Zaza Burciuladze, Kafka instant,

Ed. Cartier, 2011

Traducere de Dorin Onofrei

(fragmentiuk)

Așa că, oricât de dark era starea în care mă aflam, numai gândul că Levaniko e undeva alături mă liniștea cât ai clipi și mă umplea de energie. Ăsta e el, Kukla – Mad Max, Woody Woodpecker & Turboman. 3 în 1: șampon, balsam și styling. Muzica era, una-două, acoperită de râsul înfiorător al doamnei Laura.

Ce zici, stimată doamnă Laura, poate o punem?

Totul s-a învălmășit. Pizdeţţţţţ… Nici naiba n-ar fi putut descurca cine cu cine se săruta, cine cui i-o sugea, cine cui i-o punea. Kill Bill & Twin Peaks Trip. Magnetofonul zbiera la volumul maxim: „We are family!”17. Undeva, Kukla chefnea ca un coiot: „Everybody dance now!”.

Lui Meshi îi ardeau ochii de parcă era dement. Motanul lui negru se zbuciuma ca un zănatic, se iţea când dintr-o creastă Mohawk, când de după curul vreunui bulangiu. Kacearov era cu Chick Corea. Nu mă taie capul de ce își numește gagica așa. În principiu, mi se rupe-n paișpe. E de treabă Chick Corea asta. Foarte atentă. Aici însă e total nelalocul ei. Aveam de gând să povestesc cu totul altă istorie, mai bine zis, un banc, intitulat „Clipa”.

Clipa

Nu trebuie niciodată să-ți fie teamă că mergi prea departe,  căci adevărul e și mai departe.

Marcel Proust, În partea dinspre Swann18

Bancul este o povestioară hazlie spusă pentru amuzament și distracţie. Păi, iată, și istorioara aceasta scurtă poate trezi hazul. Despre doi oameni care s-au întâlnit în același timp și spaţiu. Nu știu cum vi se pare, dar eu una cred că astfel de întâlniri au loc rareori. Bine, să lăsăm la o parte timpul și spaţiul, altceva contează acum, adică întâlnirea. Mai exact, suma coincidenţelor și disponibilitatea pentru întâlnire. Dacă n-ar fi existat disponibilitate, n-ar fi fost nici întâlnirea.

Mai departe. Vasăzică, a fost un trip, un moment de întipărire… O Gluc’OZA ar fi cântat, probabil, pe chestia asta: „Oi, oi, oi, oi, eto mejdu nami liubov”19, numai că nici pomeneală de dragoste aici. Nu e cuvântul potrivit. Ducă-se în pizda mă-sii Glucoza – aici poate fi folosit așa un cuvânt grandios cum e „adevărul”. Așadar, aceasta a fost clipa adevărului. Dar dacă nici „adevărul” nu vă mai e pe plac, am să vă dau, pentru ilustrare, un citat, pare-mi-se, din Evanghelie, pe care nu sunt sigură că-l ţin minte cu exactitate: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”20. Ei, și dacă puneţi în locul cuvântului „lumină” cuvântul „gheaţă”, totul devine mult mai limpede. Așa că, atâta timp cât aveţi gheaţa printre voi, credeţi în ea și fiţi fii ai gheţii. De fapt, nici măcar n-a fost gheaţa, ci o rază scânteind pe un cristal de gheaţă, care se ivi doar pe o clipă în faţa noastră și dispăru. Iar noi am crezut în ea. Și ne-am întâlnit. În astfel de momente (mă refer la întâlnire), e nevoie de credinţă (credinţa este substanţă, iar substanţa este obiectul concret cu care se hrănește viaţa), fiindcă o rază durează doar o clipă, o străfulgerare, adică o viaţă întreagă. Și, bineînţeles, ea nu se va mai repeta nicicând în ipostaza iniţială. Pe urmă ne putem gândi la ea, îi putem porunci chiar: oprește-te, clipă, cât ești de frumoasă! Mai mult, vreun filosof care nu are nimic mai bun de făcut îi poate determina mai apoi originea, mecanismul și structura. Și totuși, ea nu va mai fi nicicând la fel ca înainte. Dar oare a fost ea cu adevărat? Pe scurt, îi dăm cu clanţa despre acele cazuri excepţionale ale unor întâlniri când crezi în ceea ce nu există și vezi ceea ce nu există. Asta și este credinţa. Cu alte cuvinte, cronotopul, timpul și locul, reprezintă calea, și nu avântul spre un scop ce nu inspiră încredere. Doi oameni pot să stea faţă în faţă și să vorbească – pot chiar să se înţeleagă unul pe celălalt (știind ce act complex și abstract este înţelegerea reciprocă, am să folosesc totuși aici acest cuvânt. Complex, pentru că înţelegerea înseamnă transferul celor auzite în propriile trăiri.). Ei pot să cadă de acord asupra multor chestiuni, pot chiar să fie absolut cinstiţi unul faţă de celălalt, și totuși să nu se înţeleagă unul pe celălalt niciodată. Și nu numai atât, chiar îmbrăţișându-se, pot fi la o depărtare de ani-lumină unul de celălalt. În cele mai multe cazuri, așa se și întâmplă. De aceea și cred că întâlnirile sunt o mare raritate. Toţi pot vedea, fie chiar și simultan, să zicem, „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s (care are și lungime, și volum, adică însușiri materiale). Dar sclipirea care nu există poate fi văzută doar de o persoană ori, în cel mai bun caz, de două, în momente rare, excepţionale. Explicaţia mea este următoarea (altcineva va reuși, poate, să dea o lămurire mai bună): această clipă există pentru nu mai mult de două persoane (italicele îmi aparţin – Z.B.), și încă într-un anume cronotop concret, dar nu întotdeauna și nu pentru toată lumea. Întâlnirile nu au loc altminteri. Apariţia mai sus a cuvântului „adevăr” nu e întâmplătoare. Acestor întâlniri li se poate spune și astfel, anume clipe ale adevărului. Adevărul nu e numai E = mc2. El are o varietate de forme ce corespund numărului oamenilor de pe pământ, și n-am spus nimic nou cu asta. E veche și afirmaţia că adevărul nu este un dat singular, stabilit o dată pentru totdeauna, un ornament pietrificat ori un „M” galben de pe McDonald’s. Ca să zărești sclipirea adevărului, este nevoie de disponibilitate, de o sumă de coincidenţe și de o anumită experienţă. Altfel spus, adevărul poate sclipi în faţa ochilor noștri când încă nu suntem gata, deși îl putem observa și ni-l putem chiar aminti mai apoi. Iar amintirea aceasta va însemna cam același proces ca restaurarea după o deteriorare. Mi s-ar putea obiecta că este imposibil ca un om să fie veșnic gata, în particular, gata pentru clipa întâlnirii. Nu e exclus, probabil, dar eu cred totuși că noi suntem înzestraţi cu un fel de mecanism de tipul mirosului, însușire ori dar (trebuie să fim înzestraţi cu el), și acesta, independent de voinţa noastră, se declanșează fără întârziere îndată ce sesizează apropierea clipei. Se declanșează, alertează și înflăcărează. Adesea, explozia se irosește în van, pentru că în ochii noștri (ori înăuntrul nostru) pătrunde nu ea, ci copia ei. Se poate întâmpla și invers: clipa adevărului va veni ca o scăpărare, dar noi nu ne vom emoţiona în măsura cuvenită. Însă emoţia, după cum se știe, este absolut indispensabilă pentru a vedea ceea ce există într-un segment infim de cronotop, ceea ce, se poate spune, nici nu există, rămânând totuși un adevăr.

Ce să mai lungim vorba: eu și Zaza am văzut gheaţa simultan. Am văzut-o, am crezut în ea și, ca să zic așa, ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit și ne-am emoţionat. Dar aceasta a fost numai și numai clipa întâlnirii. Mai apoi, a fost ca și cum executam un ordin de a munci fără preget: extindeam îndelung, pe cât puteam, această clipă – adică ne aminteam de ea, discutam despre ea, ne înţelegeam unul pe celălalt, transferam cele auzite în propria experienţă, dar aceasta era deja restaurarea clipei. Prin această amintire (mai degrabă de voie decât de nevoie, întrucât aceasta era dorinţa noastră – eram conștienţi de natura ei, înţelegeam ce suntem și care ne e situaţia reală), noi îndeplineam o anumită muncă, și nu pentru a păstra ceva, ci, dimpotrivă, pentru a face mici fărâme, a zdrobi. Simţeam cu toate organele cât de periculos e să rămâi în gheaţă. În gheaţă, și nu în iubire21. Medicii fără frontiere vor fi de acord cu mine că literatura, ca și filosofia, are pentru toate celea o rezervă de maxime sugestive. Despre iubire există o sumedenie. Îmi dau seama că e o banalitate, dar am să dau trei exemple: 1. Cato (cel Bătrân) – „Sufletul celui ce iubește trăiește într-un corp străin”; 2. Proust – „Când suntem îndrăgostiţi de o femeie, proiectăm, pur și simplu, asupra ei propria noastră stare sufletească”; 3. Platonov – „Este ușor să iubești o femeie – aceasta înseamnă să te iubești pe tine”. I’m sorry că vorbesc cu vocea altcuiva, dar, pe bune, eu n-am văzut niciodată acţiuni atât de concordante: parcă am fi dansat sincronic, iar viaţa noastră ar fi depins de acest dans. We are the robots22. Știam ce făceam, spărgeam gheaţa, pentru că ne temeam de ea, și știam că, după ce vom fi sfărâmat cristalul, ne așteaptă aceeași monotonie a acvariului, și totuși făceam acest lucru. De ce? Probabil, din teama de a merge prea departe, deoarece nu putem fi fericiţi,  nu aceasta e starea noastră firească, noi nu ne putem bucura și preferăm amărăciunile obișnuite veseliei neobișnuite. Într-un cuvânt, am spart toată gheaţa din jurul nostru, am izgonit din preajma noastră, cu propriile noastre străduinţe și eforturi, adevărul, și acesta s-a descompus în elementele sale constitutive – și s-a dizolvat în apă precum un praf, precum Kafka. Instant Kafka. Căci noi suntem natural born uglies, niște târâturi futute-n aripă.

De altfel, futu-i de sus și până jos, tot și toate, futu-i  toate curvele cu mine-n frunte, futu-i gheaţa și genele mâncate de Zaza, și pe pletosul Barrichello, și no comment, și pe Albă-ca-Zăpada cu cei șapte pitici, și pe Jghenti pleoștit în fotoliu, și pe puștiul din Batumi, și cele o mie și una de modalităţi de a ajunge la orgasm, și „M”-ul roșu de deasupra staţiei de metrou „Rustaveli”, și „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s, și pe post-industrial boys, și pe asudatul de Morrissey, și pe Catolicos-Patriarhul a toată Georgia, și uleiul făcător de minuni, și pe medicii fără frontiere, și pe ăla, că e poet, că e geometru, și galeria de cucoane fără orgasm, și pe fraierul cu sonerie, și pe Meshi dansând în adidași de damă, și Crucea Roșie, și pe Barbie zâmbăreaţa, și Audi ăla A6 în ţiplă, și jocul umbrelor, și hora boschetarilor, și bamboleo, și bambolea, și pe Woody Allen, copleșit de uimire, și pe personal Jesus, și cafeaua fără cofeină, și 3, și FUCK ME, și pe câine – ăl cu ochi adânci, minunaţi, imenși, și scheletul lui Kafka, și sută la sută, și Dead „Berlin”, și pe Zaza cel ticsit cu gunoiul existenţei cotidiene, și pe rumenul Bach, și pe Chick Corea, și pe beautiful losers, și pe Bruce Lee cel furios, și pe cei doisprezece apostoli din plastic, și men’s world, și cucurrucucuuu, și Ciclodol party, și pe Koncealovski cu trandafirul în mână, și pe câinele din Baskerville, și pe pârţari, și pe parașute și piţipoance, împreună cu mine, și cele trei mii de inele de carne, și trei nuci pentru Cenușăreasă, și pe Mad Max, și pe Kukla, și Bésame mucho, și pe Sorokin, și gheaţa, și fishburgerul, dar nu cu chiftea, ci cu pește viu, care dă din coadă, și cucurrucucuuu…