Sorin Lucaci – În burta grasă a peștelui de duminică

(poezie, Ed. Herg Benet)

“Poemele lui Sorin Lucaci aparţin unui spirit fantast, capabil de remarcabile performanţe imagistice, configurate ades după reţeta bine verificată a imageriilor suprarealiste. Dincolo însă de această abilitate tehnică, pentru care ar putea să trezească  multe invidii, există un filon preţios de melancolie, pe care poetul ştie

să-l valorifice în fracţiuni bine dozate, fără urme evidente de patetism. Îmbibate de umoarea neagră, atât de caracteristică pentru firile saturniene, textele sale notează temperaturile interioare ale unei vitalităţi problematice, pentru care viaţa se desfăşoară au ralenti, cu o resemnare dezabuzată, ce alunecă uneori spre grotesc şi sarcastic.” (Octavian Soviany)

„Pesimismul este adesea jucat, mai ales de tinerii poeți, dar la Sorin Lucaci este o stare naturală, bine valorificată scriptural. Văd în Sorin Lucaci un poet original, autor al unor texte cu substanță şi care mizează pe acest conținut „greu” iar nu pe artificii verbale, deși manevrează cuvintele cu abilitate. Evoluția sa este demnă de atenția publicului și a criticii.” (Horia Gârbea)

în patria mea poeţii mor înainte de vreme

în patria mea poeţii mor prea devreme

cu mult înainte de vreme

mor puţin câte puţin până li se scurge tot sângele din poezie

până rămâne poezia ca o supă searbădă

nici n-apucă să-şi mănânce amărâta de pensioară

şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea în piept sau în burtă

ca un câine zgribulit sub streaşina casei

şi asa tam-nesam începe să crească 

şi creşte proasta creşte ca un aluat dospind

până se face una cu pământul până se face tină

şi nu vrea în ruptul capului să plece scârba dracului

şi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim în fiecare dimineaţă

putin câte puţin îi strecurăm picături letale în ceaşca de cafea

doar doar o pleca

şi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoare facem descântece dăm în bobi

dar ea nu şi nu

încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă în blana ciobănescului

ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidă

fără geamuri fără uşi fără duşumea fără angarale plătite

în faţă doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală

stă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristos

în patria mea poeţii nu au ce căuta

doar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc un loc mai bun

mai jos spre lunca dunării

îşi vor face o altă patrie doar a lor

o patrie a poeţilor undeva mai la nord

în patria mea poeţii îşi amanetează iluziile cărţile iubitele

îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi

povestesc poemele unor necunoscuţi la vreo nuntă sau înmormântare

în ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea de fapt nu mai plânge nimeni

doar vreo bătrână trecând prin cimitir îşi înclina capul într-o parte

şi-n alta şi printre lacrimi suspină “maică da’ tânăr s-a dus”

în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţii

în ţara mea lebedele au inimi de porţelan

şi gâturi de mucava îmbrăcate în mătase neagră

vulpile au picioare de sticlă colorotă

şi berzele aripi de tinichea

în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţii mai mult decât în alte părţi

ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el

şi le povesteşte despre mântuire

despre mântuirea prin artă

în patria mea poeţii mor înainte de vreme

şi tot ce a mai rămas din lucruri şi oameni

când îngerii plutesc deasupra noastră
la ore toride
ca o umbră robustă în pulberea amiezii
se mişcă precum coţofenele
cu un aer stătut prin preajmă
cu siguranţă nu-i vedem
dar prezenţa lor o simţim gâdilând viscerele
însufleţind icoanele prăfuite

oamenii încep să ridice din umeri miraţi
să-şi pună întrebări
să-şi facă inventarul
să bată din palme
să-şi ascundă privirile într-un samovar
să caute cu înfrigurare drumul spre casă
sau senzaţiile plăcute de sâmbătă după amiaza
mama îmi ghiceşte în zaţul cafelei
cu o teamă nedisimulată
poetul scos de la naftalină
ţine o lectură publică în aula academiei
şi tu aştepţi soarele să apună în alt loc decât cel ştiut
apoi aştepţi ceremonialul cu viziuni concrete
forfota străzilor amestecă privirile gesturile
şi gândurile nerostite
şi tot ce a mai rămas din lucruri
şi oameni

s-a trezit într-o dimineaţă şi-a plecat

într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă
ca aşa se zice pe la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină
şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată de catifea roşie

într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon
ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi
o să ai nevoie,
cum să am grijă de inima ta, îi zic,
mi-e frică, nu ştiu, zău, nu ştiu ce să fac cu ea
ei lasă că ştii tu, îţi imaginezi că e o cutie veche de bijuterii
plină de inele brăţări şi alte d-alea şi când ai nevoie
tai o bucăţică din inimă te duci cu ea la târg la jibou
o vinzi şi mai ai pentru câteva luni
te descurci tu, doar ştii eu am o inimă mare
când treci din când în când pe langă biserica de pe deal
mai aprinzi şi tu o lumânare pentru sufletul meu
cum să am grijă de inima ta, îi zic
mi-e frică, nu ştiu, zău, nu ştiu cum să mă port cu ea
lasă că te descurci tu, doar te-am învăţat bine
apoi a plecat
s-a întors după o vreme cu prosoape, vase, căni, icoane mari de-o palmă
şi ce mai era de împărtit aşa cum se obişnuieşte pe la noi
avea lacrimi în ochi dar se ţinea tare
de ce tragi tu să pleci aşa devreme, îi zic
la noi acum au înflorit merii se tocmesc cosaşii

carele cu fân vor coborî scârţâind pe uliţe
de ce tragi să pleci aşa devreme
şezi blând, îmi zice, nu plec amu’
da' omu' trebuie sa fie pregătit
au trecut câteva luni bune de atunci
s-a dus saracu’
în faţa mea pe masa scorojită acoperită de o muşama veche
stă cutia maronie din lemn de mahon
iau cutia sub braţ şi plec
afară e foarte cald mi se pune un nod în gât şi înghit cu greu saliva
mi se umezesc ochii de lacrimi dar merg mai departe
la jibou e târg mare azi

poem despre cum înaintează descrierea

hei tu măcelar filozofule
hei tu care ai inventat acest poem
aşa cum inventezi îngeri de pe o stradă pe alta

aşa cum inventezi demoni în fiecare parcare a oraşului
tu care abstractizezi şi filozofezi la orele matinale ale dimineţii
şi deodată îţi vine aşa să arunci cu ghemotoace de vată
în poarta însângerată a oglinzii
tu care vrei sa atingi semnele si nesemnele
care au zămislit poemul cu capul în jos
tu nu vezi?
chiar ţie îţi semăn încăpăţânatule
reflectând noapte de noapte în faţa acestei ferestre

cu capul în jos
fereastră prin care priveşte îngerul decapitat
- traheea absolută a rădăcinii împăiate-
cu ghearele răsfirate într-o ameţeală de platină
am încercat în după amiaza aceea fatidică de noiembrie
să-i explic îngerului din dreapta
că ochiul meduzei ar putea exploda la răsăritul soarelui
tăindu-i respiraţia şi sângele violet
sub muşcătura de ceară a venei
floarea carnivoră nepotolită nesătulă
întrerupând discursul solemn
atât de solemn până la însingurare

o să-mi cumpăr oraşul acesta

m-am născut undeva într-un cătun în ucraina

aproape de cernăuţi

noaptea vorbeam mult în somn

după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în

urechea bunicului

“atcroite cniga ” ţipa mama mereu

în timp ce eu citeam “suferinţele tânărului Werther”

îi spuneam că n-am chef să-nvăţ

îl aşteptam pe tata până-şi termina borşul de peşte

pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape

şi plecam împreună pe ogredina

făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena

învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an

aveam o copilărie fericită

atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii

mai la vale aveam un lot mare de pământ

unde cultivam criza de hârtie

copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice

din borcanele puse pentru iarnă

într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile

de pisici

“canarul începea să creadă în binefacerile coliviei”

într-o zi am primit nişte bani de la tata

eram bucuros

o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam 

o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul

e ieftin

nu costă decât două ruble şi cincizeci

e frumos oraşul

văd totul ca-n palmă

mi-ar mai trebui o jachetă

s-a cam lăsat frigul