Livius CIOCÂRLIE, La foc mărunt

(Ed. Cartea Românească)

Livius Ciocârlie s-a născut la 7 octombrie 1935, în Timişoara. Este critic literar, prozator şi eseist, laureat al Premiului Naţional de Literatură. În 1958 îşi încheie studiile filologice la Universitatea din Bucureşti şi, revenit în oraşul natal, lucrează ca bibliotecar, profesor în învăţământul secundar, muzeograf la Muzeul Regional al Banatului. În 1963 devine asistent la Catedra de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Timişoara (iar în 1990, profesor). Studiază câteva luni − în perioada 1972-1973 − la École Pratique des Hautes Études, unde îl cunoaşte pe Gérard Genette. Între 1990 şi 1994 este profesor invitat la Universitatea din Bordeaux. Din 2000 se stabileşte la Bucureşti. Publică în revistele Orizont, România literară, Caiete critice, Vatra. Este membru al Fundaţiei ,,A Treia Europă’’. Scrie despre Balzac, Flaubert, Zola, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Proust, Robbe-Grillet sau gruparea ,,Tel Quel” (şi despre mulţi alţi autori francezi), dar şi despre Hoffmann, Poe, Hawthorne, Melville, Kafka, Eminescu, Creangă, Voiculescu, G. Călinescu sau Cioran. Este totodată autorul unor experimente prozastice situate la graniţa dintre ficţiune şi non-ficţiune şi al unor volume ,,autobiografce” neconvenţionale.

În ultimele cărţi publicate principiul director a fost aleatoriul sau, altfel spus, ce-i trece omului prin cap. De rândul acesta, convins de inexistenţa unui eu omogen (Ludmila Uliţkaia: ,,O grămadă de fragmente. Nu există eu care să constituie un întreg.”) am ordonat fragmentele în aşa fel încât să nu-i mai amestec, ci să-i pun  unul lângă altul pe inşii care mă compun. Adică: cel care se îngrijorează, cel căruia puţin îi pasă, cel care se târâie prin viaţă, cel care se amuză, cel nătâng, cel cât de cât isteţ. Alţii, vreo doi, trei…

Livius Ciocârlie

(fragmentiuk)

Citesc temele lui Nicolae, reeditate. Le citisem, scrisesem despre ele. Ce anume, am uitat. Le citesc ca noi şi sunt uimit. E un altul decât îl ştiu. Vital, pare incapabil să-l înţeleagă, ba chiar şi să-l admită, pe omul slab, vulnerabil, neputincios. Neinteresându-l, refuzând să aibă de-a face cu slăbiciunea. Criticul, la fel. La Bacovia, îl interesează numai modul poetic, experienţa interioară nu-i spune cine ştie ce. În Teme e altfel. Descoperă că esenţa omenescului dostoievskian – ca şi a oricărui scriitor, de altfel – e tocmai vulnerabilitatea. Îl tulbură cruzimea cu care sunt tratate personajele lui Andersen. (,,Hotărât lucru, basmele nu sunt pentru copii.”) Când a scris că ,,nimic în fiinţa omului nu pare să fie comun cu marea” şi că marea ,,nu oferă nici o şansă celui care ar voi s-o utilizeze ca metaforă pentru spiritul omenesc”, am decretat că este omul fără inconştient. (Ulterior, că are inconştientul unui jucător.) Greşeam. Nu ce-ţi lipseşte te înspăimântă (decât atunci când e der Ganz Andere). Ce se poate spune este că la el confruntarea raţiunii cu inconştientul este mai aspră decât la alţi oameni şi că raţiunea domină. Marea îi apare drept ,,cel mai străin şi mai cutremurător element din câte i-au fost date omului să cunoască” pentru că pe el îl sperie lipsa de sens: ,,Am crezut dintotdeauna  că nu trăim în mijlocul unor întâmplări, ci în mijlocul unor sensuri”. Sensurile sunt omul. Îl sperie tăcerea ucigaşului fără simbrie, o pune exclusiv pe seama animalităţii, îl sperie tăcerea obsesivă a copilului din Grand Hotel ,,Victoria română”. Până şi literatura: îşi spune că în operă ,,rămâne mereu o cămară goală, în care e mai cuminte să nu intrăm”.

Se socoteşte, întâi şi întâi, profesor, ceea ce, aflând demult, m-a mirat. Totuşi, tot ce a scris, îmi ziceam… Acum înţeleg: profesorat e totul. Nu e un gânditor solitar, nici unul colocvial; se adresează, imaginar, unei săli. Nu e un critic artist, nu-l interesează unicitatea operei. O pune în cât mai multe relaţii, ca să-i găsească sens. Socoteşte că nimic nu e mai trist decât să nu-ţi fie împărtăşite suferinţele şi bucuriile. El vrea să comunice bucuria de a citi. Îi face un elogiu lui Erasmus, cel care a introdus comunicarea în cultura europeană. Suferă pentru că, din nevoia de autoritate critică, incertitudinile nu şi le poate comunica.

Scrie cu delicioasă naivitate, sinceră sau jucată: ,,Poţi gândi despre tot ce se află în jurul tău şi în tine. Cu condiţia să vrei s-o faci şi s-o faci neîntrerupt”. Poate el! Eu – mai sunt şi alţii – mă mulţumesc cu ce-mi trece prin cap. E drept că nici n-am încercat să gândesc neîntrerupt. Ce m-aş mai plictisi! De altfel, şi el, s-a ocupat şi de ,,mimoze”, a şi umblat prin munţi.

Se şi contrazice la interval de ani, semn de bună funcţionare a minţii. Întâi spune că Scrinul negru e dosarul publicat de Cornelia Ştefănescu plus Călinescu, acest plus fiind esenţial, mai târziu că dosarul e, în sine, un roman mai bun decât ce a făcut Călinescu din el, cum cred şi eu. Cel mai mult se contrazice în legătură cu Caragiale. În Istoria critică prelungeşte linia deschisă de Ralea, spunând că acesta nu exagerează mult când vorbeşte de o ,,lume minunată”, ,,absolut paradiziacă”, iar despre  copiii cargialieni N.M. spune că ,,Năzdrăvăniile sunt în general ale vârstei. Sunt alintaţi, dar benigni”. În Teme scrisese: ,,Comicul operelor de maturitate ale lui Caragiale e, moral, neliniştitor”. Despre copii: ,,…ticăloşia copiilor în schimb ne cutremură”. ,,Şi dacă lumea lor ar fi mai mare, ei s-ar chema cu siguranţă Caligula, Caracalla sau Commodus, tiranii (aproape) copii ai romanilor.” Cât despre copilul din Grand Hôtel ,,Victoria Română”, acesta este ,,cel mai fioros dintre toţi”.

,,…de ce nu e sincer până la capăt scriitorul român de jurnal?” Chestiune de educaţie, zice N.M.. Aşa e, dar şi de bun simţ. Sinceritatea nimănui nu e agreabilă când nu e travestită într-o operă. Întâmplător, avem un exemplu. Jurnalul postum al lui Radu Petrescu diferă mult de jurnalul lucrat de el care e, poate, capodopera lui. Sigur, cel postum e mai bogat ca document, dar şi, pe alocuri, neplăcut. Deci, scriitorul îşi lucrează sinceritatea, fie diminuând-o, în jurnal, fie lăsând-o întreagă şi, romancier, transmiţând-o unor personaje. Citesc jurnale pentru a afla dacă sunt opere şi, totodată, ce a spus autorul despre sine fără să fi vrut.

(Ceva mai încolo descopăr că aşa gândeşte şi N.M.: ,,Pentru mine, un jurnal e un document personal, ca pentru toată lumea, dar, dacă eu mă cred scriitor, acest document nu trebuie să-mi reflecte numaidecât umoarea momentană, stângăcia unei fraze sau recursul la improvizaţii, ci trebuie să mă reflecte la capacitatea mea maximă de expresie”. Cuvântul trebuie mi se pare exagerat. Jurnalul o ia pe unde-i vine bine lui.)

,,Un jurnal are tot atâta valoare cât are omul care scrie.” Depinde. Când omul nu ştie sau nu-şi dă osteneala să scrie bine, valoarea lui rămâne, jurnalul cade la pământ. De exemplu, ca să-l citez pe Maiorescu, tot din N.M.: ,,Ce liberal e Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi reproduce pe răspunderea sa ideea principală”. Aşa ceva, oarecum preţios dar şi bine scris, nu găseşti în Însemnări zilnice. De aceea sunt aceste însemnări  numai (,,numai”, e un fel de a spune) un document.

Nu ştiam: Gheorghidiu are 23 de ani ,,şi nici Fred Vasilescu nu e mult mai bătrân”. Nu-i credeam atât de tineri. Un studiu asupra vârstei junilor primi în literatură, de-a lungul timpului, ar fi de făcut. Fapt este: nu cred că aş fi purtat blugi, la 76 de ani, pe vremea lui Gheorghidiu.

            Nu cred, ca el (,,Nu-mi place să fiu contrazis decât de mine însumi.”), că acel ,,Bombonelule!” adresat de Goliadkin cel rău lui Goliadkin cel bun e kitsch. Nu relevă mentalitatea celui dintâi, ci dorinţa lui, eficientă prin ,,Bombonelule!”, de a umili.

,,În lipsa transcendenţei de orice fel – morale, religioase – socialul ne apare totdeauna puţin cam plat.” Observaţie pornită de la Nana. Mă întreb în ce constă transcendenţa la Proust. Credea în artă, cam atât. La noi, la Caragiale, e o transcendenţă intrinsecă, dacă se poate spune aşa: muzicalitatea lui.

Dacă scientismul, conservatorismul şi individualismul stârnesc adversitate prin unele trăsături ale lor, umanismul induce plictiseală, ca tot ce e frumos şi bun când nu e inuman de frumos şi de bun: ,,…bunătatea e prezbită; trebuie să ţină obiectele departe, ca să le vadă cum vrea ea”.

Definiţie a lui Trakl: ,,Un Bacovia, ai zice, dar policolor”. Albastru, negru, roşu. Un Bacovia sfâşietor.

Nu mă potrivesc. Îi place Hesse fiindcă Germania lui e atemporală, nu s-a schimbat din Evul Mediu până azi. Tocmai din cauza acestei rarefieri subordonate unor idei nu pot să-l recitesc. Nu amănuntele despre epocă îi fac inferiori pe unii scriitori contemporani, ci, când e cazul, mai puţinul lor talent. Problema e că lui N.M. nu-i place realismul. Are, n-are dreptate? Asta nu mai ştiu.

Spune că romanele lui Huxley îl reconfortează – şi eşti uimit. Apoi, se explică: umorul ideii. Şi îşi taxează favoritul unde-l doare mai tare. ,,Vedeţi dumneavoastră, încerc să realizez ceva nou: un compus chimic din mai multe elemente, o combinaţie de nepăsare, tragedie, frumuseţe, inteligenţă, fantezie, realism, ironie şi sentimentalism… Cititorii n-o găsesc decât amuzantă.” N.M.: ,,…nu trebuie să dea vina pe cititori. Inteligenţa, când e prea volubilă (…) în loc să-i privim spectacolul cu seriozitate, ne amuzăm”. Decât că nu-l găsesc chiar aşa de inteligent. Pe Huxley, vreau să zic. Spune că romantismul e comic, din cauza exagerărilor şi, într-adevăr, ar fi comic de n-ar fi plictisitor. Dar îi aşază în aceeaşi serie, cu acelaşi argument, pe Aristofan, pe Rabelais, pe Sterne – la care comicul exagerării e voit.

            Citează din Mauriac: ,,…la mort est là maintenant, non comme une idée (…). Elle est devenue une présence toute proche…” Nici o nelinişte nu se simte, scrie N.M. Şi: se obişnuise cu gândul morţii, ca bătrânii. Nu-i sigur. Bătrânii nu prea se obişnuiesc cu gândul ăsta. Poate nu credea că avea să moară. Cum nu cred nici eu.

,,Dacă universul ar avea inconştientul lui?” se întreabă. Păi, chiar îl are. Tot ceea ce, din viaţă, scapă realităţii, adică oricăror structuri, tot haosul lumii, deci, ce altceva e?

,,Dacă cineva ar culege vreodată convorbirile noastre telefonice într-o carte, ce delicios de absurdă antologie ar ieşi!” Uite că s-a găsit Cineva – nu carte: dosar – şi cu ce conştiinciozitate! Nu mi s-a părut delicios deloc.

Curios. Înţelege fericirea ca pe un echilibru, şi încă unul de durată, de vreme ce omul mai mult tinde către ea decât s-o poată avea... Pentru mine, fericirea e o invazie, ca sângele care-ţi năvăleşte în obraji, şi se realizează des. Scurt şi des. Mulţumirea adâncă e, într-adevăr, un echilibru, dar pe acesta îl poţi avea destul de mult timp. Ca să fiu fericit, nu-mi trebuie mare lucru. Mă duc, pe Pache, spre poştă şi sunt fericit. Sunt încă destul de sprinten. Sunt încă aici.