Femeile insomniacului

de Radu Ţuculescu

(Ed. Cartea Românească)

Radu Ţuculescu (născut în 1949, Tg.Mureş, crescut la Reghin) este prozator, dramaturg, publicist şi traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „G.Dima”, secţia vioară. Dintre romanele publicate: Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mameibătrîne (2006), Stalin cu sapa-nainte! (2009). A publicat volume de proză scurtă şi doua volume de teatru. Premiul Cartea anului (1995, 2009), Premiul „Radu Enescu”(2002), alte premii pentru proză şi traduceri. Este tradus (volume şi în reviste) în Ungaria, Rusia, Austria, Cehia, Elveţia. În prezent, este realizator la TVR Cluj.

Se numeşte Septimius Ilarie. Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însuşiri. Şi totuşi, cum reuşeşte un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experienţe? Cum reuşeşte să le satisfacă atît dorinţele sufleteşti cît şi pe cele trupeşti? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare  cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie şi sarcasm. La sfîrşitul lecturii, orice femeie îşi va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie şi orice bărbat şi-ar dori să semene, măcar puţin, cu acelaşi Septimius Ilarie.

(fragmentiuk)

Cei doi bărbaţi păreau uşor jenaţi, cînd intrară în apartamentul lui Timi. Poate şi pentru faptul că găsiră uşa de la intrare descuiată, de parcă erau aşteptaţi... Se prezentară aproape într-un glas:

            – Locotenent de securitate Relu Pop.

            – Locotenent de securitate Dinu Stan.

            Timi le zîmbi larg, apoi le întinse mîna rostind amuzat:

            – Bănuiesc că eu nu trebuie să mă mai prezint... Cu ce ocazie?

            – Păi, zise Relu Pop fără prea multă convingere în glas, se pare că deţineţi valută în casă...

            – Am priceput, îl întrerupse Timi cu şi mai mare amuzament în voce. Atunci să nu pierdem timpul. Porniţi căutarea. Sînt două camere, plus holul acesta. Eu mă duc în bucătărie să pregătesc ibricul... După muncă, merge o cafea, da?

            Cei doi îl priviră nedumeriţi, chiar vag derutaţi, întrebîndu-se dacă scundul bărbat din faţa lor, cu piele măslinie, cu mustaţa neagră şi groasă crescută sub nas şi prelinsă pînă peste buze, îşi bate joc de ei ori e cît se poate de serios. Să nu-i scoată din sărite, să nu le excite nervii, ei sînt în interes de serviciu aici, îşi execută meseria cum se face oriunde în lume, indiferent de ţară... E drept, ar fi trebuit să-i arate un mandat, dar au fost trimişi în grabă, problema Studioului de Radio e o adevărată năuceală, nu se comentează nimic, se execută dar cu mult tact, fără zgomot, dacă se poate. Cu discreţie. Care discreţia mă-sii? Se vede cu ochiul liber cum toţi angajaţii sînt împrăştiaţi ca potîrnichile la alte locuri de muncă. Dar asta este problema altora, misiunea lor e diferită.

            Chipul senin, privirile limpezi şi zîmbetul de-a dreptul înţelegător ale lui Septimius Ilarie îi convinse că nimeni nu-şi bătea joc de ei în apartamentul acela. Se apucară de treabă, fără prea mare tragere de inimă, lăsînd gazda să se retragă în bucătărie. La naiba, în fond nu era decît un pretext, care valută? Păi, dacă omuleţul acesta ar fi avut oarece valută, unde ar fi ascuns-o el cel mai bine? Printre filele unei cărţi... Atunci le-ar trebui mai multe zile pînă să scuture, temeinic, fiecare carte din impresionanta bibliotecă. Oare cînd a avut timp să le citească pe toate? Ori nu le-a citit pe toate, le adună pentru anii de pensie.

            Camerele îi întîmpinară cu o atmosferă neobişnuit de caldă, dezvăluindu-le intimitatea unui bărbat singur, dar deloc afectat de această singurătate. Totul era aranjat cu atenţie evidentă. Nimic din dezordinea tipică pentru un burlac. Din ambientul fiecărei încăperi, lipsea orice urmă de agresivitate vizuală. Are o amantă de multe carate, precis, îşi ziseră cei doi ori vreo gospodină harnică şi cinstită, angajată să-i facă ordine şi curăţenie în apartament de cîteva ori pe săptămînă. Cu rutina tipică meseriaşilor specializaţi de-a lungul unui şir de ani, îşi vîrîră mîinile printre hainele atîrnate pe umeraşe, printre cămăşi, chiloţi, maieuri, ciorapi, izmene, cu atenţie să nu le strice aranjamentul, pe sub salteaua canapelei, în spatele dulapurilor, sub covor... Gesturi automate, atinse de-o palidă plictiseală.

            În camera unde se aflau biroul şi biblioteca, privirile li se împotmoliră printre rafturile năpădite de cărţi. Pufniră pe nas, înghiţindu-şi începutul unui rîs gîlgîit. Scoaseră, la întîmplare, cîte o carte, o răsfoiră rapid, apoi o puseră la loc. În schimb, cercetară cu atenţie colile de hîrtie pe care se vedea scrisul mărunt, ordonat şi limpede al lui Timi, caietele cu notiţe, cu desfăşurarea emisiunilor, cu programul de dimineaţă şi de seară al fostului post de radio. Deschiseră sertarele biroului. Din nou caiete, dosare, plicuri cu tăieturi din ziare, acte, diplome, stilouri, un ceas vechi cu limbile încremenite, cîteva monede, pioneze, creioane virgine, unele colorate, agrafe de prins colile de hîrtie, livretul militar, diverse legitimaţii, cărţi de vizită, cîteva fotografii şi... carnetul de partid! La naiba! Se holbară la el cîteva clipe, de parcă ar fi dat peste o relicvă, peste moaştele vreunui făcător de minuni! Îl pipăiră, îl răsuciră pe toate feţele, îi întoarseră fiecare filă... Era real, era pe bune, întreg şi... la zi cu cotizaţia!

            După ce închiseră sertarul în care descoperiră carnetul cu coperţi roşii, securiştii Relu Pop şi Dinu Stan îşi lăsară trupurile să cadă în cele două fotolii. O alunecare moale, lină, efect al unei duioase epuizări fizice. Căci duios se auzeau frazele melodice ale unei trompete scurgîndu-se, perfid de mîngîitor, din bucătărie.

            – Pizda mă-sii!, conchise Dinu Stan, iar Relu Pop confirmă, clătinînd din cap.

            Replica sună ca o briliantă concluzie a activităţii lor din ziua respectivă, a sarcinilor conştiincios îndeplinite. Un raport scurt, concis, din trei cuvinte expresive, edificatoare, însumînd chintesenţa muncii depuse.

            Frazele muzicale care se insinuau prin apartament, în fîşii subţiri pornite din bucătărie, se împletiră cu aburii cafelei fierbinţi, împrăştiind arome ademenitoare. Nările şi timpanele celor doi securişti fură delicat atacate, cu discreţie excitate. Se ridicară, automat, amîndoi deodată şi o porniră spre bucătărie.

            – Cafelele sînt gata, îi anunţă Timi. N-am pus zahăr, eu o beau amară.

            – Şi eu, zise Relu Pop

            – Eu o beau al naibii de dulce, naiba ştie de ce, fir-aş! exclamă, cu năduf, Dinu Stan.

            – Am zahar cubic, zahar vărsat şi... zahăr pudră, zîmbi Timi

            – Pudră!, explodă Dinu Stan.

            Cuvîntul pocni ca un glonte ceaşca cu cafea făcînd-o să vibreze uşor, băgînd-o în sperieţi. Izbucniră toţi trei în rîs.

            – Bă, Dinule, rosti Relu, ai o voce care sperie pînă şi obiectele!

            – Scuzaţi... zise Dinu Stan cu jenă evidentă în glas, mi-a scăpat, fir-aş al naibii!

            – Dar staţi jos, îi îmbie Timi. Nu-i tocmai larg la mine-n bucătărie, însă trei persoane încap la masă destul de lejer.

            – Trebuie să remarc că aveţi... o ordine exemplară în bucătărie, fir-aş!, zise Dinu Stan.

            – Ca, de altfel, prin tot apartamentul, completă Relu Pop.

            – Nici dacă are omul o nevastă, nu-i întotdeauna atît de curat şi atîta ordine, să fiu al naibii!, zise Dinu Stan şi basculă a patra linguriţă cu zahăr pudră în ceaşca cu cafea, zahăr care se scufunda în lichidul maroniu din ce în ce mai greu.

            – Exageraţi, rosti Timi. O singură persoană face... mai puţină dezordine decît o familie numeroasă.

            – Ori... prietena e foarte harnică, zise Relu Pop.

            – Ori... vecina!, rîse Dinu Stan. Fir-aţi ai naibii!

            – Cum adică, mă?, se răsti Relu Pop.

            – Ce... cum?, întrebă Dinu Stan.

            – De ce ne înjuri, aşa, din senin?

            – Cum naiba vă înjur?, se miră şi mai dihai Dinu Stan.

            – Ai zis... fir-aţi. Cu ţi în loc de ş... fir-aş al naibii.

            – Chiar aşa, se lumină Dinu Stan. Mi-a scăpat, ai dreptate. Limba e de vină, se mai împiedică...

            – Să nu ţi se mai împiedice.

            – Am şi rachiu, zise Timi schimbînd, cu tact, subiectul. Eu beau doar rachiu alb.

            – Corect!, zise Dinu Stan. E mai curat, fir-aş... E de-al nostru, făcut din cereale. Nici nu-i atît de tare ca vodca.

            – Corect, confirmă Relu Pop.

            Timi scoase trei păhărele simple, din sticlă groasă şi cu fund solid, primite de la mama Eliza. Le umplu cu atenţie.

            – Să trăim, fir-aş al naibii!

            Ciocniră. Răsturnară, scurt, paharele pe gît dintr-un singur gest. Timi le umplu din nou.

            – Ăstea sînt adevărate pahare pentru tării, zise Relu Pop. Mici, solide, simple, se sparg greu... Nu păhărele cu picior lung, finuţe, subţirele, cu clinchete cristaline şi ifose de... virgine.

            – Bună asta, fir-aş!, exclamă Dinu Stan. Ai zis ca-n poezie... În ălea bagi coniac franţuzesc... dacă ai. Ăstea-s de-ale noastre! Solide şi rezistente ca... poporul român, haha! Fir-aş al naibii! Aşa are şi bunica la ţară.

            – Le-am primit cadou de la mama, explică Timi.

            – Deh, tot mamele săracele, medită Relu Pop

            – Ele se gîndesc la noi cu adevărat, întări Dinu Stan spusele colegului.

            Timi umplu, din nou, păhărelele simple, solide şi rezistente precum poporul român. Ciocniră. Băură dintr-o sulfare, pînă la fund.

            – Ah! exclamă Relu Pop, acum să savurăm cafeaua cu mici sorbituri.

            – La dumneavoastră se fumează? întrebă Dinu Stan.

            – Tu nu vezi că scrumiera e aproape plină, colega?, îl ironiză Relu Pop.

            – Fir-aş al naibii! Îmi pierd spiritul de observaţie, se văită, teatral, Dinu Stan.

            – Te retrogradează, dacă-l pierzi... fir-ai..., rîse Relu Pop.

            – Chiar aşa.

             Pe sub mustaţa groasă şi neagră a lui Timi, se mijea un zîmbet calm, împăciuitor, în timp ce-i privea pe cei doi reprezentanţi ai Securităţii intraţi în apartamentul lui aproape ca pe-un teren viran, al nimănui. Erau încă tineri, le puteai accepta entuziasmul şi zelul.

            – Aş putea spune că... se fumează în draci, explică Timi. Cam trei pachete pe zi... de Carpaţi fără filtru.

            – Cam mult... dacă-mi permiteţi observaţii, zise Relu Pop, vîrîndu-şi între buze o ţigară cu filtru.

            – Nicio problemă, îl asigură Timi. Mama fumează tot Carpaţi fără filtru şi, iată, a bătut optzeci de ani. Se mişcă bine, e lucidă, desface rebusuri şi... urmăreşte meciurile de fotbal. Cunoaşte echipe, jucători, arbitri...

            – Bravo, fir-aş!, se entuziasmă Dinu Stan, în timp ce-şi aprindea şi el o ţigară lungă, cu filtru dublu. E haioasă mama dumneavoastră. Mai vine pe aici, vă mai dă o mînă de ajutor, vă mai găteşte?

            – Nu prea, răspunse Timi, locuieşte într-alt oraş şi... îi este cam teamă de trenuri.

            – La bătrîneţe ai tot soiuri de spaime, filozofă Relu Pop, apoi sorbi zgomotos din cafea.

            – Faceţi o cafea a-ntîia!, remarcă Dinu Stan. Nevastă-mea produce o cafea de tot rahatul, fir-aş al naibii! Nu reuşeşte să înveţe nici măcar atîta! Parcă-i leşie, parcă-i apă stoarsă dintr-o cîrpă de spălat vase.

            – Aş propune, zise Timi privindu-i în ochi pe cei doi securişti încă destul de tineri, să ne spunem pe nume. M-aş simţi şi eu... mai tînăr. Toată lumea îmi spune Timi.

            Cei doi fură de-a dreptul surprinşi. Se uitară unul la altul, scurt şi cu înţeles, adică nu-i vreo cursă, vreo şmecherie, dar omuleţul din faţa lor arăta atît de sincer, de deschis, de blînd încît pe loc se ruşinară de această tîmpenie care le trecuse prin minte amîndurora deodată. În fond, ei au năvălit în casa lui, i-au răscolit-o, mai mult ori mai puţin temeinic, fără explicaţii prea multe, iar el nici nu le-a cerut vreuna, îi serveşte cu cafea şi rachiu şi le vorbeşte despre mama personală care-i o haioasă, fir-aş, chiar la vîrsta de optzeci de ani.

            – Sîntem onoraţi de o asemenea propunere, rosti Relu Pop, iar Dinu Stan bălăngăni din cap a aprobare. Şi tu să faci la fel.

            – Atunci... să mai umplem păhărelele astea atît de perfecte pentru rachiu ori ţuică, propuse Timi şi puse mîna pe sticlă.

            I Can`t Give You Anything But Love, se porni Armstrong să cînte, împrăştiind sunetele vocii sale guturale şi ale trompetei explozive prin spaţiul bucătăriei, îmbiindu-i pe cei trei la înfiinţarea unei adevărate frăţii bazată pe iubire sinceră...

            – Iată că şi Armstrong e... pe fază, zîmbi Timi, ridicînd păhărelul.

            – Cine?, întrebă Relu Pop, privind în jur mirat.

            – Louis Armstrong, cel care cîntă cînd cu vocea sa răguşită... cînd la trompetă, explică Timi.

            – Aha! N-am fost atent, recunoscu Relu Pop, răsuflînd liniştit că nu-i vorba despre unul care stătea ascuns, naiba ştie unde-n apartamentul acela, iar ei nu-şi dăduseră seama.

            – Pentru prietenie, băieţi, fir-aş!, explodă Dinu Stan.

            Ciocniră, zgomotos, cu mîinile înălţate deasupra mesei, într-un gest aproape ritualic.

            – Să fiu al naibii dacă nu-i bună licoarea asta albă! exclamă Dinu Stan cuprins de sinceritate, după ce înghiţi tot conţinutul din pahar. Nu te arde pe gît, nu ai senzaţia că bei spirt, ca-n alte cazuri.

            – Nu-i nici aşa de tare, îl acompanie Relu Pop.

            – Adică... se poate spune că-i de cursă lungă, fir-aş! Timi, ai gusturi, pe bune. Se vede şi după cum îţi ţii apartamentul... din scurt, haha!

            – Mă bucur că vă place rachiul, zise Timi. Fără reţineri, băieţi, mai am rezerve, nu rămîn niciodată în pană.

            – Bine zis, rîse Relu Pop, ai simţul umorului, o să trăieşti mult, aşa zice mama, cine are simţul umorului, trăieşte mult.

            – Mamele au întotdeauna dreptate, fir-aş!, completă Dinu Stan.

            – Dacă le-am asculta de fiecare dată sfatul, zise Relu Pop.

            – Corect!, îi întări spusele Dinu Stan. Eu, fir-aş, n-am ascultat-o şi m-am însurat, ca boul! Să vezi, tu, Timi ce-i la mine-n bucătărie.

            – Ce-i?

            – Dezastru, dragă!, începu Dinu Stan să explice. Tot timpul, chiuveta-i plină de vase nespălate, fir-ar a naibii de femeie! Se înalţă vasele jegoase într-o adevărată piramidă care atinge cu vîrful capul robinetului, de nu mai pot lua apă dimineaţa să-mi fierb cafeaua. Ea face o cafea de tot rahatul. Atunci simt că înnebunesc... şi sparg tot ce se poate sparge, dau de gresie cu o farfurie, cu o cană, fir-aş. Să-mi fac loc la botul robinetului... Să afle şi vecinii ce nevastă puturoasă am.

            – Dar e o femeie drăguţă, Timi, te asigur, completă Relu Pop.

            – Şi la ce foloseşte asta-n casă, fir-aş al naibii?, întrebă Dinu Stan.

            – La pat... fir-ai..., rîse Relu Pop.

            – Mă tem că băiatul îi calcă pe urme... şi lui îi place lenea, zise Dinu Stan, holbîndu-se la paharul gol. Timi pricepu şi îi scurse ultimii stropi de rachiu alb din sticlă.

            – Deschid imediat alta, mai există cîteva neîncepute în dulapul din spatele meu, îi asigură Timi, cu voce calmă, uşor baritonală. Cei doi nu-l contraziseră. Se simţeau tot mai bine în spaţiul acela strîmt, dar primitor, alături de un om răbduriu, înţelegător şi lipsit de ranchiună.

            – E bine că nu te şi înşală, Dinache!, zise Relu Pop.

            – Asta i-ar mai lipsi, fir-ar ea a naibii!, replică Dinu Stan. Atunci... i-aş vîrî un glonte în scăfîrlie!

            – Eşti idiot... Nu-i aşa, Timi?, întrebă Relu Pop.

            – Nu prea merită să faci moarte de om... pentru atîta lucru, zîmbi Timi, turnînd în păhărele din sticla proaspăt desfăcută.

            – Păi... totuşi..., bîigui Dinu Stan şi luă o mică înghiţitură de rachiu.

            – Să faci ani lungi de bulău... pentru ce?, se întrebă Relu Pop, pe un ton aproape filosofic, apoi sorbi şi el o înghiţitură de rachiu. Trecuseră momentele de dat pe gît, dintr-o smucitură, tot conţinutul pahărelului. Sosise ora băutului pe-ndelete. Cîte o sorbitură savurată în toată complexitatea ei, însoţită de adînci inspiraţii şi lungi expiraţii ale fumului de ţigară. Între sorbituri, pauze pentru vorbe. Multe vorbe care se pot transforma în destăinuiri. Căci Timi se arată a fi un ascultător ideal, unul care-ţi oferă, chiar dacă vorbeşte puţin, un incredibil sentiment de încredere, de optimism, de siguranţă.

            – Cel mai bine e, în caz că te înşală ori... bănuieşti că te înşală... s-o înşeli şi tu pe ea, zise Relu Pop. Asta te linişteşte în mod plăcut.

            – Aha, deci tu de aia i-o tragi Ceciliei, fir-aş?, întrebă Dinu Stan.

            – Păi... cam de aia... zic..., se motivă Relu Pop, zîmbindu-i lui Timi cu complicitate.

            – Te înşală nevastă-ta? Habar n-aveam, se miră Dinu Stan.

            – Prea sigur nu sînt..., începu Relu Pop să explice. Bănuiesc doar şi atunci... mi-am luat măsuri de precauţie... Să nu am un şoc prea mare...

            – Eşti al naibii de şmecher, mă, fir-aş!, exclamă Dinu Stan pe-un ton aproape admirativ. Oricum, află Timi că nevasta lui Relu nu-i tocmai o frumuseţe dar... are un trup pe cinste, mai ales ţîţe şi un cur de-ar putea scula... şi morţii din groapă!

            – Ia auzi la el!, se miră Relu Pop. E prima oară cînd te aud lansînd asemenea vorbe la adresa nevestei. Adică, ţi se scoală cînd o vezi, asta vrei să zici?

            – Păi cum, doar nu-s mort, fir-aş!, îi scăpară lui Dinu Stan cuvintele printre buzele umede.

            – Adică... ai fi în stare să te dai la ea?, mai întrebă Relu Pop, fără agresivitate în glas, doar cu un mic tremur pe care gazda percheziţionată îl percepu imediat.

            – Băieţi, pe mine a cam început să mă roadă la stomac, pe voi nu?, întrebă Timi, iar întrebarea sa explodă, zglobiu şi multicolor, ca un binevenit foc de artificii, producînd bună dispoziţie.