Gabriel Andronache – Ich Bin Ein Berliner

(roman, Ed. Herg Benet)

- câștigător la concursul de debut organizat de editurile Herg Benet și Max Blecher, secțiunea Proză -

Membru al juriului Festivalului International de Film de la Iasi; co-scenarist al lung metrajului Ho, ho, ho, produs de către Mediapro Pictures; co-autor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru Aventurile baronului Munchhausen, montată la Teatrul Luceafărul din Iaşi; scenarist sitcomul Fete de măritat (4 episoade), difuzat pe Prima Tv; scenarist sitcomul Baronii (16 episoade) difuzat pe Naţional TV; scenarist al show-ului Analiză fatală, difuzat pe Tele M Iaşi; scenarist al grupului VOUĂ cu peste 70 de scenete pentru “Ţara lui Papură Vouă”; co-autor, împreună cu actorul şi regizorul Ion Sapdaru, al piesei de teatru “Chirita europarlamentară”, montată la Teatrul de Stat din Oradea; câştigător cu scurtmetrajul “Amatorul” al Premiului pentru scenariu la Festivalul DaKINO. Articole publicate în Naţional, Aspirina Săracului, Terra 1, Monitorul de Iaşi, Opinia, Ieşeanul, Ziarul Financiar, Dacia Literară.

- fragmentiuk –

Îi vedea cum stau înghesuiţi în micul balcon, fumând ţigară după ţigară, învăluiţi într-un nor de fum. Sclavi. Ăsta era primul cuvânt care i-a venit în minte. Apoi îşi spuse că, la urma urmei, nu are rost să-şi mai împăneze gândurile cu un nou motiv de depresie. Ştia prea bine că avea prostul obicei de a se lăsa impregnat de imagini şi întâmplări dintre cele mai neplăcute care prindeau rădăcini bine înfipte în scoarţa cerebrală. Aşa că îşi mută privirea dinspre grupul fumătorilor, plasând-o, ca de obicei, pe covorul ce se derula pe coridorul lung şi pe care călca cu un pas măsurat, până la leneş.

Intră în toaletă, bucuros să constate că, de data aceasta, administraţia o dotase cu hârtie igienică. Demnitatea micilor funcţionari primise, aşadar, un mic premiu din partea directorilor. Necesităţile igienice ale bipezilor anonimi ce trebăluiau prin birourile prăfuite fuseseră recunoscute şi satisfăcute, chiar dacă pe jumătate, având în vedere că există un singur sul de hârtie la cele două cabine rezervate bărbaţilor. Deşi unicul lucru pe care dorea să-l facă era o evacuare simplă şi rapidă a vezicii, D. se instală pe colacul lângă care fâşia de hârtie atârna ca un drapel pus la zile de sărbătoare naţională. O privi atent, descoperind că striaţiile de pe faţă erau diferite de cele de pe verso. Se gândi la ce foloseşte această demarcare grafică şi palpabilă a celor două suprafeţe. Avea timp suficient pentru o deducţie logică şi bine fundamentată. În jur era linişte. La un moment dat, neonul din tavan începu să pâlpâie, lucru care-i plăcu lui D., mereu amator de atmosfera de policier de mâna a doua.

D. reveni pe holul care străbătea ambele aripi ale Instituţiei, despărţite la mijloc de o amplă casă a scării, singura porţiune din clădire care îi conferea acesteia luxul unei arhitecturi de bun gust, ce-i drept, îndoielnic. Pe acele scări intrau oaspeţii de seamă ai Instituţiei, flancaţi de balustrade şi coloane din marmură. Nota de somptuozitate era continuată câţiva metri pe hol, spaţiu în care erau expuse o serie de tablouri înfăţişând portretele foştilor conducători ai Instituţiei. Era zona cea mai întunecată a holului, dând chipurilor înrămate aluri misterioase. Semiobscuritatea îl liniştea pe D. Se simţea bine în orice loc umbros. Una dintre imaginile care îi dădea un anumit confort şi la care apela ori de câte ori dorea o minimă relaxare era aceea în care se vedea întins pe o lespede rece de piatră, în mijlocul unei biserici părăsite şi în ruină. Dacă ar fi fost închis într-o carceră umedă şi întunecoasă, D. s-ar fi simţit în elementul său. Lipsa de sociabilitate îi definea pe deplin existenţa. Nu pentru că nu ar fi făcut faţă unor situaţii colocviale, ci pentru că, de cele mai multe ori, se vedea pus în postura de a fi în preajma unor caractere meschine. Iar efortul de a se face plăcut în compania acestor oameni îl obosea, făcându-l să-şi dorească, aproape nefiresc de insistent, singurătatea. Nu o singurătate lascivă, de natură hibernală, ci o solitudine tonifiantă, roditoare de optimism. Puţinii prieteni din anturajul lui D. interpretau această retragere din avanpostul social ca pe o capitulare ce vădea o anumită laşitate, evident, deloc măgulitoare pentru imaginea lui. Dacă în alte privinţe, D. s-ar fi simţit lezat de aprecierile negative împănate cu ironii ieftine la adresa comportamentului său, când venea vorba de apetenţa sa pentru izolare nu avea nici o reacţie, o suverană durere în cot guvernând întreaga sa atitudine. Astfel, văzându-se ignoraţi cu desăvârşire, cârcotaşii atât de meticuloşi în analizarea metehnelor celor din jur abandonau rapid lupta în faţa unui inamic greu de învins, indiferenţa.

În acea zi, D. revenise la birou după o scurtă perioadă de recluziune, favorizată de un concediu de o săptămână aprobat cu lejeritate de către Şef. Această uşurinţă cu care i se spusese: „Nu e nici o problemă, D. Poţi pleca liniştit în concediu”, îl frapase. Şeful îşi manifesta foarte rar bunăvoinţa faţă de un angajat, iar amabilitatea cu care îi semnase cererea lăsa loc unei interpretări dintre cele mai pesimiste din partea lui D, care se simţi, într-o anumită măsură, mai degrabă concediat. Drept pentru care, timp de o săptămână, sentimentul inconfortabil al unei eventuale excluderi din serviciu persistase cu o intensitate relativ constantă, ce-i drept din ce în ce mai temperată pe măsură ce se apropia ziua revenirii la slujbă. Când intrase în clădire, D. semnase aproape cu bucurie condica de prezenţă, zicându-şi că, atâta timp cât numele său există încă acolo, totul era sub control. Chiar şi salutul prompt al gardianului de la poartă îl interpretă ca pe o reconfirmare a oportunităţii prezenţei sale pe ştatul de plată al Instituţiei. Respectul omului în uniformă care ponta zilnic chipurile a sute de funcţionari nu i se păru deloc contrafăcut, impresie care îl linişti într-o oarecare măsură, făcându-l să urce cu o consistentă doză de optimism cele cincizeci şi două de trepte până la etajul la care se afla biroul său. Ba chiar îşi permise extravaganţa de a introduce o fisă în automatul de pe hol, în ideea de a bea un pahar de ceai înainte de program, ca mijloc de reconfortare, fapt pe care D. nu-l făcuse niciodată până atunci. Ceaiul era o porcărie, dar D. îl savura cu un aer degajat, încercând, pentru prima dată de când lucra în Instituţie, să se conformeze alurii generale de plictis şi abulie care îi însoţea pe toţi Funcţionarii, în orice activitate ar fi făcut.

Biroul era neschimbat, în sensul că emana acelaşi aer de fundătură. Încăperea, cotropită de căldură încă de la primele ore ale dimineţii, conţinea patru mici mese de lucru, înghesuite de-a lungul pereţilor văruiţi într-o culoare verzuie, pală, seacă. O fereastră îngustă oferea doar priveliştea zidului coşcovit al clădirii ce adăpostea registratura Instituţiei. Cerul putea fi văzut doar dacă îţi aplecai trunchiul peste pervaz şi priveai în sus. Un mic prăjitor de pâine, negru şi tăcut, se odihnea pe o masă aflată sub fereastră. O pală de vânt mişca câteva hârtii abandonate pe una dintre mese.

Nici unul dintre colegii lui D. nu venise încă. Nici măcar bătrânul T., mereu prezent înaintea tuturor. D. se aşeză la birou, deschizându-şi calculatorul. Aşteptă câteva secunde, privind absent harta oraşului agăţată pe peretele din faţa lui, de altfel singurul obiect care decora încăperea. Ori de câte ori o privea, D. îşi imagina un contur mult extins al oraşului, mărind virtual graniţele acestuia peste câmpurile din apropiere. Noul oraş ar fi încadrat în perimetrul său câteva păduri, culmile unor dealuri, dar n-ar fi trecut de cele două lacuri din preajmă. D. se gândise la necesităţile de agrement ale locuitorilor noului oraş. Un lac înconjurat de o junglă urbană era de neconceput. D. stabilise şi mărimea populaţiei, care ar fi trebuit să crească de la 350.000 de locuitori, câţi erau în prezent, la 1 milion. Această cifră i se părea ideală pentru un oraş care să nu fie nici o metropolă sufocantă prin dimensiunile enorme, nici cufundată în mediocritatea provincialismului. Noul oraş ar fi avut 5-6 canale de televiziune care să emită permanent, nu doar şase-şapte ore pe zi, cât funcţionau cele trei posturi actuale. Evident, măcar unul dintre noile canale ar fi trebuit să aibă o acoperire naţională, tocmai pentru a capta un interes cât mai larg asupra oraşului. Bineînţeles, magistralele unui metrou se aflau şi ele în planurile lui D., în viziunea acestuia ele definind noţiunea de oraş cu adevărat impozant. Numărul mediu anual de turişti îl fixase la circa un milion. Luase ca reper Budapesta, Praga şi Viena, care absorbeau în fiecare an circa 4-5 milioane de turişti. Faţă de cifrele actuale, care consemnau doar 20.000 de turişti străini pe an, milionul dorit de D. părea o creştere imposibil de realizat. Nu şi dacă pe unul dintre dealurile care înconjurau oraşul s-ar fi aflat un imens complex de clădiri vechi, dominate de un palat imperial. Pentru că şi această iluzie arhitectonică sălăşluia în mintea lui D. ori de câte ori se îndrepta către casă, privind nemulţumit clădirile triste şi modeste de pe drum. Ei, cu un masiv palat imperial care să domine o urbe de un milion de locuitori, cu şase posturi de televiziune de largă audienţă, cu un metrou dezvoltat pe trei–patru magistrale, cu circa 30-40 de hoteluri de calitate, cu un aeroport internaţional deservind curse către douăzeci şi cinci de destinaţii europene, oraşul ar fi fost cu adevărat unul pe măsura aspiraţiilor nemulţumitului cetăţean D. Dar acest proiect grandios nu depăşea stadiul de fantezie lesne închisă în sertarul viselor deşarte. D. revenea mereu la realitate, cu o notă de regret, şi ea repede alungată de problemele cotidiene cu care se confrunta zi de zi în cadrul vastei Instituţii.

La fel se întâmpla şi în acea zi, când telefonul de pe biroul său sună strident şi o voce ştearsă întrebă de domnul T. Răspunsul lui D. fu alambicat, neştiind dacă să spună că acesta venise, dar lipsea temporar din birou sau, pur şi simplu, să recunoască faptul că, deşi trecuse mai bine de o oră de la începutul obişnuit al programului, T. nu călcase încă pragul Instituţiei. Anonimul de la capătul celălalt al firului închise convorbirea înainte ca D. să aibă prezenţa de spirit de a întreba, totuşi, cu cine vorbeşte. Timiditatea şi lipsa de coerenţă în dialog ale lui D. erau proverbiale. D. îşi căuta cu greu cuvintele, mai ales când se afla pus într-o situaţie neprevăzută. Spontaneitatea nu era deloc punctul său forte. Gândindu-se la telefonul care-l buimăcise, D. îşi aminti din nou de izolarea în care fusese treptat abandonat de către Şef. Când se angajase în Instituţie, D. avea planuri mari, bazate pe un entuziasm cât se poate de legitim. A fi numit consilier de rangul trei la Departamentul Economic reprezenta de departe un motiv de amplă mândrie. Câteva zile după angajarea în funcţie, D. arborase un aer sobru, important, păşind cu o anumită gravitate printre ceilalţi umili slujbaşi. Preocupat de ideea de a da un randament cât mai bun, D. începu o lungă documentare vizavi de ceea ce presupunea activitatea sa de consilier economic. Rapoartele către Şef le întocmea în cel mai scrupulos mod cu putinţă, lucrând la ele acasă, până târziu în noapte. Chiar dacă Şeful citea în diagonală zecile de pagini scrise mărunt, fără să aibă nici o reacţie notabilă, D. nu încerca sentimentul inutilităţii. Dimpotrivă, continua să-şi bombardeze superiorul cu alte materiale, şi mai voluminoase. În speranţa că măcar câteva dintre ideile sale expuse în tomurile furnizate săptămânal vor fi preluate de către Şef şi, cine ştie, poate chiar puse în practică, D. aşteptă nerăbdător în micul său birou, croindu-şi un mic piedestal pe care încă nu avea curajul să se urce. Dar, după doi ani de muncă migăloasă, D. nu mai fusese căutat aproape deloc de către Şef. Dacă, la început, la fiecare două zile, intra în biroul acestuia, unde discutau diferite subiecte administrative, de vreo şase luni D. era ignorat cu desăvârşire. La început ţâfnos şi revoltat, D. a început să se lăsă cuprins de o dulce – amară resemnare, gândindu-se că, deşi nu mai este băgat în seamă, măcar nu va mai trebui să muncească în halul în care o făcea înainte. Nu-şi putea, totuşi, explica această cădere în dizgraţie, ştiind prea bine că eforturile sale de a menţine ridicat standardul calitativ al muncii sale nu erau mai prejos decât ale altor Funcţionari, cu atât mai mult decât ale celor doi nou veniţi. Şi, astfel, de circa o jumătate de an, D. trăia sentimentul că plafonarea şi rutina, despre care credea că nu le va cunoaşte prea curând în Instituţie, reuşiseră să se insinueze adânc în programul său zilnic. Nimic nu i se părea mai găunos, mai umilitor şi mai blestemat decât o slujbă în care mimai munca intelectuală. Asemăna totul cu o masturbare nesfârşită, lesne obositoare de creier şi ducând la o epuizare fizică şi psihică mult mai drastică decât actul sexual în sine. Doar discuţiile cu ceilalţi colegi de birou, B. şi N., mai reuşeau să-l consoleze. N. fusese cândva în graţiile Şefului, dar, cine ştie prin ce conjunctură, fusese tras pe linie moartă cu mult timp în urmă. De altfel, el chiar îl avertizase pe D. de o posibilă repetare a acestui lucru în cazul său. Şi iată că prezicerile lui N. s-au adeverit, din păcate pentru marile ambiţii ale lui D. Totuşi, D. încă spera ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, Şeful să revină la sentimente mai bune faţă de el şi să-i aprecieze abilităţile prea puţin scoase la lumină. În această aşteptare se afla zi de zi D., iar în vederea atingerii acestui obiectiv încerca să-şi conserve energia intelectuală, făcând doar activităţi minore, de rutină. Îşi asumase exilul în categoria expiraţilor, sperând în marea revenire. Nimic nu-l ajuta în direcţia asta, dar D. ştia că poate conta pe potenţialul imens al încăpăţânării sale de a lupta cu morile de vânt şi de a nu recunoaşte, sub nici un chip, că se afla pe panta alunecoasă a ratării.