu, fără el mi-aş fi pierdut credinţa în mine. Miile de cărţi îngrămădite pe pereţii sufrageriei formau un strat protector, coconul din care credeam că voi ieşi fluture. Aveam nevoie de stimulentul ăsta vizual pentru a simţi că sunt cu adevărat în stare să ajung scriitor. Mă lăsam îmbibat de energiile magice pe care biblioteca mi le transmitea. Continuam să copiez fragmente din operele unor autori cunoscuţi, considerând că, până la urmă, voi ajunge şi eu să stăpânesc arta lor.
*
Ramona, în una dintre desele ei vizite, mi-a spus cu o enormă satisfacţie:
– Ţi-am citit cartea. E slăbuţă.
– Chiar aşa?! De când eşti tu critic literar?! am sărit ca ars.
– Au zis criticii altceva?!
Mi-ar fi plăcut să-i trag nişte palme. Din păcate, nu mă puteam atinge de ea. Era cea mai bună prietenă a soţiei mele. Se cunoşteau din liceu. Alina m-a avertizat de la bun început că ştie cât e de nemernică Ramona, dar că nu va renunţa la ea, „orice-ar fi”.
– Există totuşi în roman ceva destul de reuşit – a continuat ea – Nu atât tatăl m-a interesat, cât Victor. E un ins ridicol, absurd de multe ori, neadaptat, frustrat…
Cuvintele ei mă loveau direct în mutră. Victor eram eu şi nu pricepeam cum de vedea în suferinţele mele ceva ridicol. Victor era cult, sensibil, superior… Tatăl său, adică tatăl meu, era cel absurd, cel ridicol…
– S-a întâmplat ceva? m-a întrebat.
– N-ai înţeles nimic din cartea mea, am zis ofticat.
*
Mama mă suna aproape în fiecare zi.
– De ce-ai făcut, Paule, asta?! Ne-ai omorât, Paule! Ne-ai dat cu paru-n cap, Paule!
Mi-era ruşine. Unul era în mintea mea dialogul cu ai mei, altul cel real. Când auzeam vocea îndurerată a maică-mii mă simţeam ca naiba. Am crezut că pot, de dragul artei, să sacrific orice. Arta nu ţine cont de sentimente, acesta fusese crezul meu. Încercam cu neruşinare să-i explic mamei că totul nu e decât invenţie, că în tăvălugul ficţiunii orice adevăr devine până la urmă altceva. Mai bun, mai rău, sau pur şi simplu altfel, asta nu mai are nicio importanţă.
– Dar toate, toate lucrurile alea sunt adevărate, le ştiu şi io şi tac’tu. Noi te-am iubit şi te-am crescut, nu uita asta.
Ce era de făcut? Nu puteam să scriu un alt roman în care să spun ce părinţi minunaţi am. Însă puteam să li-l dedic pe următorul. Cu dragoste, părinţilor mei. Da, suna frumos. În plus, dovedea, aşa credeam, că tot ce scrisesem în prima carte era pură ficţiune.
*
Am copiat romanul lui Mihalache în computer, apoi am ars manuscrisul. Trebuia să aştept o perioadă, ca nu cumva să apară cineva care ştia despre cartea bătrânului. Am rescris unele fraze, le-am adus mai aproape de retorica mea. Am făcut tot felul de alte retuşuri, mai mici sau mai mari, dar fără a afecta structura de rezistenţă a cărţii. Cotrobăisem atât de intim prin măruntaiele romanului, ca un voyeurist impotent care rearanjează din când în când decorul în care copulează cei pe care-i priveşte, încât ajunsesem să cred că eu sunt demiurgul acelei opere.
Am aşteptat jumătate de an. În felul ăsta mi-am acordat şi timpul de care aş fi avut nevoie pentru a termina o nouă carte.
Într-o zi am printat romanul şi i l-am dus lui Pavlicenco.
– Ce e ăsta? m-a întrebat uimit când am pus teancul de coli pe biroul său.
– De data asta o să vă placă.
– De ce te grăbeşti tu aşa, măi, Paul?! Ai văzut, prima oară nu m-ai ascultat şi rău ai făcut.
– Ştiu. Acum, însă, e altceva. Veţi vedea.
– Bineee, să sperăm că ai dreptate.
Zilele în care am aşteptat răspunsul patronului au fost zile de tortură, de parcă aşteptam să aflu dacă voi fi sau nu condamnat la moarte. Eram irascibil, beam destul de mult, mă certam cu Alina, ţipam la Alexandru, parcă înnebunisem.
Într-o seară, pe la 11 şi jumătate, Pavlicenco mi-a telefonat acasă. Am răspuns nervos:
– Alo!
– Paul, am terminat de citit cartea ta. E excelentă, mi-a spus emoţionat, fără niciun fel de altă introducere.
Alina mă aştepta în pat, intrigată, voia să ştie cine ne deranjase atât de târziu. Am luat-o în braţe, uitând neînţelegerile noastre din ultima perioadă, am ridicat-o din aşternuturi, aveam forţa unui colos, am dansat, rotindu-ne până ce ne-am prăbuşit ameţiţi pe covor. Râdeam amândoi, ea încă aştepta să-i spun despre ce era vorba, dar cred că deja intuise cine şi de ce sunase. Am sărutat-o îndelung, timp în care, ca nişte soldăţei ce se târau pe câmpul de luptă, degetele mâinii mele drepte au pătruns sub chiloţeii ei delicaţi şi subţiri ca o pânză de păianjen. Am ezitat câteva clipe, dar cum nu am întâmpinat niciun fel de rezistenţă, am înţeles că bătălia fusese câştigată.
*
După momentul de fericire a urmat frica. Dacă o să fiu prins? mă întrebam. M-aş sinucide, îmi răspundeam imediat. Te-ai sinucide pe naiba! Eşti un fricos, un căcăcios, asta eşti, răspundea vocea lucidă din mine. Şi totuşi, frica aia nu era decât viermele din capul meu. Deocamdată, nimic din exterior nu lua forma fricii mele. Lumea îşi vedea mai departe de treburile ei fără a se sinchisi de prezenţa mea. Oamenii treceau pe lângă mine şi niciunul nu-mi acorda o atenţie specială, nimeni nu se uita la mine încruntându-se sau arătându-mă cu degetul. Doar viermele din cap mă supăra. Prin urmare, frica, nu vina. Cu vina mă puteam obişnui. Cel puţin aşa credeam. Vina era doar o prostie, o invenţie a conştiinţei, ceva care nu există, dar frica, e-hei, frica, totuşi, se putea concretiza într-un poliţist care să mă ia de guler, într-o dubă în care să fiu aruncat, într-o închisoare. Frica era ceva serios, vina era doar un moft. Ştiam că era ciudat să fiu atât de nepăsător, însă faţă de cine să mă simt vinovat?! Mihalache nu mai era şi cu asta basta! Degeaba încercam să-mi induc o teribilă părere de rău. Un puternic sentiment al ridicolului mă cuprindea. Parcă asistam la o înmormântare şi, deşi eram ţinta unor priviri mustrătoare, nu puteam stoarce o lacrimă.