Diana CORCAN

Poemul singur

Ed. Brumar, 2011

 

 

Holograme, alegorie, onirism, coşmar, înscenări, halucinaţii – totul vătuit, epic, dintr-un film vechi, mut, „în care se găsea o istorie rece”, sau dintr-o pictură naivă pervertită intelectual. Totul, scos dintr-un laborator al memoriei drogate inconştient. Diana Corcan denunţă erorile dezvoltării civilizaţiei cotidiene, pune în discuţie dedesubturile adevărurilor sale, „părând a fi o joacă alienată”. E surprinzător pentru un tânăr poet să-şi încheie un volum de versuri cu „mă întreb ce să fac cu mine acum” – în condiţiile în care pentru el poezia (care curge pe toate drumurile, nu?), o dată scrisă, îl eliberează. Scepticul nu mai ştie ce să facă mai departe cu îndoielile sale, cum spune filozoful: „eu am fost... eu voi face... eu sunt – nimic”. Diana Corcan merge pe mâna unui expresionism tensionat, de genul celui al lui Nichita Danilov (să dau un exemplu de continuitate între generaţii), regizat, pus la cale să reabiliteze decadenţa. Întregul volum dă de gol starea poeziei: „e ca o boală care a cedat”.

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

XXV 

 

 

mă aşezasem la masa aceea care

în loc de suflet avea o oglindă - lăsată uitată

                                  de cineva care plecase în fugă

priveam în tăblia cu venele goale şi intuiam

ce se întâmplase în carnea uscată şi-atât de tăcută: un cuţit

retezase cu o mişcare un nume şi acum sângera - mă uitam

cum apa care îl hrănise un timp se scurgea - de pe piciorul mesei

picura un lichid care purta toate literele strecurate în el

(şi cum scriam într-o carte mai veche)

fugea obligatoriu cu el şi cârciuma care consimţise la o

astfel de crimă şi strada aceea pătată cu vin şi toate

străzile şi capul oraşului chiar dacă oraşul nu era o fiinţă

prea milostivă ci doar o piaţă mai mare cu ochi 

(sau cum scriam tot acolo )

un nume care fusese pereche cu o mulţime de

lucruri

acum declara un pogrom

(dar asta era într-o carte )

pe masă în urma scobită a cuvântului mort

începuse să plouă – începe mereu

la o masă într-o cârciumă în care fumul

este vinovat pentru toate

iubesc masa aceea - iubesc mesele

care se transformă în pat – în sicriu

după ce te hrănesc

aşteaptă să te întinzi ca şi cum ai fi beat

şi n-ai mai potrivi furculiţa la pândă

şi n-ai mai pipăi scaunul cu mâna sub tine să-l simţi

sau obosit (pur şi simplu) te-ai întinde să caşti să dormi

singur

 

şi totuşi acolo în pub sub pământ - mă aşezasem la masa aceea

nu era interzis să te joci cu cuţitul pe spatele ei - între timp

mă uitam în faţă mă uitam în spate

numai oameni vii discutând lejer

şi totuşi pe uşă cineva plecase destul de speriat.

 

 

XXVI

 

şi tocmai ce văzusem (când vărsasem cafeaua)

în cana foarte adâncă era o lume neagră care

încercase să scape

i-am pus mâna la gură - am acoperit ceaşca

şi totul a trecut

 

atunci ai vorbit tu - căci se făcuse iarăşi dimineaţă

şi geamurile începuseră să se salveze din întuneric

pe rând

- despre puii copacilor de anul trecut

trecuseră prin gard din livada vecină (ca şerpii) - în plus

făcuseră un fel de drum înalt ştiut numai de noi numai de ei

voiau să intre în casă să ne încolăcească cu un braţ

(se năşteau prea mulţi şi prea repede într-o scurtă perioadă

de an)

„ăştia-s altfel de vişini cu un altfel de sânge în ei”

trăiam cu teama în noi să nu prindă pisicile să le sugrume

desfăcuseră încet cu un deget o tablă subţire şi pătrunseseră 

în pod

îi auzeam cum băteau în plafon - când se nelinişteau

lemnul lor se-ntindea ca un bici şi pocnea

nu mai dormeam cu o astfel de inimă-n

creştet

rămâneam să ciocănim în pereţi foarte rar - un fel de morse

îngânat doar de noi şi copacii din pod - părea o joacă alienată

un joc

dar efectul se vedea imediat

toţi adormeam sau muream câteva ore pe ceas la etaje diferite

se făcea linişte

un timp.