Sanda CORDOŞ, Lumi din cuvinte.

Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică

(Ed. Cartea Românească)

Sanda Cordoş (n. 2 august 1966) este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, unde conduce Departamentul de literatură română şi teoria literaturii. A publicat cărţile: Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, 1999 (reditare 2002); Alexandru Ivasiuc, 2001; În lumea nouă, 2003; Ce rost are să mai citim literatură, 2004. A coordonat volumele Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009; Spiritul critic la Liviu Petrescu, 2011; Ion Pop – 70, 2011. A coeditat Romanian writers on writing (ed. Norman Manea, 2011). A colaborat la mai multe volume colective şi lucrări lexicografice, printre care Kindlers Literatur Lexikon (2009).  

Indiferent, însă, de deceniul, ideologia sau problematica pe care o investighează, fie că se ocupă de reprezentări transversale (la fixarea cărora participă operele mai multor scriitori), fie de cele individuale (care angajează doar opera unui singur autor), eseurile de faţă încearcă să traseze o hartă a literaturii române postbelice, evidenţiind  ideologii literare şi  reprezentări comunitare acute şi de neignorat şi să dea seama, astfel, de forţa de reprezentare a literaturii, ca şi de puterea de seducţie a lumii asupra căreia se exercită, cu atât mai seducătoare (într-o ecuaţie proprie artei), cu cât este mai primejdioasă.      

“Sanda Cordoş are acel har al formulărilor memorabile ce vine din misterul talentului pe care nu-l poate substitui nici o tehnică de redactare, oricât de bine deprinsă. [...] Radicalismul nu lipseşte [...], dar fără a fi unul clişeizat şi declarativ, susceptibil de conformism; e un atribut al cercetării temeinice, duse până la «rădăcina» lucrurilor, inclusiv în privinţa datelor şi faptelor de istorie literară.”

                   Mircea Iorgulescu

Fragment

De ce se citea? Funcţiile lecturii clandestine

 Ajunsă un fenomen generalizat, de masă, devenită, pentru mulţi, o activitate curentă, adesea acaparantă, practicată pretutindeni, „acasă, îmbrăcaţi bine, cu ciorapi de lână, sub pături, la veioză, ziua, în amiaza mare”[i] (Simona Popescu), la cozi sau la şedinţe (Gabriela Adameşteanu[ii]) ori în trenurile navetei (Stelian Tănase[iii]), lectura are, în comunism, funcţii esenţiale, vitale. Despre rezistenţa existenţială pe care o asigură cititul vorbeşte Norman Manea în Întoarcerea huliganului: „Adevăratul test de supravieţuire, în apartamentul neîncălzit al vechiului imobil de lângă Parcul Cişmigiu, erau iernile. Ca în blocada Leningradului, în cel de-al doilea război mondial, se putea rezista şi în Jormania socialistă prin lectură”[iv]. O descriere şi o explicaţie a acestui proces oferă Matei Călinescu: „A citi într-o lume totalitară e aproape acelaşi lucru cu a citi în închisoare – atunci când paznicii o îngăduie. Lectura care rezultă e în acelaşi timp riguroasă, atentă (cărţile demne de citit, relativ puţine, sunt supuse unei lecturi profunde, intensive) şi proiectivă – în sensul că cititorul proiectează în text propriile aspiraţii secrete, dorinţe, gânduri, teorii. Interesul acestui tip de lectură vine din tensiunea între atenţie şi proiecţie, între respectul pentru literă şi tendinţa de a vedea în text o expresie alegorică a dramei cititorului”[v].

În lectură, cititorul îşi descoperă sau îşi construieşte viaţa interioară şi gândirea individuală pe care regimul, prin politica sa uniformizantă, le neagă. „E evident – recunoaşte Ana Blandiana – că ceea ce se căuta înainte în literatură era un pic de libertate interioară, greu de obţinut în celelalte forme de manifestare ale spiritului”[vi]. Acelaşi lucru îl recunoaşte şi Herta Müller. Cărţile, scrie ea, „te ajutau să nu rămâi mut în faţa ta însuţi. De schimbat, cărţile nu puteau schimba nimic, ele doar descriau cum arată omul când nu-i rost de nici o fericire. Dar numai asta, şi tot înseamnă foarte mult – la mai mult nu m-am aşteptat niciodată de la o carte”[vii].

Pe lângă rolul de întreţinere şi de prezervare a unei vieţi interioare, lectura a funcţionat ca instrument de identificare şi participare la o problematică autentică a vieţii publice. Doar lectura privată – precizează Ion Vianu – „ne aşeza la o cuvenită, oportună distanţă de viziunea şcolară totalitară care căta să ni se impună!”. Datorită cărţilor româneşti interzise, dar şi graţie unora occidentale (în cazul său, L’homme revolté a lui Albert Camus), recunoaşte acelaşi autor, „s-a făurit în mine un anumit chip ideal al ţării fără de care nu aş fi putut să îndur nici teroarea, nici vulgaritatea şi, mai ales, dezamăgirile atunci când avea să mi se dovedească cât de greu era, în România, să construieşti, «în temporal», o ţară”[viii]. O lectură de identificare face şi Florenţa Albu în paginile unor cărţi străine interzise, printre care şi 1984 de G. Orwell: „Tocmai am terminat de citit 1984 de G. Orwell. O viziune crudă, năucitoare. La anul – 1984 – sau de anul acesta şi de anii trecuţi – puterea lui Big Brother o simţim deja: de câteva decenii trăim în plin angsoc: ceea ce anticipase Orwell acum vreo 35 de ani, ceea ce putea să pară halucinaţia unei minţi bolnave, începe să fie realitatea. [...] O carte dură, insuportabilă, confruntându-se mereu cu prezentul nostru”[ix]. La Ion D. Sîrbu ajung, graţie prietenilor stabiliţi în Occident, cărţile lui Raymond Aron şi André Glucksmann, care îl fac să exclame neputincios: „în Occident se scriu comod cărţile pentru care eu am îndurat aici”[x]. Aparţinând unei generaţii mai tinere care n-a cunoscut, precum generaţia lui I. D. Sîrbu, marea teroare comunistă (scriitorul a făcut ani grei de închisoare politică), ci numai consecinţele sale, Vitalie Ciobanu recunoaşte că prin lecturi a căpătat „vederea exterioară” necesară sustragerii din ideologizarea comunistă, după cum prin lectură a ajuns la valori morale alternative: „Îi datorez lui Kafka reperele conduitei mele morale şi accesul către un alt orizont literar. Forţa lui de sugestie a spart oglinda”[xi]. Lectura primeşte, aşadar, un rol comunitar terapeutic: „Lectura asiduă în care era confundat românul, până într-o anumită noapte de decembrie 1989, trebuie să fi fost mai mult ca sigur şi o terapeutică. [...] O terapie în grup în care am fost, pe rând ori concomitent, obiecţi şi subiecţi, pacienţi şi confesori, sanitari şi cobai cooperanţi”[xii] (Alexandru Vlad).

„Cititul nevrotic”[xiii], cum îl numeşte Simona Popescu, dă seamă de faptul că în dictatură a existat „un cititor condamnat la lectură”[xiv] (după expresia lui Al. Cistelecan), strivit, uneori, de „sera mea de cărţi”[xv] (Victor Felea). Însă, după cele mai multe mărturii, funcţiile dominante au fost cele de protecţie, rezistenţă[xvi], eliberare interioară şi formare a spiritului critic, precum în aceste rânduri sintetice şi vibrante datorate lui Ion Vianu: „De câte ori, în faţa insuportabilei platitudini sau a cruzimii timpurilor nu m-am refugiat între filele cărţilor ca într-o plapumă caldă care îmi îngăduie să dorm şi să visez dulcele vis al poeziei? De câte ori, dimpotrivă, cu mintea proaspătă, în culmea treziei, nu m-am folosit de carte ca de o armă împotriva imposturii brutale sau a ispitei de-a o accepta? Un martor al somnului şi insomniilor, al luptelor şi al retragerilor, un ajutor şi un prieten, întotdeauna cărţile au fost pentru mine scut, cetate şi sabie”[xvii].