Claudiu M. FLORIAN,

Vârstele jocului. Strada Cetăţii

(Ed. Cartea Românească)

Vârstele jocului. Strada Cetăţii l-am scris iniţial în limba germană, şi a apărut în anul 2008, la Berlin, cu titlul Zweieinhalb Störche – Roman einer Kindheit in Siebenbürgen – „Două berze şi jumătate – Romanul unei copilării în Transilvania”. Moştenind, prin natura obârşiei şi a educaţiei, două limbi materne, am considerat drept datorie firească să tălmăcesc eu însumi propriul roman, într-o versiune adăugită, în limba română. Astfel s-a născut romanul Vârstele jocului. Strada Cetăţii, care  se doreşte a fi prima dintr-un şir de evocări ale unei epoci care a marcat în diverse feluri generaţiile mature ale României de astăzi, precum şi cronica devenirii, în sens raţional, sufletesc şi biologic, a unui individ. Nu are ceea ce se cheamă un „public-ţintă”. E destinată tuturor, deopotrivă tineri şi bătrâni. Vârstele ne sunt date. Le aşezăm şi le purtăm în noi după pricepere, fiecare. La fel şi jocul. Cel către care simţim chemarea. Şi cel care se tot joacă, de la o vreme, cu noi.

                                                                                                     Claudiu M. Florian

Claudiu Mihail Florian (leat 1969) este un „produs de sinteză”: pe sfert oltean, pe sfert sas şi pe jumătate muntean de la Dunăre, frământat, dospit şi pus la copt în Ardeal, la Rupea, judeţul Braşov. Licenţiat în Germanistică, în 1994. Magister în Ştiinţe Umaniste Interdisciplinare în limba Germană, la Bucureşti (1996), şi în Istorie Contemporană, la Bielefeld / Germania (2000). A tradus în româneşte scrieri beletristice din limbile engleză şi germană, între care romane de Sven Hassel şi Hermann Hesse. Din anul 2002, angajat al Ministerului Afacerilor Externe, fiind, între altele, ataşat cultural şi de presă la Ambasada României la Berlin şi, în prezent, prim-colaborator al Ambasadei României în Elveţia.

În anul 2008, debutează cu romanul Zweieinhalb Störche (Două berze şi jumătate) la Editura Transit, Berlin.

O înregistrare exactă a tonalităţii discuţiilor, dublată de multiple ne-înţelegeri copilăreşti,                                              generează umorul profund al acestor miniaturi doar în aparenţă naive, ale unui copil crescut la bunici „saso”-români. Încântător datorită modului nepretenţios şi exact de a povesti.

                                                                                 Markus Bauer, Neue Zürcher Zeitung

Printr-o simbolistică poetică, autorul îl ţine cu sufletul la gură pe cititorul celor ”Două berze şi jumătate”. Îl uluieşte, îl face să izbucnească în râs… Florian reînvie  în mod literar şi în limbajul copilului o lume strânsă în jurul unor tradiţii seculare, săseşti şi româneşti, Transilvania copilăriei sale, care în felul acesta nu va mai exista niciodată.

                                                                                       Ingeborg Ruthe, Berliner Zeitung

Naratorul-copil al celor „Două berze şi jumătate” priveşte lumea înconjurătoare şi pe el însuşi când cu ochi româneşti, când cu ochi germani/săseşti. Acest fapt conferă cărţii acea atmosferă flexibilă a dublei viziuni. (…) Zweieinhalb Störche reprezintă romanul unei înzestrări narative autentice. Faptul că autorul evită artificiile la modă e dovada siguranţei sale epice instinctive. Dat fiind că liniştea tonului povestirii sale denotă ascuţimea de observaţie, poanta, umorul, distanţarea şi capacitatea de a crea o imagine clară, cartea devine o aventură a lecturii şi trezeşte dorinţa de a citi mai multe de la Claudiu M. Florian.

                                                                                               Hans Bergel

*

Pe aici pare-se că se găseşte mereu câte ceva de păzit. Bunăoară via lui Nenea-Marin, din grădina vecină. Nucul cel stufos din fundul grădinii lui Unchiu-Naşu a crescut, se povesteşte aici, dintr-o nucă pe care a găsit-o naşa, încolţită, şi a sădit-o acolo în pământ. Mai nou a ajuns loc de adunare pentru sumedenie de grauri, care au ochit strugurii pârguiţi. Ei sunt făptaşii de care trebuie păzită via de alături.

– Când a venit să ne spună că el merge să înveţe carte tocma la Moscova, ce ne speriarăm! Ce să caute el de bună-voie în gura lupului, la bolşevici? Pe urmă ne-am obişnuit. – Mama-Mare ridică uşor din umeri, Bunica ascultă fără s-o întrerupă. – Ce ştim noi? Suntem oameni mici, care pricep ce au voie să priceapă. A venit băiatul mamii după cinci ani de-acolo cu o meserie. Cinstită, de are unde se duce cu ea. De-aci puţini ajung mai departe de Giurgiu. Mai e din sat şi-alde băiatul cuscrilor, de lucrează la Bucureşti, la Securitate. El ştie ce face... Dac-aşa e! Vremur’li îşi alege singure oamenii de care are nevoie. Numa Dumnezeu ştie până unde e bine şi până unde rău.

Când intră graurii în vie nu e bine, că rămân struguri prea puţini pentru vin – vinul de Malu, pe care Tatăl îl laudă necontenit de fiecare dată când trece pe la noi şi bea dintr-al Bunicului. Un stol întreg de grauri gălăgioşi, cu ochii la via lui Nenea-Marin, stă la pândă în nucul din spatele grădinii.

– Dacă eram dusă Îngermania – observă Bunica –, ar fi putut veni după mine şi ei amândoi, cu ăsta micu. De la noi au început de se duc tot mai mulţi. Dar asta aşa... N-o să plecăm, de plecat, dar uneori mă gândesc cum ar fi fost.

– Când alde Călinuş a fost de s-a dus în ţara rusească, zisei că ne-a fost frică la început că nu mai vine. Că nu-i mai dau muscalii drumul de-acolo să plece. Dar uite c-a venit. Numai... De-ar ajunge cu familia lui de tot în ţara nemţească, nu ştiu vrodată de l-aş mai vedea. Ori de l-or mai lăsa să vină. Noi de rău am învăţat să ne ferim. Dar nu ne ştim feri de bine.

O sârmă lungă străbate grădina de-a curmezişul, pe deasupra viei, până la o talangă agăţată de un stâlp. Pe drum se bălăbăne, spânzurate de sârmă, sumedenie de cutii goale de conserve, dănţuind şi zornăind la fiecare zvâcnet, prinzând în jocul lor şi câte-o frunză de viţă. La capătul dincoace al sârmei, adus până în curte, un mâner aşteaptă să fie tras din când în când. Hora de tablă iscată din conserve şi talangă sperie graurii şi-i alungă din vie. Urcă în aer şi se întâlnesc la nuc. Însă uită repede şi treaba e mereu luată de la capăt.

– O fost rău şi acolo după război – povesteşte Bunica. - Îmi spuneau fraţii, că ei de atunci o rămas. Numa că acolo s-o priceput statul să lucreze altfel, să facă iară să fie de toate şi să se gândească şi la oameni. Şi noi avem de toate, de bine-de rău. Dar omu aici mai puţin contează. Întâi i-o luat tot, pământu, casa... Mai demult lumea se întreba cât o putea ţine vremurile astea şi când or să se gate. Acum nime nu mai întreabă aşa. Ăia care aşteptau sfârşitul vremurilor acuma sunt bătrâni ca noi, ca dumneata. Se gată vremea lor, dar asta nu. S-o obişnuit. Copiii o crescut...

– N-o să fie un sfârşit pe care eu şi cu dumneata să-l mai prindem – spune Mama-Mare pe un ton schimbat. Avurăm răscoale, războaie, ocupaţii... După fiecare am gândit că lumea pentru totdeauna se schimbă. Trecură toate, nici una din ele n-a durat. Dar acu e altceva. Acu ajunse de se făcu dintre-ai noştri. Cu trufie şi cu frică. Frica de străini o ştii cum e, o mai alungi, mai lupţi. Da frica de-ai tăi... Te macină şi nu te lasă, că nu ştii de unde-ţi vine şi n-o ştii apuca. Suntem tare miloşi din neam, dar dete de se ridică dintre noi un soi de oameni nepotoliţi, lipsiţi de răbdare. Schimbă lumea, schimbă ţara... Bunul Dumnezeu îmi luă lumina ochilor de mult şi nu ştiu câte zile oi mai avea. Dar ştiu bine că tot ce în viaţă mi-a fost dat să văd, am văzut.

– De ce?

Bătrânul tace. Doar sprâncenele groase deasupra ochilor aproape orbi i s-au strâns precum aripile unei păsări în cădere.

– Eşti acum de tot fără serviciu? – îl întreabă pe Tată.

– Nu, Taticule. Nu e chiar aşa. Am voie să lucrez mai departe. Deocamdată nu la Bucureşti. Dar am găsit ceva la teatrul de la Iaşi. În împrejurări normale n-ar fi fost rău. Dar trebuie să încep iar să fac drumuri lungi cu trenul, ca odinioară.

− Pe-atunci n-aveai familie. Nici copil.

Glasul bătrânului devine aproape şoptit:

– Ai un băiat bun.

– Ştiu.

– Şi? Vii din trei fraţi, eu din cinci. Îl laşi singur?

Tatăl priveşte grav de-a lungul gardului care împarte ograda părintească în două.

– Taticule, vremea nu-i bună acum pentru al doilea copil. O să fiu dus deocamdată la Iaşi, băiatul e la socri şi mamă-sa la Bucureşti. Carmen zice mai nou: „Bărbatu-meu în Moldova, eu în Muntenia şi copilul în Ardeal. Aşteptăm să facem unirea cea mare”. Încă un copil în seama socrilor nu putem lăsa.

– Carmen de ce nu vine după tine, să trăiţi împreună cum se cade la o familie?

– Nici asta nu-i pot cere, Taticule. Nu acum. A intrat la Conservator după osteneală multă. A ei, a socrilor. Din doisprezece pe un loc. Au vrut s-o vadă că iese în lume şi ajunge mai departe ca ei. Asta a fost condiţia ca să ne dea binecuvântarea când ne-am luat, acum şapte ani, şi ea încă era studentă: să nu renunţe la facultate şi să-şi termine cu bine studiile. Aşa a făcut şi, cum am putut, am ajutat-o. S-o scot din Bucureşti acum, după trei-patru ani în care a pornit să lucreze în meserie, şi s-o duc după mine undeva unde abia reîncep şi eu, le-aş strica la toţi aşteptările. Cu atât mai mult, cu cât... – aici Tatăl devine şovăitor – sperăm în continuare că... treaba asta... n-o să ţină mult. Să pot să revin.

Bărbaţii tac pentru o vreme şi privesc pesemne în acelaşi punct fix.

– Sunt douăzeci de ani de când ţi-ai terminat învăţătura la muscali – face bătrânul, încet. Ai avut leafă şi slujbă cumsecade imediat. Fură ani răi p-aci, c-au dres ăştia în ţară ce-au vrut. Azi e niţel mai bine. Ai lucrat de-ai făcut ceva. Duci o familie şi tu. Eşti tată... Tocma-azi n-ai nimic. Nici casa ta, nici slujbă sigură. Nici cu familia împreună. Nu pricep.

Durează câteva clipe lungi până când Tatăl găseşte cu cale să răspundă.

– Vor fi, Taticule. Vor veni iarăşi toate... Şi Carmen, şi eu suntem primii care ne-am căutat rostul la oraş. Trebuie, chiar din depărtare, s-o ajut să nu renunţe la drumul ei. E şi ea fire artistică, simte, poate crea... În ziua de azi e greu să fii ori să rămâi astfel. La urmă tot sluga locului de muncă ajungi. Dar lucrul ăsta ea n-are voie să-l afle atât de brutal, prin căderea mea, urmându-mă în necunoscut. Pentru că ea încă e plină de speranţă ca un copil. Şi vreau să o feresc.

– Atunci fereşte-o. Pe tine cine te fereşte? – cugetă bătrânul. Privirea sa aproape oarbă se desprinde din punctul suspendat din dreptul tâmplei, unde a adăstat până acum, şi nimereşte conturul Tatălui. – Vă trase plecatul la oraş! Încă şi la cel mai mare. Să ajungă ceva fiecare. Vezi bine cât îi pricepe oraşul p-ăi de departe veniţi, de la pământ! Tot un zor cu originea sănătoasă. Ajungi străin numai ce-ai pus piciorul. Singur uiţi cine eşti. Tu singur, femeia ta singură. Tu încă şi fără slujbă. Aveţi aşa tărie?

– Avem, Taticule. Avem… Şi nu uităm nici cine suntem, nici de unde venim. Ştii şi dumneata că viaţa de oraş, odată ce te-a prins, nu-ţi mai dă drumul. Înapoi oricum nu mai putem veni.

– Atunci cum pe băiatul ăsta mic vi l-aţi trimis înapoi la ţară?

Ce aici există, însă la noi acasă nu – deşi Bunica spune că mai demult ar fi existat aşa unul şi la Jibert, care acum ar zăcea nefolosit şi demontat pe undeva prin pod – e războiul de ţesut. Aici se găseşte unul, la Nenea-Marin, aşezat, cât e de mare, în odaia de la uliţă. Pe care toţi o numesc „ultima cameră”, deşi când intri în curte dinspre stradă e prima pe lângă care treci. Toate casele aici au o „ultima cameră”, care de fapt e prima. Pesemne pentru că oamenii îşi numără odăile dinspre înăuntru către afară, dinspre curte către uliţă, pentru că zăbovesc mai mult prin curţi. Peretele lateral al fiecărei ultime camere poartă către uliţă o fereastră mare şi triplă, veşnic închisă şi orbită cu obloane, perdele groase sau rulouri coborâte. Pentru ca nimeni de afară să nu vadă cum înăuntru, unde nu stă nimeni, nu se întâmplă nimic. Nu însă şi la Nenea-Marin. Aici stă războiul de ţesut, şi la războiul de ţesut şade tanti Ioana.

Nu ştie nimeni să-mi explice de ce se numeşte război de ţesut. Nici măcar Tatăl, care altminteri le ştie pe toate. În germană se cheamă Webstuhl, care ar însemna „scaun de ţesut”. Ar fi parcă mai nimerit, pentru că se vede cu ochiul liber sub şezutul lat al lui tanti Ioana. Nenea-Marin o alintă „Oiţă”. Ea nu arată războinic deloc. Şi nici nu scuipă flăcări şi ghiulele, ci, jucând pe degete ca pe nişte clape de pian sumedenia de fire albe înnădite sub teascuri, scoate la iveală un covor lung şi îngust, dintr-o mulţime de fâşii colorate. Tanti „Oiţă” îmi povesteşte că lucrează la război mai ales iarna. Când ar fi mai puţină treabă prin curte şi prin gospodărie, oamenii ar avea nevoie doar de veste şi cojoace, aşa că Nenea-Marin s-ar descurca singur în atelierul de croitorie, iar ea ar avea timp să mai ţeasă şi câte-un covor adevărat. Acum însă ar fi la comanda cooperativei. Care i-ar fi adus câţiva saci cu fâşii de pânză colorată, aşteptând în schimbul lor covoare pestriţe gata ţesute.

Oare-or putea şi zbura covoarele astea? De curând mi s-a citit dintr-o carte un basm care povestea despre un covor zburător. Care pluteşte sus-sus pe cer, peste acoperişuri, aproape la fel ca acel cufăr zburător al lui Andersen şi al familiei Herbert, cea plecată Îngermania. În basm era însă vorba şi de şalvari, de papuci cu vârful întors şi de iatagane încovoiate, de minarete şi de palate cu sultani. Ăştia nu pot fi decât turci. Unde însă merg turcii pe covoarele lor zburătoare? Tot Îngermania?

Pădurile pe drumul nostru de întoarcere devin tot mai dese. Bunica şi cu mine ne îndreptăm către casa noastră.

Ieri cartea cu poze adevărate de pe drumul încoace a fost răsfoită de la coadă la cap. Mai întâi ne-a dus Ionel, celălalt văr, băiatul mai mare al lui Nenea-Marin, din faţa casei de la Malu până la gara din Giurgiu. De acolo pe urmă trenul cel nu prea iute, cu locomotivă diesel, înapoi la Bucureşti-gara-Progresul. De acolo tramvaiul greoi până la Piaţa Unirii. Pe urmă un drum lung, pe jos, „până în centru” – n-am prea înţeles în centrul a ce, pentru că la Bucureşti, judecând după înghesuiala de oameni, am tot timpul şi oriunde senzaţia că mă aflu în centru – centrul unui nesfârşit noian de străzi, tramvaie, troleibuze şi policlinici. De acolo din centru, după o aşteptare destul de lungă într-o staţie, acelaşi „obze’ş’cinci” până la Gara de Est. O scurtă plimbare până pe strada Căminului, în faţa blocului lung cât toată strada Cetăţii. În cele din urmă locuinţa cea mică, aia care, după spusele uneori de neînţeles ale Tatălui, ar fi şi a mea. Tatăl care ieri încă ne-a însoţit pe tot drumul până la locuinţa de pe strada Căminului, unde – când nu se întâmplă să fie plecat tare departe, cum e cazul mai nou – locuieşte împreună cu tânăra mamă.

Şi astăzi din nou cu tot felul de mijloace până undeva pe nume Autogara Filaret, şi de acolo către acasă cu autobuzul ăsta mormăitor, de-i zice „Târgu-Mureşu”. Fără Tată. El ne-a condus doar până la autobuz şi a rămas locului, făcându-ne cu mâna de afară, de dincolo de geam.

Bunica mă readuce înapoi unde mi-e locul. Întrucât în curând va reîncepe grădiniţa. Care de data asta pentru mine începe, se zice, pentru ultima oară. Înaintea şcolii.

Târziu ieri, în locuinţa de la bloc, după masa de seară, Bunica, Tatăl şi Mama-cea-tânără au mai rămas un pic locului, în vreme ce eu, în singura cameră de alături, cu ajutorul camionului nou de tablă, nici mic, nici mare, şi al celor câţiva indieni, cai şi cavaleri în armură, toţi din plastic, am pus de un şantier şi o bătălie, luând drept material de construcţie câteva braţe de cărţi din cuburile de lemn ale bibliotecii, aşezate cruciş unul peste altul. Cărţile umplu cuburile până sus, rânduite precum stivele cu deşeuri de lemne pentru foc, de sub gang, la noi acasă, doar că nu de-a latul, ci pe muchie. Mi-ar ajunge pentru mai mult decât numai o colibă de indieni, mi-ar ajunge pentru o cetate.

– Să-l luăm la Bucureşti acum, în situaţia asta, n-am vrea – a spus Mama-cea-tânără, străduindu-se să pară detaşată, în vreme ce fumul suia şăgalnic din vârful aprins al ţigării. Noi am vrut să-l luăm… mă rog… nu înainte de terminarea grădiniţei, că nu se mai poate, dar măcar după, şi să-l aducem încoace. Dar aşa cum arată acum situaţia lui Călin, cu navetele sale lungi la Iaşi, de unde nu vine decât o dată la câteva săptămâni, nu se poate. Nu ştim cât o să dureze, dacă până la urmă o să-l urmez acolo sau dacă va putea să vină totuşi el înapoi la Bucureşti. De-aia mai stăm şi mai aşteptăm şi anul ăsta, poate s-o face iar totul bine, şi pe urmă îl luăm cu noi. E şi o şcoală foarte bună aici, aproape de casă. Dar deocamdată mai merge un an la grădiniţă. Aşa mai primeşte cadou încă un an de copilărie.

Când Bunica, după discuţie, m-a privit, părea frământată, însă ochii îi străluceau. I-am putut vedea pe chip: ceva îi făcea griji. Însă ceva o făcea şi tare mulţumită.

Mai puţin mulţumită a fost tânăra mamă când, ceva mai încolo, a văzut cât de mare crescuse fortăreaţa mea din cărţi şi cât de goale se căscau rafturile de jos ale bibliotecii. După care cel nemulţumit am fost eu, când cetatea a trebuit demontată imediat, luând calea înapoi pe rafturile de unde o scosesem, şi în cele din urmă Tatăl, care n-a mai suportat smiorcăielile şi protestele mele, căutând s-o înduplece pe tânăra mamă să îngăduie măcar vreo două ziduri de apărare.

Brusca mea bâlbâială mă surprinde în primul rând pe mine însumi.

– Vorbeşte cumsecade! – îmi porunceşte Bunica, şi o face cu severitate. – Was ist das? Ce-i asta?

„Asta” e noul meu fel de a vorbi – şi tocmai faţă de ea. Pentru că nu mă bâlbâi decât atunci când vorbesc cu ea, cu Bunica. Faţă de toţi ceilalţi, bunăoară Tatăl sau oamenii de la Malu, vorbirea curge firesc, toate cuvintele alunecă de se potrivesc imediat pe limbă şi ajung la fel de limpede la urechile menite să le audă. Doar cu Bunica se întâmplă să mă bâlbâi, astăzi şi în cele câteva zile din urmă. Treptat îmi dau seama care-i motivul: faţă de Bunica eu caut alte cuvinte, nu la fel de rotunjite, care nu alunecă fără înconjur laolaltă şi din care unele părticele rămân în urmă şi se dibuie sau se rostesc mai greu. Pentru că cu ea vorbesc în germană. Ceea ce în ultimele săptămâni la Malu nu am vorbit deloc şi în zadar aş fi încercat să vorbesc. Cu excepţia acelui cântecel către barză. Pentru că nimeni, nici măcar barza, nu m-ar fi înţeles şi nu m-a înţeles. Aşa că am vorbit cu ei toţi doar în limba Bunicului, deşi Bunicul n-a fost de faţă şi nici nu e de la Malu. Iar acea limbă e româna.

– Nu se poate-aşa ceva, ca după numa trei săptămâni ăsta mic să uite limba, şi-n germană să-nceapă şi să bâlbâie – a fost de părere Bunica, de faţă cu Tatăl şi cu Mama-cea-tânără, iar glasul îi trăda o mare nemulţumire. - Nu! Să mai rămâie musai aici unde îi. Să facă bine să-nveţe să vorbească nămţeşte cumsăcade.

Prin „aici” Bunica nu s-a referit la locul unde tocmai ne găseam, în camera de la bloc. Prin „aici” căuta de fapt să spună acolo, acasă la noi, pe strada Cetăţii, locul către care ne îndreptăm acum cu autobuzul ăsta mormăitor.

Unde şi pisicile ştiu nemţeşte.