ALEX GOLDIŞ,

Critica în tranşee.

De la realismul socialist la autonomia esteticului

(Ed. Cartea Românească)

ALEX GOLDIŞ s-a născut pe 26 aprilie 1982. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Doctor în filologie – cu distincţia summa cum laude – al aceleiaşi Universităţi. A fost redactor al revistelor Echinox (2003-2005) şi Verso (2006). În prezent este asistent universitar la Facultatea de Litere (Universitatea Babeş-Bolyai ). Redactor şi cronicar literar al revistelor Cultura, Vatra şi Steaua. A publicat peste 200 de cronici şi eseuri în revistele menționate, dar şi în Bucureştiul cultural, Tribuna, Cuvântul, Euphorion etc. Prezent în volumele colective (selectiv): Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009; Al. Cistelecan (coord.), Mircea Ivănescu 80, 2011. Coordonator al colecţiei „Prozotheca” a Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă.

Critica în tranşee. De la realismul  socialist la autonomia esteticului este prima încercare de a privi sintetic, global, critica românească într-una dintre cele mai complicate epoci ale sale. Ea reface istoria decăderii şi a liberalizării criticii postbelice, prin stabilirea liniilor de forţă ale relaţiei dintre literatură şi ideologie. Nu în ultimul rând, studiul propune o meditaţie implicită asupra metodelor de investigaţie a unei perioade atipice, în care limbajul literar a fost permanent scurtcircuitat de cel politic.

„Sunt rare cazurile în care, având în faţă o operă de debut, atenţia să-ţi fie atrasă nu de tema centrală, ci, după primele pagini, de modul în care e abordată, nu de personalităţile autorilor studiaţi, ci de personalitatea exegetului lor. Iar această personalitate nu se impune printr-o gesticulaţie spectaculoasă, prin negarea contribuţiilor anterioare, prin afirmaţii peremptorii şi fraze definitiv-tăioase, ci printr-o lectură extrem de atentă, printr-o reconstrucţie a contextelor social-istorice şi politice şi, mai ales, prin definiţii de termeni şi de situaţii cât se poate de exacte, revelator de exacte, în plină normalitate a analizei intelectuale. Un studiu care se anunţă de acum a fi o carte de referinţă pentru istoria criticii literare româneşti.”

                                                                Mircea Martin

(Fragmentiuk)

Prin urmare, criticii realismului nostru socialist puteau alege între Lenin sau Gorki, Marx şi Engels (ultimii doi mai rar şi mai târziu, pentru că, pe lângă faptul că nu sunt dogmatici, mai uzează şi de un limbaj prea ermetic pentru gustul ideologilor de partid) şi câteva personalităţi „progresiste” ale criticii ruse de secol XIX (Bielinski, Cernâşevschi, Dobroliubov). Referinţe de prim rang şi de incontestabilă autoritate sunt, însă, doar autorii vii, şefi de partid, miniştri de stat sau preşedinţi ai Comitetelor Centrale. Dacă Marx, Engels, Lenin sunt, într-un fel, „referinţe livreşti”, autori morţi ale căror opinii există şi contează doar în cărţi, adevăratele autorităţi în materie de teorie literară devin Stalin (mai mult în lingvistică), Fadeev, Jdanov, Malenkov, Hruşciov – la noi, Ana Pauker sau Gh. Gheorghiu-Dej. Părerea lor contează şi se impune în comentariul literaturii contra oricăror argumente logice sau de bun-simţ, după cum dispariţia lor din fruntea statului îi face instantaneu de neutilizat în bibliografii. Mijlocul piramidei teoretice este asigurat de ceea ce Marian Popa numeşte „critici cu mandat direcţional” sau „mentori şi comisari politici ai presei şi literaturii”[i], adică cei care-şi dau cu părerea din proximitatea structurilor superioare de partid. Ion Vitner, Mihai Novicov, N. Moraru, Nestor Ignat sau Traian Şelmaru, deşi n-au nimic în comun cu critica literară, practică, mai mult sau mai puţin publicistic, această îndeletnicire pentru a urca sau a-şi menţine poziţia în diferite sfere de conducere. Ceilalţi, de la Ov. S. Crohmălniceanu până la Silvian Iosifescu, Mihail Petroveanu, S. Damian, Vera Călin, Paul Georgescu ş.a.m.d. nu fac decât să explice cât mai logic şi să aplice, la literatură, directivele de partid. Neaflaţi în proximitatea imediată a Puterii (deşi nu lipsiţi de privilegii), aceştia încearcă să facă alianţa dintre politic şi estetic cât mai verosimilă. În mod ciudat, Partidul a ţinut totdeauna, la nivel strict declarativ, la o oarecare autonomie şi specificitate a literaturii în interiorul dogmelor – aporia libertăţii în necesitate –, pe care aceşti din urmă critici care făceau munca de jos vor trebui să se dea peste cap s-o argumenteze. Încercarea de inovare a celui mai mic detaliu al realismului socialist impus din vârful piramidei le atrage critici aspre. Dogma realismului socialist respectă o ierarhie foarte bine (sub)înţeleasă de toţi actorii spaţiului public, iar tot ce se publică în această perioadă o reflectă cu fidelitate. Interesantă şi simptomatică e, de pildă, situaţia criticilor „vechiului regim” care decid să vireze brusc la realismul socialist. Deşi sunt acceptaţi în noua realitate publicistică, opiniile lor nu vor conta decât, eventual, onorific. Chiar dacă s-ar fi străduit să-şi asume pe cont propriu, să internalizeze politica literară, Perpessicius, Streinu, Vianu sau Călinescu (mai cu seamă acesta din urmă) n-ar fi fost niciodată admişi ca teoreticieni ai realismului socialist. Ba mai mult, orice încercare de renovare a sistemului, oricât de logică şi de binevenită pentru coerenţa lui, e respinsă cu brutalitate[ii]. Ierarhic, ei rămâneau la limita de bază a piramidei, iar în postura de toleraţi ai noului sistem literar, orice încercare de inovare le va fi negată din oficiu. Dacă semnătura le e admisă, în schimb, orice urmă de autoritate le e strict interzisă.

            Criza multiplă în care intră critica literară în anii ’50 – a modalităţii de manifestare şi a funcţiei (dinspre critica scripturală spre dezideratul purei propagandistici orale), a obiectului (absenţa unei literaturi pe care să se exercite), a metodelor şi a ierarhiei referinţelor, a instituţiei (deprofesionalizarea şi structura oligarhică a „cadrelor” ei) – va conduce, în practica scriiturii, la o uniformizare absolută. Până la începutul deceniului al şaptelea, toţi comentatorii literaturii tratează aceleaşi subiecte în exact acelaşi limbaj, astfel încât nu e exagerat să afirmi că un singur critic literar este autorul de drept al acestei literaturi. Reduşi tematic şi expresiv, erudiţii refulaţi Ov. S. Crohmălniceanu sau Vera Călin scriu şi argumentează la fel ca semi-analfabeţii M. Novicov sau N. Moraru. Perioada 1948-1960 (poate chiar până în 1965) marchează, probabil, cele mai negre decenii ale literaturii române, nu pentru că ar fi neproductive, ci pentru că toată această producţie e complet inutilă. Niciodată nu s-a vorbit, în critica literară, mai aplicat şi mai nuanţat, despre nimic.

Într-un fel, greşesc cei care afirmă că e o perioadă lipsită de teoretizări şi de dezbateri aprinse. Dimpotrivă. Dacă nu poate fi vorba de critică sau de analiză literară, în schimb, discursul noului regim literar ia aspectul unei imense logomahii fără obiect, cu teoretizări care de care mai zgomotoase şi mai emfatice, adversităţi născute dintr-un cuvânt sau o sintagmă, toate înscenate pentru a masca unul şi acelaşi lucru: faptul că literatura şi libertatea de gândire sunt strict interzise. Ba mai mult, aş spune că literatura critică a realismului socialist este în întregime teoretică, întrucât şi-a inventat, propriu-zis, un limbaj de grad secund, o serie nesfârşită de pseudoconcepte, de metode-fantomă – lianturi care să cârpească abisul dintre ideologia totalitară şi literatură. Dacă putea postula deschis necesitatea intervenţiei politice în literatură, mai greu îi va fi regimului să demonstreze că aceasta e firească şi că răspunde nevoilor societăţii româneşti. Numai că în piramida ierarhică a ideologiei, diviziunea muncii funcţionează perfect. În timp ce aparatnicii – adevăraţii burghezi ai sistemului – se rezumau la a arunca, din avion, teoriile cele mai absurde, criticul avea misiunea de a le face să funcţioneze pe literatură. Pe umerii adevăratului proletar, criticul obişnuit, cădea, aşadar munca de jos, aceea de a motiva şi de a demonstra cât mai coerent nişte teorii aberante şi arbitrare. De aceea, cred că nu e exagerat să se vorbească despre misiunea imposibilă a criticului realist socialist.

            Lăsând procesele de intenţie pe seama altora, nu pot să nu remarc că duplicitatea criticilor realismului socialist e un dat aproape obiectiv. Din succesiunea de înjosiri la care a fost supusă atât breasla, cât şi individualităţile sale, rezultă că numai cei cu adevărat însetaţi de putere sau bani au rămas activi în jocul literar. Să fi reprezentat acest tratament cazon o iniţiere, subtilă triere a celor care puteau renunţa la cât mai multe principii, reuşind să fie, de fiecare dată, ca noi, în faţa celor mai aberante teorii oficiale? În perversiunea lui, statul a avut grijă să-i umilească nu numai pe cei care se împotrivesc noului regim, ci şi pe cei care-l susţin, suspectându-i permanent de impostura la care el însuşi îi supune. De altfel, regimul realist socialist lucrează cu o categorie nou-nouţă de critici literari care nu numai că nu au antecedente politice suspecte, dar nu au nici antecedente culturale. Dacă, în general, prozatorii sau poeţii de dinainte de 1944 au fost admişi mai uşor în arca realismului socialist, critica va trebui recreată din rădăcini. Anatemizarea criticului e vizibilă mai ales în cazurile de revalorificare a moştenirii culturale: Maiorescu e vinovat, de pildă, întotdeauna de erorile ideologice ale lui Creangă şi Caragiale, după cum Lovinescu avusese o influenţă nefastă asupra lui Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Că noua critică nu poate avea precursori în propria breaslă o recunoaşte indirect George Munteanu în deja citata panoramă a criticii din 1953: „Activitatea de critic literar a lui Traian Şelmaru are meritul pionieratului, al luptei – încununate în multe privinţe de succes – pentru înfrângerea greutăţilor inerente tuturor începuturilor. Alături de Sorin Toma, Nestor Ignat, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Ion Vitner şi alţi câţiva scriitori şi publicişti, Traian Şelmaru şi-a dat contribuţia la crearea noii critici literare de după 23 august 1944. Activitatea tuturor criticilor amintiţi trebuie preţuită din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât ea s-a desfăşurat în condiţii din cele mai dificile. Cu câteva excepţii, prima noastră generaţie de critici de după eliberare a fost lipsită de o experienţă anterioară în acest gen de activitate, trebuind să se pregătească aşa-zicând din mers. Aceste condiţii specifice de dezvoltare sunt mai evidente în cazul lui Traian Şelmaru, ale cărui preocupări de critică literară au derivat treptat din cele larg publicistice, evoluând în strânsă legătură cu ele.”[iii]. Critica realismului socialist nu numai că funcţionează după reguli diferite decât cele tradiţionale, ci este, propriu-zis, o breaslă profesională nouă, pe cât posibil neafectată de „morbul” specificităţii literaturii sau al libertăţii de expresie a scriitorului.