Zahar Prilepin

Sankea

Ed. Cartier

Traducere de Vladimir Bulat

 

(fragmentiuk)

 

Auzind un scîrțîit de frîne, apucase doar cu coada ochilor să observe doi malaci care i-au răsucit fulgerător de iute mîinile la spate și l-au împins într-o mașină.

Sașa s-a uitat pe geam, în speranța că cineva a văzut scena: un om liber a fost săltat din strada încălzită, răpindu-i-se priveliștea apei, zgomotul troleibuzului… Dar nu a văzut decît lămîia rostogolindu-se pe asfalt, care i-a căzut din mînă.

Mașina, un „Jiguli” obișnuit, a demarat în trombă. Sașa și-a  mai întors capul, uitîndu-se în jur – nu, într-adevăr, nimeni nu observase nimic, nimeni nu alerga în spatele lor. El era încadrat de doi inși cu aspect de bovină, care semănau ca frații. Amîndoi erau cu vreo șaptezeci de kilograme mai grei decît Sașa. L-au strivit din ambele părți cu cărnurile lor.

Doar acum și-a dat seama că are cătușe pe mîini. „Bine lucrat” – s-a gîndit, și a întrebat, știind prea bine că nu i se va răspunde:

— Cine sunteți?

De bună seamă că nu i s-a răspuns. Doar șoferul, preț de-o sutime de secundă, s-a binoclat în oglinga retrovizoare.

Sașa a simțit că se acoperă de transpirație.

„Pentru ce m-au legat? – se întrebă el, pregătindu-se de ce va urma. – Pentru dezordinile de mai deu­năzi? Poate că au filmări, cu mine care dărîmă ceva?… Dar parcă e prea mare onoarea să mă ia tocmai pe mine… și încă direct de pe stradă… Pentru ce altceva?”

Sașa era convins că are legătură cu „buncărul”.

Malacul din stînga și-a aprins o țigară. Sașa s-a uitat la el chiorîș. Da, dorea și el foarte mult să fumeze. Sașa se uită în direcția opusă, deși oricum nu recunoștea nimic – știa foarte prost orașul, poate doar Piața Roșie să o fi recunoscut, dar sigur nu-l duceau acolo.

Cu toate astea, se uita insistent, privea oamenii, mașinile, unei dudui chiar i-a făcut cu ochiul. În acest moment unul din malaci a răcnit:

— Ce faci, secătură? Bagă-n jos moaca, țîncule! Suntem regulați dis-de-dimineață din cauza ta, așa că te vom regula și noi pe tine, imediat ce ajungem. Poți să te pregătești.

Sașa se execută, dar capul lui nu era, se pare, suficient de coborît, drept care a primit o bușitură puternică cu cotul peste grumaz. Din gît s-a auzit un sunet înfundat, și pentru un timp Sașa a văzut stele verzi. A deschis ochii, în care o pată întunecată s-a preschimbat în una roz, apoi a văzut niște adidași cu șireturi murdare, care cîndva au fost albe. Gura i se umpluse cu mult scuipat. S-a uitat pieziș, a văzut alături niște ghete, imprecabil curățate, absolut negre. O gheată bătea nervos în tact. Probabil că cel care bătea ardea de nerăbdare să-i bage această gheată lui Sașa în gură.

Îi era incomodă această poziție.

Șoferul a frînat brusc, în loc. Zdruncinătura mașinii l-a făcut pe Sașa să se îndrepte. În față a observat spatele greoi al unui Jeep, care le tăiase calea.

Șoferul a înjurat, lovind cu pumnul în claxon.

Sașa încercase să se uite la cel din dreapta șoferului, dar nu reuși. S-a aplecat din nou, dar nu foarte tare, mai degrabă de formă.

Cel care ședea în stînga lui Sașa și-a fumat pînă la capăt țigara, din cîteva fumuri adînci, aruncînd mucul pe geam, dar nereușit – curentul de aer l-a catapultat înapoi, lovindu-l în sprînceană cu partea încinsă pe cel care fumase. Sașa nu și-a putut ascunde zîmbetul. Fusese observat.

— Îți bag acuși în ochi acest chiștoc – l-a informat pe Sașa cel rănit. A ridicat mucul încă fumegînd dintre picioarele sale masive și l-a aruncat totuși afară.

Sașa s-a aplecat cît mai jos, pentru că nu dorea să mai fie bătut.

În buzunarul lui Sașa a sunat mobilul.

— La tine sună? – a fost întrebat brutal. – Ei, hai, secătură, unde-l ai?

— Aici – a zis el în grabă, ridicîndu-și nițel bărbia, și era cît pe-aci să se blesteme, că tonul lui era oarecum prostesc, și parcă se scuza. Nu intenționa nici să se scuze, nici să se gudure, dar a ieșit anume astfel. L-au săltat cu brutalitate, ridicîndu-l de părul lung de la spate, l-au bătut pe pulpe, au localizat buzunarul. I-au scos mobilul fără prea mare jenă. S-au uitat la număr, au închis și l-au băgat în buzunar.

„Iana a sunat”, s-a gîndit Sașa.

— Nu m-ați confundat cu nimeni? – a întrebat el pașnic, dar cu deplină demnitate.

— Coboară-ți bila, tembelule – i s-a răspuns de pe locul din față.

„În sfîrșit. Și ăsta a căpătat glas” – observă Sașa.

„Eu ce vorbesc cu el… ajungem în curînd… acolo vom și dialoga…” – s-a mai gîndit, enervîndu-se brusc.

Nu-i mai era frică. Dorea să se întîmple mai repede cu putință.

„Fir-ar, că doar nu o să mă omoare!”

Au sosit, au claxonat, li s-a deschis poarta, iar mașina a intrat moale într-o curte.

Companionii lui Sașa au ieșit din mașină, și-au aprins țigările. El a rămas singur – nu l-au poftit să coboare.

— Bagă mare, bulangiule! – l-au chemat.

A vrut să răspundă ceva. Dar a ieșit pe tăcute, tîrîndu-și fundul pe banchetă. Afară și-a ridicat capul, uitîndu-se spre soare. În jur erau ziduri. Și ferestre mici.

L-au împins de la spate. Mergea după cel ce stătea pe bancheta din față, lîngă șofer, privea spre ceafa lui comună, la spatele în costum gri.

Ușa metalică prin care intrau în clădire era cît pe ce să-l lovească pe Sașa, dar el a apucat să pună piciorul și să se strecoare. Etajul doi, trei. Ziduri vopsite cu verde… uși din lemn, pe ele – numere, uneori, nume de familie… nu reușea să citească nimic.

Bărbatul a descuiat ușa cabinetului, Sașa a intrat după el,  s-a oprit în mijlocul camerei. Privea în jur. O masă, un fotoliu, un scaun… încă niște scaune, un cuier, o noptieră. Gratii la fereastră. Stăpînul biroului – Sașa l-a numit imediat Serîi* (pe ceilalți doi – Palionîi** și Salnîi***) – s-a lăsat în fotoliu, s-a răsucit spre noptieră, scoțînd de acolo niște hîrtii, o mapă, pe care le-a aruncat pe masă. A tras mai aproape de sine telefonul, a format, zise ceva atît de repede, încît Sașa nici nu a apucat să priceapă decît frînturi. El se uita în acest timp în jurul său și se gîndea: „Cît de banal e totul, mobila, ceainicul, paharele – oare chiar aici or să mi-o tragă? Nu se poate. Sau se poate? Ce se poate, vom vedea imediat”.

Serîi a pus receptorul în furcă. A intrat Palionîi – după zgomotul unei uși trîntite în preajmă, acesta venea dintr-un birou vecin. A încuiat ușa – să nu-i deranjeze nimeni, remarcă Sașa.

I-au făcut percheziție corporală, foarte minuțioasă.

— Ia loc – zise Serîi, privind o clipă spre Sașa. Avea ochi agili, impersonali, dar și o față pe care o uiți imediat ce te întorci.

Sașa s-a așezat strîmb – ce incomod e totuși să faci ceva cu cătușele pe mîini!

— De ce e încă cu brățările? – a întrebat nemulțumit Serîi. – Scoate-le! – îi ordonă lui Palionîi.

Sașa s-a sculat. I-au eliberat mîinile, și-a frecat încheieturile – sîngele a pulsat repede spre palme.

— Numele, prenumele, patronimicul! – Serîi s-a lăsat pe spate în fotoliu și a deschis mapa.

Sașa și-a spus numele complet. Și anul nașterii. Precum și domiciliul.

Serîi nu consemna nimic, răsfoia ceva prin mapă, se încrunta uneori.

Palionîi ședea în stînga lui Sașa, pe scaun, iar Sașa se uita pe furiș la el, în dorința de a vedea dacă mucul aprins i-a lăsat vreo urmă. Apoi, acela s-a ridicat, l-a atins cu mîneca din mers și s-a postat în spatelei lui Sașa – Sașa a simțit o senzație neplăcută la ceafă.

„Parcă niciunul dintre ei nu are aspect de bun judecător… – se gîndi liniștit Sașa. – Ambii par niște idioți fără sare și piper.”

„Imediat vor deveni mămoși…” – auzi ecoul din interiorul său.

„Ce dihanie e ăsta – se gîndi Sașa –, dacă ți se așază pe piept, ești ca și mort. Cu ce-o fi hrănit namilele astea?”

Se vedea limpede că Palionîi are viermi în fund și pare iritat de faptul că șeful nu se grăbește. Fuma cu înghiţituri adînci, scoțînd zgomotos fumul dintre buzele aspre. Privea chiorîș la ceafa lui Serîi.

— Deci – zise Serîi – avem puțin timp. Imediat ne vei povesti despre operațiunea din Letonia. Cine a pregătit-o, unde a fost cumpărată grenada, cine avea legături cu oamenii voștri de acolo și așa mai departe. Dacă vrei să-ți păstrezi sănătatea, nu tărăgăna. Ceasul a pornit.

Sașa l-a privit o vreme, încercînd să facă ordine în cele ce se petreceau în capul său.

— Nu știu nimic – a zis el cu fermitate.

Palionîi s-a apropiat iute de dînsul.

— Saltă! – i-a zis el.

Sașa s-a sculat, presimțind…

— Acum te voi izbi exact aici. – Palionîi i-a băgat degetul său gros în stern. – Ești pregătit?

Sașa l-a privit în ochi, n-a răspuns nimic.

Palionîi s-a sprijinit de umărul lui Sașa și l-a lovit cu forță. Sașa ar fi căzut neîndoielnic, dar era bine susținut. Cu gura deschisă, Sașa a rămas în picioare, încruntat, încercînd să respire. Palionîi și-a desfăcut mîna stîngă, și Sașa apucase să vadă că are între degete o țigară. A început să mătăhăiască cu acea mînă prin fața lui Sașa, a tras un fum și i l-a lansat în ochii lui, în gura lui deschisă, care prindea aer.

Sașa a fost așezat din nou, i s-au pus brățările la loc. „Pentru ce mi le-ai mai scos aduneauri…”

— Bine – zise Serîi –, numele organizatorilor o să ți le spun eu. Matvei. Iana. Kostîl.

— Nu știu niciun Kostîl.

— Corect. Atunci – Matvei și Iana.

— Nu am spus asta.

— Cum adică nu ai spus? Tocmai ai spus.

Sașa privea în colțul camerei, încercînd să-și congeleze mersul gîndurilor, în dorința de a deveni incapabil de reflecţie, tăcut, neghiob. Dorea să-și pecetluiască gura și să nu mai poată gîndi. Astfel, mai devreme sau mai tărziu, toate se vor aranja.

— Dar e prea puțin, Iana a spus deja asta. Ea e deja aici, în biroul vecin. Împotriva ta nimeni nu are nimic, nici ceva administrativ nu-ți putem imputa. Vom scrie repejor depozițiile tale și pleci acasă. Deci?

— Nu știu nimic, am spus deja.

— Bleah! – a izbucnit pe neașteptate Palionîi – M-ați extenuat deja, labagiilor. Pe noi ne regulează din cauza voastră. Vorbește, canalie, că nu mai am răbdare cu tine. Sau te voi regula și eu. Unde-i scula? – asta deja l-a întrebat pe Serîi. Acela i-a făcut semn spre dulăpiorul de lîngă ușă. Serîi a înhățat bîta groasă, de cauciuc, și a îndrepat-o spre fruntea lui Sașa.

— Uite, o vezi, o să ți-o băgăm în cur, pînă la șnur. Ai priceput? Vei umbla cu șnurul ăsta ca o jucărie de brad. Iar în celulă cînd vei ajunge, urki* te vor trage spre ei tot de acest șnur. Cum ți se pare?

Sașa tăcea.

— Deci? – a întrebat iarăși Serîi.

— Vă jur că nu știu nimic. Dacă le știți deja pe toate, o știți și pe asta. Pot să merg la toaletă? – a întrebat el fără pauză.

Sașa simți cu ceafa că Palionîi nu vrea să-l lase.

— Povestești totul și apoi mergi – zise Serîi.

— Mă voi pișa pe mine.

— După ce te întorci, stăm de vorbă? – întrebă Serîi, care mîngîia cu palma telefonul de pe masă.

Sașa încuviință fără rost.

— Hai, mergi – se învoi Serîi pe neașteptate. – Adună-ți gîndurile. Nu are niciun rost să te împotrivești. Și ridică imediat receptorul.

„Probabil că vrea să dea un telefon, fără să aud eu ce vorbește, altfel nu m-ar fi lăsat…” – a înțeles Sașa.

Palionîi l-a condus pînă la toaleta aflată în capătul culoarului. O cameră mică, dărăpănată, fără oglindă și fără nimic altceva. Doar vasul de WC. Sașa se ușură, apoi a stat pe gîn­duri cîteva secunde. Dar capul îi era gol.

„Imediat mă vor omorî… Dar sunt curios, ce scrie pe mecla mea… Că mi-este frică sau nu… ?” Sașa a ridicat pe neașteptate chiar și pentru sine capacul rezervorului de apă, pentru a se vedea în oglinda acesteia. În apa tremurîndă vedea un chip. Nu era nicicum – nici speriat, nici arogant. O față pur și simplu.

A ieșit apoi…

— Cînd ai venit la Moscova? – Serîi privea atent, bocănind cu oasele degetelor în tăblia mesei.

— Acum patru zile.

— Pentru ce?

— Vin mereu aici. Mă plimb. E un oraș frumos.

— Cînd te plimbai, te-ai întîlnit cu Matvei și Iana. Ați discutat o afacere împreună.

— Nu am discutat nimic cu ei.

— Fie, deci v-ați întîlnit, dar nu ați discutat nimic. Consemnăm întocmai.

— M-am exprimat inexact…

— Ba dimpotrivă, te-ai exprimat foarte bine.

— Nu.

— Nu ați pus nimic la cale, dar Iana te-a sunat acum douăzeci de minute ca să-ți spună că turnul a fost ocupat.

Sașa a tăcut din nou.

„Șezi tîmp și taci, nu spune nimic, tîmp, tîmp – își tot repeta Sașa, enervîndu-se pe răspunsurile neroade pe care le dădea – tîmp, stupid – spunea el – tîmpstupidtîmpstupid…”

— Hai, spune, spune odată, porumbel! – Serîi se grăbea vădit. – O să fiu sincer cu tine: ni s-au dat trei ore ca să o scoatem cu voi la capăt. Pentru că ați provocat un scandal internațional – cuvîntul „internațional” l-a pronunțat pe silabe. – Și l-ați expus pe președintele nostru comun. – Cuvintele „președintele nostru comun” le-a accentuat într-un mod aparte. – Dar nu e asta cel mai important. Ni s-a dat o libertate totală de acțiune! Știi ce înseamnă asta? Putem, bunăoară, să te aruncăm acum pe geam, după care vei fi găsit undeva pe stradă, ca și cum ai fi fost lovit de un șofer anonim, dispărut de la locul faptei. Nimeni nici nu va mai fi mirat că vei avea în ambii ochi cîte un chiștoc, iar în cur un baston de cauciuc. Mă crezi?

— Cred. Dar dacă aș fi știut ceva, spuneam – a răspuns liniștit Sașa, iar vocea sa nu trăda nicio emoție.

— Cum consideri – a zis Serîi. – Mi se pare că totuși nu crezi ce spun eu aici.

— Cred.

— Nu crezi. Dar îți vom demonstra imediat totul.

Sașa nici nu apucă să-și dea seama, că se și pomeni pe cap cu o pungă de polietilenă. – Palionîi i-a pus-o. A inspirat o dată – și aerul s-a sfîrșit. Serîi îl privea cu luare-aminte, de parcă-l vedea prima oară. Lui Sașa i se păru că scăfîrlia i s-a umflat, s-a umplut de sînge cald. Ochii s-au împăienjenit, încerca să-i deschidă și îi închidea, de parcă respira tot cu ei. Rotea din cap, precum un animal nătăfleț.

I s-a scos punga, iar Sașa a prins să urle ca un apucat, alandala – că l-au scos din sărite, că sunt niște canalii, că nu știe nimic, nimic!

Intră Salnîi, fără să-l bage în seamă pe Sașa, i-a cerut lui Serîi o anume hîrtie și s-a așezat să o citească, calm.

Sașa a rămas mut de uimire.

— Cum merge treaba? – l-a întrebat Salnîi pe Serîi.

A strîns din umeri a incertitudine.

Salnîi a lăsat hîrtia deoparte și a dat un telefon, a salutat radios pe cineva. O muiere, probabil. A ciripit îndelung, vizibil mulțumit.

Sașa fu luat din nou la întrebări. O lovitură în ficați din partea lui Palionîi l-a făcut pe Sașa să răcnească iarăși. Salnîi a acoperit receptorul pentru o secundă, a făcut o mutră severă și a șoptit furios:

— Ține-ți gura închisă, țîncule! – după care, schimbîndu-și imediat tonul, a revenit la interlocutoarea lui, fățarnic. – Totuși, cînd le vom lămuri pe toate? – încerca să obțină un răspuns. – Vrei să vin eu la tine? Sau tu la mine?

Palionîi îl strîngea pe Sașa de mușchiul sensibil, iar îndemnul lui Salnîi a rămas fără ecou. Sașa a răcnit iarăși, și peste un moment era din nou cu punga pe cap. De data asta și-a amintit că sacoșa poate fi mușcată. A tras mult aer în piept, împreună cu ea pielea subțire a pungii, și a traforat-o cu dinții. Inspirase fericit, cu zgomot. Instant a încasat una după cap de la Palionîi. S-a dat cu putere în față, răsturnîndu-se pe podea împreună cu scaunul, iar ajungînd jos, a scuipat pe gheata lui. Cu această încălțare a primit una în față, undeva la baza nasului, după care i s-a tăit filmul. A fost o binecuvîntare pentru el, asta-și dorea.

Revenirea a fost supărător de rapidă – i-au turnat pe față apă din clondir. Era foarte bună apa, deși, probabil, cam stătută. Dar foarte binevenită, umedă.

— Cît sînge pe aici… I-ai zdrobit nasul sau ce? A întrebat, se pare, Serîi. Așa gîndea Sașa, încercînd să scoată cu pleoapa apa din ochi. Era cam vîscoasă apa asta…

— Ce poate păți? – a zis cam fără tragere de inimă Palionîi.

— Bleah, credeam că a dat ortul popii aici. Să mergem în pădurice… – a propus cel de-al treilea. Poate aleargă iar Vitalici încoace.

— La ce să dea o fugă pînă aici? E pus în temă.

— Poate că e pus în temă, dar i se rupe lui. Nu-l privește pe el.

Sașa nu mai deosebea vocile. Dar a priceput că apa vîscoasă e sîngele lui din nasul spart. Deși era ciudat că nu simțea nicio durere. L-au săltat împreună cu scaunul. A simțit o durere puternică la rădăcina nasului, și un ecou, undeva în ceafă, încît s-a văitat aproape ca un copil: „Ai-aaaaaaaaai…”

Curgea pe față. Făcînd un efort, reuși să-și vadă burta însîngerată, acolo se aduna sîngele care curgea de sus, des, cu picături prelungi.

L-au desprins de scaun, și din nou i-au pus brățările la  mîini.

— Dă-i drumul – l-a împins careva. Sașa a luat-o din loc, mergea clătinîndu-se: acum reușea să pășească tîmp, să fie stupid, să se concentreze doar pe scurgerea greoaie, fleșcăită, a sîngelui.

În fața ușii l-au oprit.

— Așa o să și mergem cu el? – întrebase careva. Luînd o cîrpă de pe jos, cineva i-a șters fața, dar imediat ce cîrpa a fost aruncată înapoi, Sașa și-a forțat sîngele din nas, și l-a suflat iarăși pe față – să-i fie fața cît mai mînjită, și să-i curgă borșul neîncetat. Capul îi era tulbure, dar imediat s-a bucurat sălbatic cînd a auzit cum i s-a răcnit, răutăcios:

— Ne-ai istovit, secătură! Ce secătură ești, ai…

L-au obligat să se aplece atît de mult, încît să nu i se vadă deloc chipul. Goneau pe hol, iar Sașa respira intenționat apăsat, lăsînd o urmă de sînge, de parcă s-ar fi jucat de-a „firu’ Ariadnei”: ca și cum ar fi vrut să fie găsit după această urmă, găsit și eliberat.

În mașină i-au înfășurat capul cu aceeași buleandră, pînă la ochi – în goana lor nu au uitat să o înhațe. Ca să nu mînjească mașina – așa a priceput Sașa. Cîrpa asta era puțin jilavă, udă de la apa care nu s-a uscat încă, după ce au spălat podelele. Sașa pipăia cu buzele această umezeală, și nu se gîndea la nimic. Îl duc undeva. Foarte bine. Nici la stradă nu era atent, nici la mașini. Se odihnea.

Ceilalți și-au aprins țigările. Apoi cineva dintre ei a spus ceva, Sașa nu a auzit prea bine, și au izbucnit în hohote. De la rîsete au trecut, fără pauză, la Sașa. Întrebau și îl băteau, insistau pe aceleași lucruri.

Sașa se răsucea din răsputeri – nu răspundea nimic, și părea că nici nu i se adresau lui, se auzeau doar cuvinte disparate, stupide: „cine?”, „cînd?”, „sulambec!”

O bucată de carne, pe care o sfîșie și o calcă-n picioare… O singură dată a observat că-l bat cu un extinctor peste picior, cu intenția limpede de a-i rupe osul. Uneori îl frigeau durerile atît de tare, încît Sașa a început să se smulgă și să urle ca un apucat. După care a prins să mugească fără oprire. Nu mai conta dacă băteau și unde anume sau dacă-l băteau cu adevărat. Țipătul sălbatic chema după sine întreaga lui ființă, care ieșea prin gîtlej; Sașa reușea să se separe de trupul său, auzind propriul lui țipăt de undeva din lateral. S-a mirat doar cînd strigătul devenise mai asurzitor, de parcă cineva a dat mai tare sonorul – după o clipă și-a  dat seama că buleandra i s-a scurs de pe fizionomie. Împreună cu răcnetele s-au pulverizat și stropii de sînge, iar aceștia nu erau roșii, ci de-a dreptul negri. Cîteva picături au ajuns și pe ambrazura geamului din față.

Serîi s-a întors de pe bancheta din față, urlînd:

— Închideți-i botul, zău așa… ce naiba!

I-au înfășurat iarăși peste gură aceeași cîrpă, dar atunci cînd l-au scos din mașină – ajunși într-o pădurice –, aceasta s-a prelins, și a fost aruncată. Nu mai era nevoie de ea, nu se mai temeau, probabil, că vor fi auziți.

L-au aruncat pe Sașa la pămînt, iar el privea cerul pustiu.

Gorilele, obosite de atîta muncă, s-au apucat să fumeze, băteau pasul pe loc, uitîndu-se pe furiș la Sașa. Erau obosite…

Serîi s-a lăsat pe vine lîngă Sașa. Auzise cum oasele bătrîne ale lui Serîi au trosnit.

— Ascultă, Saniok, pînă aici ți-a fost… – a spus Serîi. – Și se prea poate că nu vei mai pleca de aici. Niciodată. Înțelegi și tu cam cum stau treburile. Aici, știi cîți sunt îngropați alde tine? Și nici nu-i caută nimeni. Nimic nu s-a schimbat în această țară, și nici nu se va schimba. Ea trebuie iubită așa cum este, păstrată așa cum am moștenit-o. Mă înțelegi?

Sașa se uita la înaltul cerului.

— Nu veți reuși nimic, copii naivi ce sunteți. Tu știai că acest Kostenko al vostru este agent FBI!? Tocmai de asta e la pușcărie acum, pentru că lucra pentru serviciile lor de spionaj. Nu e timpul să ne certăm cu America, e peste mînă, de aceea s-a inventat povestea cu pistoalele-automat. Capisci?

Nu s-a arătat nimeni din ceruri.

— Am și autodenunțul său – se lăudase Serîi.

Sașa se învioră pe neașteptate.

— Haideți să ne întoarcem, să-l vedem! – se rugă el, dîndu-și seama că vorbește anevoie, iar cuvintele de-abia i se mai articulează, gura flecărește caraghios, iar limba îi nimerește într-o gaură, unde odinioară era un dinte. – Dacă există așa ceva, fac și eu depoziții.

— Deci, știi totuși ceva?

— Nu știu nimic… dar dacă Kostenko este agent FBI… vă semnez orice hîrtie. – Sașa se străduia să vorbească repede, dar tot ce a bălmăjit el a ieșit de parcă cineva ar fi lovit cu un ciocan peste un o nucă putredă. Cioburi ascuțite… un ciob de dinte îi înțepa limba. Nici măcar să inspire prea bine nu reușea.

— Nu plecăm noi nicăieri, prietene – a intrat pe neașteptate în vorbă Palionîi. – Trebuie să-l crezi pe nenea pe cuvînt. Noi nu suntem taxi – ca să te plimbăm prin oraș. Vorbește pe scurt, și plecăm să vezi. Toată noaptea vei avea ce citi.

Sașa era convins pînă acum că Serîi este boss-ul, dar se pare că și Palionîi are un cuvînt de spus. Iar adresarea cu „prietene” suna de-a dreptul ca o amenințare. Chiar mai rău decît „secătură”.

Mai încercă o dată, adresîndu-i-se lui Serîi:

— Să mergem, să vedem?

Serîi a dat din mînă, vădit obosit. S-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre mașină.

— Faci pe prostul cu noi? – l-a întrebat Palionîi pe Sașa. – Te vom duce la secție și o luăm de la capăt? Hai, bagă mare, aici. Povestește. Noi nici măcar nu vom consemna. Nici nu vom spune nimănui. Ne-am înțeles?

— Ne-am înțeles – a repetat Sașa aiurea, dar nu i-a dat niciun răspuns. A tăcut. În gură i se adunase foarte multă salivă, dar nu mai avea puteri să o scuipe. Întoarse capul într-o rînă și a lăsat balele să i se scurgă pe obraz. Curgeau strîmb, făcîndu-și loc printre șiroaiele de sînge închegat.

Au tăcut cîteva secunde.

— Și? – întrebă Palionîi.

Sașa nu l-a învrednicit nici măcar cu o privire, atît de extenuat se simțea.

Palionîi a început să urle, îndemnîndu-se, s-a montat destul de repede. I-a dat cîțiva brînci celui întins pe pămînt. Apoi au decis să-l ridice, dar stătea rău în picioare – probabil că piciorul i l-au zdrobit. Sașa a căzut de vreo două ori.

I-au scos brățările – doar pentru a le folosi ca să-l țintuiască cu dibăcie de un copac. Cu spatele simțea scoarța arborelui, iar mîinile-i erau nefiresc răsucite – de-abia ajungeau să cuprindă întregul trunchi…

El s-a frînt de la jumătate, din cauza poziției grotești. Reuși să privească în jos, la picioarele sale. Străduindu-se să-și ridice capul pentru a-i vedea pe siluitorii săi, de-abia de a izbutit să deslușească partea din spate a mașinii, pe care aceștia au așezat o sticlă de vin și ceva mîncare frugală.

Se puseră pe băut, se pare.

Au rupt cămașa lui Sașa, promițîndu-i că-l vor lovi în plex. Fără cămașă se vede mai bine unde să administreze loviturile.

Sașa a încetat să mai deslușească vocile.

Lovitură. I s-a tăiat respirația. Încă o lovitură. În cap parcă i s-au vărsat cîteva culori de ulei, spornice și puturoase. Și-a vărsat fierea, iar pe față a simțit cioburi de sticlă.

„Iana – rază de soare…” – și-a amintit Sașa de undeva din adîncuri, dar era clar că delira, pentru că nu mai e nici iubire, nici gingășie, ci doar durere, durere și iar durere.

Răcneau la el, îi ridicau capul de bărbie, fluturau sticla înaintea feței. „Au luat deja la bord…” – îl străfulgeră, uimindu-se de faptul că, în pofida durerii cumplite, el mai înregistra astfel de detalii prostești, absolut inutile. „Iadul este atunci cînd nu mai poți suporta chinul, iar să mori nu ești lăsat”, îl străfulgeră pe Sașa. După ce au spart sticla goală de copacul de care era legat, ciobul rezultat, în formă de trandafir, revenea prin fața ochilor.

I-au descheiat apoi cureaua, blugii au ajuns pe vine. Sașa stătea cu pantalonii dați în jos, jalnic și penibil, ca orice bărbat gol și neajutorat.

— Nici pe Hristos nu l-au dezbrăcat – a zis Sașa, și simți că plînge.

— Secătură, te crezi un nou Hristos? – a spus cineva, lovindu-l pe Sașa ușor cu trandafirul undeva sub mamelonul drept. Sîngele a țîșnit lin, cu dîre haotice.

— Ei, destul – a rostit cineva celui care a dat ultima lovitură. – De bună seamă, vom fi nevoiți să-l îngropăm aici.

„Nu și-au propus să mă ucidă” – a dedus Sașa, dar oricum îi era totuna.

— L-am atins cu acuratețe, ce are? – zise acela, făcînd un pas înapoi, privind rana lui Sașa.

Crezu că nu-l vor mai atinge, dar greșise. S-a apropiat din nou Serîi, i-a spus ceva. Sașa scotea bale lungi, acestea se bălăngăneau. Privea la figurile însîngerate de pe burtă.

L-au desprins de copac, s-a prăbușit pe pămînt. L-au lăsat fără brățări…

Loveau… parcă asta a mai fost… peste cap… și încă undeva – peste acele organe care furnizează oxigenul. Și-a făcut apariția bastonul de cauciuc. Era lung și cădea cu zgomot…

Exact – asta a mai fost… Aerul s-a oprit, dar s-a aflat că era destul aer înăuntrul său, astfel că putea să nici nu respire cu gura. Era bătut îndelung, într-un ritm dur, tot mai spornic, și el însuși ajuta, înaintînd spre fiecare lovitură. Umilința o primea ușor, simțind că-i venea să urle, dar n-avea glas.

Nici nu era nevoie.

Asta a fost, da, a mai fost.

I se înmuiaseră picioarele. Loviți-mă în picioare, ceru el, ele se înmoaie. Părea că intensitatea loviturilor va slăbi din durerea mușchilor contractați, strînși cu ceva aidoma unor curele dure. Atunci mușchii se vor relaxa.

Pentru o clipă, un moment doar, i-a revenit vederea, ascuțită și dureroasă. A văzut: bărbii care tresăreau, umezite de transpirație.

O nouă lovitură l-a făcut să-și piardă cunoștința, atunci s-a prins de ce era bătut: de îndată ce nu a mai raționat, a început fotografierea – cîțiva fotografi o făceau simultan, iar chipurile lor nu se vedeau din spatele blițurilor. Aceste blițuri de trei sau de patru ori l-au smuls dureros din neființa care-l înghițea. Fiecare flash îi lumina pupilele larg deschise, precum și gura desfăcută, cu dinții uscați de atîta respirație. Se vedea că dorința lor era să-i fixeze momentul morții. Doar că ultimele bliţuri s-au arătat prea palide, spălăcite, de parcă îl fotografiau din ceață…

Apoi totul s-a terminat.