Oleg Serebrian, „Cîntecul mării”

(Ed. Cartier)

De mult n-a fost biserica protoiereului Filip Skawronski
atât de neîncăpătoare ca-n ziua de Ispas a anului 1944. Părintele veni mai devreme decât obișnuia. A stat mai bine de o oră în cuhnia parohiei, privind în gol și netezind uitat, cu o mină ciudată, veșmintele de sărbătoare pe care i le-a adus Gafiţa. Atunci când diaconul îl anunţă că-i vremea să înceapă slujba, părea că s-a trezit dintr-un somn adânc. L-a măsurat cu o privire distrată, apoi se ridică și îmbrăcă fără grabă straiele de sărbătoare. A stat câteva minute îngenuncheat, cu fruntea lipită de crucifixul de eben, și abia apoi a ieșit în ograda ce forfotea de lume. Trecu prin mulţime, răspunzând absent la saluturile oamenilor, care remarcau în șoaptă că părintele nu arată prea bine: era livid, slăbise și îmbătrânise subit cu câţiva ani. Pe chipul lui pământiu sticleau bolnăvicios doi ochi încadraţi de rame vineţii.

Și-a dres glasul când s-a apropiat de altar, dar, oricum, vocea lui, odinioară atât de puternică și pătrunzătoare, părea vlăguită, parcă gata să dispară cu totul în orice moment. Vorbea silit, fără suflet, ferindu-și cu grijă privirea înfricoșătoare de sinucigaș. A fost un moment când s-a poticnit, oprindu-se pentru câteva secunde, apoi își reluă cu mai multă însufleţire predica, aruncând, din când în când, căutături fugare spre ungherul din stânga intrării în biserică. Nu se știe ce între­zărise protoiereul în semiobscuritatea de acolo, dar enoriașii cu mai mult spirit de observaţie băgară de seamă că, ori de câte ori privirea lui Filip Skawronski aluneca peste acel ungher, el se bâlbâia ușor, pierzându-și parcă firul gândurilor.

Filip remarcă imediat faptul că, după chip și compor­tament, cei câţiva indivizi care se ţineau alături lângă intrare nu erau credincioși veniţi să asculte slujba de Înălţare. Unde mai pui că bărbaţii capabili să ţină arma în mâini, așa ca ei, erau acum luaţi în armată, de unde se putea deduce că acei tipi nu puteau fi decât dintr-o instituţie anume, deja bine cunoscută de protoiereu.

„Au venit să se asigure de ceva? Urmăresc pe cineva? Pe cine? Și dacă au venit chiar după mine? Nu se poate. Dacă le trebuiam, le-ar fi fost mai ușor să mă găsească acasă sau pe drum, după slujbă. Aici e prea multă lume. Și apoi n-a trecut nicio săptămână de când am vorbit cu Froiko Rubinski. Mi-a dat asigurări că va face tot ce-i stă în puteri ca să-i ușureze Martei soarta… M-a minţit? La ce bun? El a fost cel care m-a chemat. Am discutat mai bine de-o ora în parc, la o bere…”

Continua mașinal predica, asaltat de noi și noi presupuneri, stăpânindu-și tot mai greu tulburarea.

„Poate s-a întâmplat ceva? O fi făcut Marta vreo trăsnaie? Nu-i deloc exclus. Ar fi putut avea un moment de instabilitate nervoasă. I se întâmpla tot mai des. Dacă-i așa…”

Protoiereul nu era singurul care observase prezenţa intrușilor. O rumoare străbătu biserica de la un capăt la altul: „NKVD-ul”, șopteau abia auzit oamenii, pironindu-și cu îndărătnicie ochii în amvon.

La auzul acestor șoapte, părintele se poticni din nou. Nu se putu abţine și mai scăpă o privire în direcţia cu pricina.

Ei stăteau nemișcaţi, rezemaţi de perete, cu mâinile în buzunare. Deodată, protoiereul se opri, înghiţi în sec și zise cu vocea tremurândă, dar neașteptat de puternică:

Iubiţi creștini! În ziua de Ispas îi pomenim pe toţi cei căzuţi pentru libertatea noastră…

Lumea prinse a fremăta, abia stăpânindu-și emoţiile. Cei câţiva securiști, care priveau până adineaori cu obrăznicia nedisimulată a stăpânilor de destine la protoiereul descumpănit, care abia se ţinea pe picioare de frică, urmăreau buimăciţi uluitoarea schimbare la faţă a acestuia.

…Dreapta credinţă ne-a dat putere de a îndura veacuri de prigonire și înţelepciunea de a supravieţui ca neam. Și chiar de n-am avut forţa vrăjmașilor noștri, cugetul ne-a fost mai puternic.

Securiștii își reveniră, croindu-și cu coatele drum spre amvon. Feţele le erau crispate de supărare.

– Hristos s-a înălţat, zise părintele Filip, binecuvântând mulţimea.

– Cu-adevărat s-a înălţat, repetară două sute de oameni din biserică și din curte, urmărindu-i cu privirea pe securiștii ce se postaseră demonstrativ în faţa amvonului.

Protoiereul coborî în mulţimea care-l impresură imediat ca un zid, parcă răspunzând unei chemări neauzite. El remarcă cu coada ochiului neliniștea ce apăru pe chipurile securiștilor. Ce trebuia să facă acum? Ce putea face? Îi era clar că întâlnirea e, oricum, inevitabilă, de asta decise să-i înfrunte cu demnitate, să fie chiar el cel care va face primul pas. Schimbând câte o vorbă cu unii și blagoslovind pe alţii, se îndreptă cu o hotărâre străpunsă uneori de îndoială spre cei doi securiști care rămăseseră nemișcaţi tot timpul într-un ungher de lângă intrare. Unul era scund, chel și bondoc. Avea cel mult vreo 35 de ani. Altul era un șaten înalt, ușor cocoșat și cu faţa ciupită de vărsat. Ceva îi spunea că tocmai dânșii erau principalii din acel grup mai special care asista la slujbă. Se apropie de ei, facându-le un semn cu mâna celor din mulţime să rămâna pe loc.

– Căpitanul Graci Valeri Stepanovici, Direcţia Regională Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, se prezentă în ucraineană cât putu de discret individul mai înalt.

„Deci nu e NKVD-ul”, constată Filip.

– E colegul meu, adăugă lunganul, arătând spre bondocul chel. Iar dumneavoastră sunteţi cetăţeanul Skawronski Filip Arhipovici?

Filip dădu afirmativ din cap: știa bine ce vrea să însemne această întrebare și prologul cărui tip de discuţie este. Curajul părea să-l părăsească din nou. Simţi cum i se preling pe sub sutană picături reci de sudoare. Se uită îndărăt, căutându-l cu ochii pe diaconul Camil.

Căpitanul Graci îl sfredeli pe protoiereu cu o căutătură cercetătoare, analizând cu privirea furișată incinta bisericii, după care spuse, ca printre altele:

– O să vă rugăm să ne urmaţi. După ce vă terminaţi toate treburile, desigur.

I-a zis asta destul de politicos, cu același glas șoptit.

Filip încuviinţă din cap, apoi se uită din nou, descumpănit, înspre mulţimea ce se strângea compact în jurul diaconului, urmărind în tăcere, de la oarecare distanţă, discuţia celor trei. Întâlni ochii negri ai lui Camil, care-l scrutau întrebător. Cu certitudine, era nevoie doar de-un semn și diaconul i-ar fi venit în ajutor. Știa bine că și ceilalţi oameni l-ar fi urmat neîntârziat pe Camil. Asta înţelegeau și cei câţiva securiști care au stat lângă amvon și care acum se apropiau cu băgare de seamă de ieșire, călcând de parcă ar fi mers pe un teren minat, cu privirile încordate, aţintite spre mulţimea taciturnă.

– Nu-l luaţi! N-are nicio vină! răcni cu voce isterică o femeie care-și făcu pe neprins de veste apariţia în ușa bisericii, îmbrâncindu-l cu puterea eruptă a unei nebune pe bondocul ce se postase la intrare.

Era Gafiţa. Tocmai așeza masa de prăznuire când cineva i-a spus că au venit să-l ia pe părintele Filip.

Făcu, clătinându-se, câţiva pași înainte, apoi, părăsită de puteri, se sprijini de o coloană, îmbrăţișând-o cu ambele mâini. Își lipi faţa de piatra rece, uitându-se cu un amestec de ură și umilinţă la securiștii zăpăciţi, care-și duseră instinctiv mâinile spre arme, apoi căzu, mai bine zis, alunecă în genunchi:

– N-are nicio vină, bâiguia ea. E preot… E sărbătoare. E așa o sărbatoare mare!

Bondocul se îndreptă spre ea, probabil, cu intenţia de a o ridica, dar mulţimea se desprinse din loc, făcând câteva mișcări ameninţătoare spre cei doi ofiţeri.

– Potoliţi-va! le porunci Filip, care-și recăpătase stăpânirea de sine. Liniștește-te și tu, Gafiţo. Ridică-te! Nu vă faceţi griji. Nu se întâmplă nimic. Dumnezeu e mare! El e cu noi și totul va fi bine.

Se lăsă din nou liniște. Un sentiment molipsitor de alarmă puse stăpânire pe cei prezenţi. Stăteau prinși de o încremenire nefirească, de parcă ar fi avut nevoie de un imbold din afară pentru a se pune iarăși în mișcare.

Inima protoiereului sălta ca un râu de munte. Acum era înspăimântat. Se temea de ce i se putea întâmpla lui, dar și acestor oameni. Deși nu, probabil că nici nu era capabil să gândească închegat la ceva anume. În astfel de momente, avem mai curând simţuri decât gânduri, și Filip Skawronski simţea doar frică. Se temea, mai ales, de necunoscut. Asta i-a și dat curajul să facă primul pas; or, ce-i curajul dacă nu chiar frica supremă – frica de frică? Își încleștă degetele umede de transpiraţie și-i făcu un semn cu capul căpitanului Graci. Dacă vocea nu l-ar fi părăsit, ar mai fi zis: „Să mergem”.

Ieși fără a se uita în ochii oamenilor, de parcă s-ar fi temut că asta l-ar fi încurcat și mai mult. Tremura. Mulţimea îl urmă tăcută până la poarta bisericii.

– Ţine-te tare, părinte, strigă diaconul Camil, înainte ca ușa mașinii să se fi închis după el.

Când urcase în mașina NKGB-ului, Filip ­Skawronski era sigur că nu pornește într-o călătorie scurtă. Care va fi destinaţia? Karelia, unde erau duși acum la munci forţate sute de români bucovineni? Ce putea face el acolo? După rănile primite acum două luni, nu era apt de muncă. Vreun lagăr în Siberia, unde poate că au dus-o și pe Marta?

„Nici n-ar fi rău dacă lucrurile ar lua așa o întorsătură, se gândi el, urmărind prin geam cum lunecă pe alături pereţii portocalii ai bisericii greco-catolice. Ar fi chiar bine dacă aș ajunge acolo unde e Marta.”

Mașina sălta hodorogind pe caldarâmul prăfuit al străzii Române, apoi coti brusc la stânga și, peste câteva minute, se opri în faţa sediului direcţiei regionale a NKGB. Fu condus într-un cabinet de la etaj, un birou aproape vid, dominat de portretul lui Dzerjinski. I se oferi un scaun chiar în mijlocul încăperii și fu lăsat să aștepte. Peste un sfert de oră își făcu apariţia un ofiţer de statură medie, de vreo 45 de ani, cu un dosar în mână. Era Ivan Mahov.

Intră fără să spună nimic, fără măcar să privească în direcţia lui Filip, și se așeză la masă, singura masă din acel birou. Deschise apoi dosarul și începu să-l răsfoiască, uneori mai concentrat, alteori frunzărind aproape dezinteresat niște scrisori. Deși era la oarecare distanţă, Filip recunoscu scrisul lăbărţat al lui Nicu Hodobenchea.

– Deci, cetăţene Skawronski…, zise într-un târziu Mahov, săltând brusc capul și închizând cu o mișcare tot atât de abruptă dosarul de pe masă.

Se priviră preţ de o secundă. Filip ridică din umeri, fără să zică nimic. La urma urmei, nu el era cel care iniţiase această întrevedere.

– Cred că știţi cu ce ne vom ocupa?

– Judecând după cum arătaţi… cu nimic bun.

Mahov se uită la el cu o umbră de zâmbet batjocoritor, apoi își scărpină bărbia lată:

– Nu arăt bine?

– Arătaţi sugestiv.

Kaghebistul privi mirat-întrebător, așteptând câteve clipe dezvoltarea subiectului.

– Fumaţi?

Filip dădu negativ din cap.

Mahov se lăsă pe speteaza scaunului, urmărindu-l cu o privire în care se simţea o ironie ludică.

– Cum vă merg treburile? întrebă el pe un ton dulceag-zeflemitor. Ce vă mai scrie nevasta? E bine?

Ochii congestionaţi ai protoiereului zvâcniră neliniștiţi:

– Încă n-am primit nicio scrisoare de când a plecat, ripostă el cu voce stinsă.

Simţea cum îi urcă sîngele la cap și încep să-i tremure din nou mâinile.

– Cred că știţi asta, mai zise el, ca și faptul dacă o duce bine sau nu. Speram s-o aud de la dumneavoastră.

Mahov surâse cu ochii aţintiţi asupra dosarului. Acum, uitându-se la șatenul îmbrăcat în sutană care ședea pierdut în faţa lui, avea certitudinea că-l supraapreciase: era și el ca și toţi ceilalţi – curajos numai până la întâlnirea cu NKGB-ul. Trebuie să vadă de unde a izvorât acel curaj aparent de care i-a vorbit adineaori Graci – din nebunie, dintr-un soi de idealism exaltat, din extenuare?

– Da. O femeie excepţională, cetăţeanca Skawronskaia, chicoti el. Am avut ocazia s-o cunosc. Iar dumneavoastră, Filip Arhipovici, văd că sunteţi un om de-al nostru. Așa scrie aici, în dosarul dumneavoastră, făcu el, zâmbind ironic.

Protoiereul nu spuse nimic. Interveni o pauză aproape teatrală. Mahov se ridică, plimbându-se agale în jurul mesei. Desigur, Filip își dădea bine seama la ce făcea aluzie Mahov: nenorocita aia de hârtie semnată în august patruzeci. Dar care era rostul ei în noile condiţii?

– Sunteţi dintr-o familie de oameni simpli. Relativ simpli, accentuă Mahov, uitându-se la protoiereu cu un aer sfidător. Aveţi un frate sublocotenent în armata sovietică. Decorat. Aţi avut o colaborare frumoasă cu organele noastre de stat între patruzeci și patruzeci și unu. Știm despre poziţia civică a dumneavoastră și a familiei dumneavoastră în timpul ocupaţiei. Păcat…, zise el.

– Ce e păcat, cetăţene căpitan? se interesă Filip.

– Știţi bine la ce mă refer. Nu la predica de azi. Asta noi o înţelegem. O criză de nervi, adăugă el, întinzându-și buzele subţiri într-un zâmbet pișicher.

Filip roși, dar își stăpâni cu un efort suprem mânia ce-l învăluia.

– Ma refer la soţia dumneavoastră, continuă kaghebistul. Dacă nu era ea, nu aveau să apară niciun fel de probleme.

– Și… ce probleme pot apărea acum, se interesă cu glas întretăiat de emoţie Filip.

Mahov îl masură lung și insistent cu privirea, zâmbindu-i cu subînţeles, apoi își îndreptă ochii șireţi și mărunţi ca de purcel spre tavan și zise:

– Marta Maximovna e de origine germană. Da, știu, zise el grăbindu-se să anticipeze intervenţia lui Filip, se dă drept româncă. Astfel a fost trecută și-n actele noastre după eliberarea din patruzeci, dar știţi prea bine că nu-i chiar așa.

Își aprinse o ţigară, apoi continuă tărăgănat, urmărind clăbucii de fum plumburiu:

– Dacă ar fi fost dintr-o familie oarecare, atunci poate că nici n-am fi acordat atenţie acestor detalii. Noi, comuniștii, nu suntem adepţii teoriilor rasiale și nu umblăm după nimeni să-i detectăm cu lupa originea etnică. Credeţi-mă, avem cu ce ne ocupa, mai cu seamă în zilele de azi. Dar, atunci când provii dintr-o familie germană de frunte din Bucovina, când ai părinţii stabiliţi în Germania, când fraţii ţi-s ofiţeri în Wehrmacht, iertaţi-mă, nici chiar un regim politic atât de îngăduitor ca al nostru nu poate trece cu vederea astfel de date ale problemei. Avem tot temeiul să fim circumspecţi. Americanii, deși se dau mari apărători ai drepturilor omului, au internat în patruzeci și unu în lagăre de concentrare zeci, dacă nu chiar sute de mii de cetăţeni de origine germană, japoneză și italiană. Și au făcut-o fără prea multă politeţe, din câte cunoaștem.

– Eu sunt un utilizator de noţiuni simple, cetăţene căpitan. Dacă mi se incriminează ceva, atunci vă rog să-mi spuneţi exact de ce anume mă fac culpabil sau ce anume se cere de la mine.

Mahov îl privi întrebător, de parcă ar fi vrut să găsească în ochii protoiereului un plus de conţinut la cele spuse.

– Bine. Mă bucur că-mi cereţi să mergem pe scurtătură, zise el, surâzând șiret. Uitaţi-vă care-ar fi soluţiile problemei dumneavoastră. Prima ar fi să divorţaţi.

Pentru câteva secunde, se lăsă tăcerea necesară pentru ca ambele părţi să-și analizeze poziţiile.

– Vă găsiţi o altă soţie…, continuă Mahov pe un ton degajat.

Se ridică, făcu câţiva pași spre geam, apoi se întoarse brusc spre protoiereu, privindu-l cu un usturător dispreţ.

– Ce ziceţi de Perla Leibovna Rubinskaia, vă cunoașteţi bine, nu-i așa?

Filip tresări de uimire.

– E evreică, zise el, mușcându-și buzele.

Era primul lucru care-i venise pe limbă.

– Sunteţi antisemit? se interesă Mahov cu o bunavoinţă agasantă, revenind la masă.

Filip clătină din cap:

– Nu. Sunt preot ortodox.

– Asta nu-i o problemă. Doar prima dumitale soţie era romano-catolică? Tehnic vorbind, o evreică se convertește mai ușor la ortodoxie decât un evreu, nu-i așa? zise el, amuzat de propria glumă.