Sorin Delaskela, Abisex

(roman, Ed. Herg Benet, ed. 2)

"Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. Parcă mânuieşte un bici." (Alex Ştefănescu)

“"Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale." (Felix Nicolau)

- fragmentiuk -

Edi Francezul avea dreptate: cu oamenii nu poţi fi decât în două feluri, ori fraier, ori şmecher. Alege, îmi tot spunea. Uşor de zis.

 Sondajele spun limpede că peste 80% dintre europeni sunt suspicioşi, egoişti, şi au tendinţe manifeste de misantropie. Rata indiferentismului a crescut vertiginos în ultimele decenii. La întrebarea ’’ Cât de mult vă pasă de ceilalţi ? Foarte mult? Mult? Ca de mine însuţi? Puţin ? Foarte puţin? Deloc?’’ cei mai mulţi aleg varianta cea mai apropiată posibil de ’’mi se rupe total de celălalt’’.

Acum, dacă încerc să îmi explic de ce nu am reuşit să devin un bun agent de asigurări cândva, răspunsul vine cumva de la sine şi se bifurcă la un moment dat ca o şosea pe câmpie: e adevărat că nu am reuşit să mă apropii şi să devin convingător, dar tot atât de adevărat era şi faptul că toţi cei cărora am vrut să le fac asigurări, şi într-un fel sau altul să relaţionez, erau doar nişte mase umane plastice, reci, închise-n sine, de un egoism grosier, aproape cinic. Dacă spuneam glume, dacă aveam un aer jovial, atunci nu era bine, căci păream superficial. Iar pe mâna unui tip prea vesel nu te dai. Dacă dimpotrivă eram grav, sobru, distant, nici atunci nu era bine. Păream un tip care ascunde ceva, un fel de  gangster mărunt. Oamenii sunt pur şi simplu ciudaţi. Când am părăsit agenţia Edi Francezul mi-a strâns mâna în palmele sale micuţe şi m-a bătut încurajator pe umăr. Într-un fel cred că ţinea la mine. Cel puţin îmi place să cred acest lucru. Am schimbat o groază de slujbe. Într-un fel nu e rău. Cunoşti oameni, cunoşti situaţii. Într-altul e cât se poate de rău. Nu mai ai încredere în oameni, în tine însuţi, în societate. La întrebarea ’’credeţi că lucrurile se îndreaptă spre o direcţie bună?’’ un eşantion stabil de 58% spun nu. Restul pur şi simplu nu au curajul să recunoască şi atunci spun da, lucrurile se îndreaptă spre o direcţie bună, în vreme ce copilaşii îi trag de mână, tati, mami, vreau îngheţată.

Există deci o lume care crapă şi pute şi se duce lent şi fără întoarcere  la fund. Iar în acest univers căcăcios şi dement funcţionez şi eu. Şi ca urmare mă duc lent şi fără întoarcere la fund. Nici măcar nu mă împotrivesc. Nici măcar nu protestez.

Probabil că privit dintr-un anumit unghi par un tip liniştit şi cumsecade, dar acest lucru nu spune mai nimic. Şi Oswald părea un tip cumsecade. Peste câteva săptămâni voi împlini 35 de ani. Şi aş prefera să cred că lucrul acesta nu are nici o importanţă, dar sunt o mie de voci în mine, cuprinse de o panică stupidă. O întreagă isterie, inutilă ca şi bâţâiala lascivă a lunii pe cer. E destul de ciudat să împlineşti 35 de ani. Nu mai ştii ce să crezi despre tine. Dacă eşti tânăr. Dacă eşti bătrân. Dacă are vreun rost să continui. Sau să te opreşti. Dacă merită să te bărbiereşti, să te uiţi la televizor şi să-ţi pui întrebări la care să nu răspunzi niciodată. Pe stradă, fetele te privesc din ce în ce mai rece. Ca pe o bucată de zid. Te holbezi degeaba la ele. Foştii colegi de liceu pe care-i întâlneşti vineri după amiaza prin supermarket îşi expun craniile albite la tâmple şi burţile tot mai solemne. Au copii foarte drăguţi şi foarte inteligenţi, în clasa a Vll-a. Eu ? Eu am păr pe picioare. Fumez şi vizitez site-uri porno, de exemplu. Trebuia să dovedesc ceva până acum, şi n-am făcut-o. Ştiu bine acest lucru. Am aşteptat marele bum-bum. Momentul unic şi  decisiv în care, lovind mingea cu latul, ca un maestru al sportului rege, să o trimit în vinclu. Iar tribunele să cadă-n extaz. Acest moment nu a venit sau poate că am trecut pe lângă el şi nu mi-ai dat seama.

Acum,  încetişor-încetişor, lucrurile o cam i-au razna. Pur şi simplu. Şi nu te poţi opune. Alunecă. La un moment dat totul devine confuz. Un fel de beţie grea. Viaţa cu lucrurile ei mici şi mari, cu părţile ei moi şi dulci. Totul se răceşte ca tălpile băieţelului ce-n somn se descoperă, visând ceva nelămurit.

Poate că e vorba de nefericire, de sex sau bani, de gloria care nu vine, nu ştiu. Toate gândurile negre şi toate gândurile gri. Posibile şi imposibile. Toate senzaţiile de căcat trec deodată prin capul unui bărbat. Îl ciuruiesc. Poţi vedea prin sită, prin găurele, o lume sprijinită-n dos. Un cur uriaş, alb. Aripi care bat în surdină şi nu se mai înalţă…

            Stau tolănit în pat şi nu am nici un chef să mă ridic. În inima mea e o dimineaţă de duminică. O nesfârşită, interminabilă dimineaţă de duminică. Iar în adâncul inimii mele e imaginea sepia, cristalizată şi sunătoare a propriei mele vieţi. Ar putea fi existenţa lipsită de orice vanitate a unei vrăbiuţe pierdută în imensitatea melancolică a pădurii. Iar aici, în cele ce urmează, despre asta şi este vorba. Despre cum văd eu lucrurile. Aşa că trebuie să vă previn. Dacă aveţi chef de ceva frumuşel, cât de cât instructiv, relaxant sau măcar coerent, nu aveţi decât să vă postaţi în faţa televizorului. Clic. Clic. Puteţi alege. Vă puteţi băga capul într-o chestie sau alta.

       La 33 de ani Isus răsturnase lumea cu cracii în sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe sau douăzeci, nici nu contează. Singura mea creaţie este simfonia celor 20 000 de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor.

 Poate că sunt un ratat. Deşi termenul acesta nu-mi spune mai nimic. Într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte rataţi. Mucoşi holbându-se la crestele pe care ar fi vrut să se caţere. Zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal. Ce înseamnă să fii ratat ? Să porneşti spre ceva şi să te pierzi pe drum. Să nu ajungi nicăieri. Dar eu n-am pornit spre nimic. Nu am avut niciodată o ţintă clară. Din punctul acesta de vedere nu sunt un ratat. Poate un frustrat, un neîmplinit, o babă, un bocet cu pulă. Doamna Vesa, da, indiscutabil e o ratată. A vrut să ajungă farmacistă şi acum face procese verbale de predare-primire a cărţilor la secţia Achiziţii a Bibliotecii. Undeva la subsol. Cobori scările slab luminate de două neoane tâmpite. Miroase a mucegai. Miroase a oboseală şi decepţie. Liu e un ratat. A visat să fie aviator şi este şofer de taxi. O calcă nervos şi înjură. Trofin, cu ochii injectaţi de alcool. A vrut să fie Hitler sau Stalin. Ceva imens. Dar toată viaţa s-a târşâit ca o flegmă pe linoleum. Dacă mama a vrut să fie balerină la Naţional, atunci e şi ea o ratată, fără discuţie.

Cunosc o mie de oameni care nu sunt nimic din ce au vrut să fie. O mie de vieţi mici, reale, concrete, ghemuite în umbra zidurilor peste care nu s-au putut înălţa.

Eu nu am avut niciodată vreo intenţie de tipul acesta. Când eram copil şi mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare, nu spuneam nimic. Nu ştiam ce să spun. Pentru că habar n-aveam ce vreau să fiu, atunci. Toţi erau obsedaţi de chestia aceasta. Era ca o boală colectivă. O mare fixaţie. O formă de terorism. Cum veneau nişte cunoscuţi de-ai părinţilor meii, cum tâmpenia ţâşnea în aer. Erau demenţi. Blocaţi în ideea că trebuie să devii ceva precis când ajungi adult. De mic te transformi într-un dobitoc halucinat de viaţă. Aşa că inventam şi eu ceva. Doctor, spui, resemnat, ca să te salvezi. Aaaaah, exclamă, încântaţi. Dar nu le ajunge atât. Mai vor. ’’Şi o să ai grijă de tanti ?’’ Tanti surâde şi te ciupe de obrăjori. Da, spui. O să am.

Sincer, mi-ar fi plăcut să devin paznic de far. Acum nu mai există aşa ceva. Navele au GPS. Farurile de ţărm nu mai ajută inimile aspre ale  nimănui. Nu mai arată drumul spre casă. Pânzele albe nu se mai înalţă sub loviturile furtunii.

*

Deşi a trecut mult timp de atunci, îmi amintesc cu claritate clipa în care am atins pentru prima dată o femeie. Mai persistă în memoria mea senzaţia stranie, răcoroasă şi narcotică care urca subtil, prin buricele degetelor, prin straturile suculente ale unui corp care-şi pierdea inocenţa cu fiecare suflare. Nimic nu a putut-o înlocui sau egala vreodată în intensitate... o fantă de lumină moale prin uşa întredeschisă a unui timp adânc şi fluid, aproape pierdut.

Degetele coborând pe gleznele ei albe, încordate. Apoi urcând lent spre genunchi pentru a se desprinde apoi, neaşteptat, planând hipnotic spre sfârcuri. În tot acest timp ea este concentrată asupra unghiilor. Un miros fremătător de ojă, transpiraţie şi plastic învăluie camera. Atunci când, cu un gest uşor, îmi îndepărtează mâinile, îi observ perişorul auriu de sub braţ.

- Mă gâdili, spune.

În rest nu pare deloc deranjată de explorările mele de puşti lăsat de maică-sa prin vecini. Pare să ignore totul, absorbită de ritmul ascuţit al rotunjirii muchiilor. Pielea ei subţire se vasculariza aproape violent cu fiecare atingere, astfel încât poţi desena uşoare semne, semne mici, linii, semilitere ce dispar repede sub stratul lăpturos. O urmăresc ca prin vis pe Olga. Cum traversează strada neglijent, îşi scoate sandalele şi ţopăie desculţă pe pietriş. O simte lângă mine în balansoarul din curte, cu spatele lipit de pernele vişinii, povestindu-mi despre dealurile uscate din jurul Odessei. Se leagănă cu capul dat pe spate, urmărind norii, desenul lor ciudat şi haios, profilurile de elefanţi sau monştri roşiatici. Uneori adorm cu capul pe pântecul ei, ascultându-i vocile gastrice, micile zbierete intestinale. Apoi urcăm în podul casei răscolind lucruri vechi, lămpi de gaz, scaune rupte, teancuri prăfuite de reviste şi ziare. Sau pur şi simplu ne îndopăm cu dulceaţă de caise.  Închide ochii şi sânul ei alb pare un lucru diferit de ea, scăldat în lumina rece a soarelui de dimineaţă.

  Explorând la Olga, o tensiune stranie se naşte în mine, în chip neaşteptat. Ceva cu totul nou, ireal şi ameţitor. Până a venit maică-sa să mî ia acasă am continuat să o adulmece printre gene, cu o curiozitate temătoare,  şi mai ales cu o vinovăţie pe care nu o înţelegeam. Iar într-un târziu maică-mea a intrat val-vârtej, îmbujorată, cu părul schimbat, transformat în bucle enorme. Semăna cu o tufă de liliac. Aceasta a fost singura comparaţie care mi-a venit în minte atunci.

Pe la 12 ani pur şi simplu îmi detestam sexul. Începeam prin a-l studia atent, minute în şir, hipnotizat de prezenţa lui stupidă şi ciudată. Îmi părea dizgraţios. Trăgeam în toate părţile de pielea greţoasă, de carnea lui moale. Ar fi vrut să-l disloc. Să-l rup. Creştea neaşteptat, şi asta se întâmpla în momente dintre cele mai nepotrivite. Şi privirile  tuturor se fixau asupra umflăturii monstrişoare din pantaloni. Deşi majoritatea surâdeau amuzaţi,  îmi venea să intru în pământ de ruşine. Aş fi vrut să-mi sap cu labele din faţă, ca o cârtiţă, un tunel pieziş prin pardosea. Dispari, micuţule! Dispari!