Paul Mihalache

Tîrg de arlechini

Tracus Arte

 

Eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă

 

Fac un duş şi mănânc cornul cu ciocolată. Ies cu pachetul de ţigări şi cana alături. În faţa scării e umbră. Aproape plăcut. Mă aşez pe trepte. Vreau să recitesc Punct contrapunct. Dinăuntru aud sunetul pentru mesaj primit. Mă duc să-mi aduc telefonul. Normal că mi-a zis soră-mea. Nu-ţi fă griji. Ca să mă lase mama, oricum trebuie să-l conving şi pe frate-miu să vină cu mine, şi o să avem unde să rămânem. Te sărut. PS: Să ai grijă de Alina.

Nu s-a putut abţine. Dar e ok. E ok că ştie, e ok că nu s-a putut abţine. Înseamnă că nu-i e cu totul indiferent, chiar dacă a spus-o pe ton de glumă. Mai am credit exact pentru un mesaj. Nu-i răspund acum, o să îi scriu deseară. Ce mult îmi place John Bidlake. E singurul care scapă ironiei lui Huxley. Deşi nu îi place muzica, iar pe finalul cărţii, îmi amintesc că inventează el un fel de superstiţie absurdă – când se îmbolnăveşte, e convins că viaţa lui depinde de sănătatea unui nepot abia născut. Dar sunt abia la primele pagini. Sper că Alina o să aibă timp să treacă pe acasă. I-am păstrat ei covrigul. Îmi vine să-i spun să renunţe cu totul la rahatul ăla de serviviu, dar ştiu de pe acum ce-mi va răspunde: că ei îi place, îşi mai exersează franceza, învaţă tot felul de lucruri despre internet, contează şi la CV... N-o să spună că, deocamdată, e singura noastră sursă de venit. Din toamnă o să-mi iau mai multe traduceri şi elevi la engleză. O s-o conving să nu se mai ducă. Din nou bipăit de mesaj: Îmi pare rău, nu mai am când să vin. După curs am rămas la bibliotecă şi acum trebuie să merg direct la serviciu. Abia aştept să vin. Sper să nu dormi.

O spune știind bine că niciodată nu adorm înainte să vină ea. Mănânc eu covrigul şi-mi mai aprind o ţigară. Cei doi soldaţi din faţa ambasadei sunt îmbrăcaţi cu pantaloni lungi, din poliester, şi jachete. Stau nemişcaţi, la soare, în dreptul intrării. Cred că fierb de vii. Mă întreb cum era Londra lui Huxley. Camera lui unde scria...

 

*

 

E aproape opt seara şi aerul încă frige. Sunt tot afară, nu mai am mult din primul volum editat prin ’68, în colecţia BPT. La ambasadă, jandarmii fac schimb de tură. Noaptea mai e cum mai e, dar cei doi care se pregătesc să plece abia se mai ţin pe picioare. Cred că sunt simpli soldaţi care îşi fac stagiul militar, nu angajaţi de pe la vreo firmă de pază. Cel puţin, eu nu reuşesc să văd vreo inscripţie pe jachetele lor. Mi-e dor de Alexandra. Şi de Alina. Am chef să continui povestirea pe care am început-o azi, pe la prânz, dar simt că nu merge. Împrumut prea mult personajului din stările şi trăirile mele la cald. Nu pot să mă detaşez. Îmi amintesc una dintre cele mai frumoase poezii scrise în limba română. Noi ştim că unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o pară / nu ştim cât face. / Ştim că cinci fără patru fac unu / dar un nor fără o corabie / nu ştim cât face. / Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu, / dar un munte fără o capră / nu ştim cât face. / Ştim că unu plus unu fac doi / dar eu şi cu tine / nu ştim, vai, nu ştim cât face. // Nu reuşesc să-mi aminesc şi următoarele strofe, doar finalul. Scot telefonul din buzunar şi tastez. „Pieri din inima mea! Revino-mi în inimă!” Trimit mesajul. Alexandrei. Oare prin ’70, când a scris Altă matematică, Stănescu o fi fost îndrăgostit? Aş vrea să intru să-mi continui povestirea, dar nu pot să scriu un rând fără să mi se pară că fac altceva decât să dau formă senimentelor şi îndoielilor mele. Telefonul vibrează în buzunar. Nu e mesaj, sună. Alexandra nu m-a mai sunat până acum. Nu e ea. Alina. Ce faci? Vocea îi e neobişnuit de gravă. Sper că nu am trimis mesajul greşit. Citesc Huxley. Aş face orice să nu mă apuc de eseuri. Tu eşti în pauză? Te rog să mănânci tot sandwich-ul. Nu spune nimic. Dar dacă i l-am trimis ei, nu are cum să-şi dea seama că a fost din greşeală. Doar să-l fi interpretat ca pe cine ştie ce mesaj încifrat. M-a sunat tata. Vine mâine în Bucureşti. Dacă pleacă la şapte, la opt dimineaţa e la noi. Trebuie să ascundem calculatorul tău, cărţile, nu ştiu ce o să facem. Tace din nou. Îi spun să nu-şi facă griji, ne descurcăm noi cumva. Te aştept şi vorbim când ajungi.

Intru şi încerc să continui eseul pe Fodor şi Dennett, dar nu mă pot concentra. Mesaj de la Alexandra. „Dă-mi liniştea, catedrala frumoasă / şi altfel de moarte. //” E din acelaşi volum. Îmi place dialogul ăsta; dacă l-ar începe ea, oare i-aş putea răspunde? Oricum nu mai am credit pe telefon. Totuşi mă surprind puţin versurile pe care le-a ales. Ea spune aproape ironic mi-e dor, şi nu lasă să se vadă prea uşor ce simte. Asta mă provoacă şi mă incită. Sper să nu fi fost doar o aparenţă. Ultimul lucru de care aş avea nevoie ar fi să’mi pună condiţii. E absurd, sunt sigur că nu o va face. Da, dacă era în Bucureşti, înţelegeam. Poate aş fi luat eu însumi o decizie. Aş fi renunţat la Alina pentru ea? Mă bucur că nu am de făcut genul ăsta de alegeri. Le-aş fi minţit pe amândouă până când le-aş fi pierdut. Nu, aş fi rămas cu Alexandra, cu riscul de a nu dura mai mult de câteva luni, dar nu mă văd spunându-i Alinei că ne despărţim. Aş fi fugit pur şi simplu, ca un laş. Aş fi provocat vreo scenă, folosindu-mă de Alexandra s-o fac pe Alina să se despartă de mine. Sau alt gen de scenă, încât să cadă responsabilitatea pe ea. Aş fi rănit-o mai puţin? Aş fi aplicat pentru bursă şi plecam în India, ca Mircea Eliade.

Mă uit printre cărţi. Saki, Lighioane şi supralighioane – pe asta n-o dau – Ilf şi Petrov, Viţelul de aur... n-am ce face, o să o cumpăr iar în toamnă, poate chiar de la acelaşi anticar. La preț triplu, sau chiar de vreo patru ori mai mare. Ar trebui să primesc pe ea măcar cincizeci de mii, deşi, după experienţa de azi, nu mai sunt chiar atât de sigur. John Steinbeck, Iarna vrajbei noastre şi La răsărit de Eden. La anticariat cu ele! Mi-a plăcut mult mai mult cărticica aia subţire, Oameni şi şoareci, pe care am citit-o anul trecut, într-o librărie de pe Magheru. O să iau o sută de mii pe astea trei. Un pachet de ţigări şi o jumătate de oră la internet. Plus un covrig. Ness încă mai am. Fuck, dacă vine taică-su trebuie să stau în vreo crâşmă, n-am de gând să mă plimb prin soare câteva ore. Dar poate nu stă prea mult.

Citesc Fodor. De câte ori îmi vine câte o idee, scriu un paragraf sau două pentru eseu. S-au adunat deja patru pagini de calculator. Nu spun că nu e interesant, dar dacă nu ştii neurobiologie grupa mare, ca filosof al minţii nu poţi decât să-ţi dai cu presupusul. Cred că cei care nu ţin pasul cu fizica şi biologia, încep să scrie tratate de filosofie a ştiinţei. Mă intrigă ipoteza identităţii minte-corp (minte-creier), dar mi se pare aproape incredibil că încă mai există adepţi ai dualismului clasic, cartezian. Parcă ar fi încercări de compatibilizare ale ştiinţei cu religia. Mă mir că nu apare o nouă docrtină: Neocreaţionismul fizicalist.

 E deja doişpe şi un sfert. Trebuie să fie paşii Alinei. Da, îi văd pantofii negri, fără toc. Îmi amintesc de singura oară când am văzut-o pe tocuri – abia îşi ţinea echilibrul. A primit o pereche cadou de la mătuşă-sa din Spania şi i-a probat în casă. Se clătina de parcă ar fi fost pe patine, ori picioroange. Zâmbesc. Ea e extrem de serioasă.

― M-a sunat iar. A vorbit cu un prieten de-al lui şi mi-a găsit o cameră unde să stau fără nici un ban.

Nu înţeleg de ce are mutra asta de înmormântare. Totuşi realizez că a spus unde să stau şi nu să stăm. O aştept pe ea să continue.

― E în apartament cu fiica prietenului ăla al lui. O tipă de la Missa. N-o să putem locui împreună. N-am cum să-i spun lui tata că nu vreau să mă mut, nici n-ar vrea să audă. În plus, e şi gratis.

Mă ridic şi o iau în braţe. Aproape că-i dau lacrimile. Nu e chiar aşa de rău. În Iaşi n-o să trebuiască să vând cărţi ca să-mi cumpăr ţigări şi nici n-o să mă sufoc de cald în casă. Bunică-mea udă draperiile, pune câte un ventilator în fiecare cameră. Două săptămâni o să stau în cămin, până se termină sesiunea. Totuşi îmi pare şi mie puţin rău că n-o să mai pot dormi lângă Alina, n-o să-i mai pot săruta umerii, gâtul şi ochii în timp ce doarme. Rămân doar cu poza care e tot în agenda cu coperte negre, deşi nu mai miroase atât de puternic a piele proaspăt vopsită.

― Să nu-ţi pară rău. E mai bine aşa. Aici ai fi dat tot salariul pe chirie.

― Naiba să-l ia de salariu!

Nu se mai poate abţine. Acum chiar plânge.

― O să ne vedem în fiecare zi – îi spun. Iar după sesiune, când o să merg acasă, în Iaşi, vedem noi cum facem. Ai putea veni în fiecare week-end la mine.

― Da, dar nu e acelaşi lucru. Mi-e frică.

Îi şterg lacrimile de pe obraji şi o privesc încercând să-i transmit încredere. De fapt, mă simt eliberat. Aveam nevoie să stau acasă un timp. Îi spun că ascundem calculatorul în dulap – doar n-o să cotrobăie prin lucruri! Iar cărţile vei spune că sunt ale unei colege care a plecat din oraş şi nu avea unde să le lase.

― Sper că nu vrei să pleci din seara asta, nu?

― Normal că nu plec. Ne trezim mâine la şapte. Oricum el nu ştie adresa, o să ies chiar înainte să ajungă tatăl tău.

Se desprinde din braţe aproape smucindu-se şi intră în baie. Cred că nu vrea s-o văd iar plângând. Ori dă vina pe mine, gândindu-se că ar fi trebuie să aranjez eu cumva, să rezolv în vreun fel situaţia? Mă aşez lângă geam şi îmi aprind o ţigară. Mă uit prin grădină, pe stradă, dar pisicile nu sunt nicăieri. Mă întorc să schimb muzica – Alinei îi place mult Marillion – iar de afară se aude un mieunat prelung. O să-mi fie dor şi de tine, motan idiot! Ies – vreau să văd dacă mă lasă să-l iau în braţe. În faţa scării, trei pisici, fiecare de altă culoare, stau încordate, la pândă. Mă privesc. Parcă întreabă. Vântul a răcorit puţin aerul, iar pe cer se văd câteva stele. Mă întreb dacă din Bacău stelele par mai aproape de pământ.