Gheorghi Gospodinov, „Un roman natural”,

Ed. Cartier, 2011

Traducere: Cătălina Puiu

 

(fragmentiuk)

ÎNSEMNĂRILE UNUI NATURALIST

Încep din nou. Nu sunt sigur că scrisorile pe care le trimit Organizaţiei ajung unde trebuie. Presupun că acolo ajung multe scrisori pe zi. Totuși, cineva trebuie să le citească. Totuși, cineva trebuie să dea și peste ale mele. Pentru că timpul trece și lucrurile se înrăutăţesc tot mai mult. Devin de nestăpânit. Fac tot ce-mi stă în putere pentru echilibrul universal, dar ei trebuie să fie avertizaţi. Nu o să mai rezist multă vreme singur. Nu știu dacă n-am greșit cu Organizaţia. Nu am altă soluţie.

Casa pe care am închiriat-o e bună. Are o curte mare cu vedere spre sud. Clima e favorabilă, vânturile sunt blânde și potolite. Pisica s-a acomodat repede, ceea ce înseamnă că locul e într-adevăr prielnic. De mâine încep să lucrez în grădină.

Mă chinui să explic Organizaţiei că echilibrul e ameninţat. Și ceea ce se poate întâmpla nu e lucrul de care toţi se tem. Nu apocalipsa e înspăimântătoare. Așa cum o descriu, aduce mai degrabă o iluminare. Războiul mondial e ceva inofensiv. Apocalipsa și războiul nu fac decât să distragă atenţia. Sunt trimise pentru asta. Ceea ce se poate întâmpla în orice moment e de departe mult mai îngrozitor și, din nefericire, foarte greu de observat. Se referă la toate acele mecanisme nevăzute ale pământului și ale universului. Și în scurt timp cu noi toţi vor începe să se întâmple tot felul de lucruri stranii. Sau poate au și început. Lucruri care nu sunt scânteietoare ca apocalipsa și de aceea la început nimeni n-o să le dea importanţă. Și cel mai rău este că eu nu pot să le descriu amănunţit și exact. Am la îndemână cuvintele, dar nu pot s-o fac. Nu trebuie. Bănuiesc că tocmai exacta, minuţioasa descriere a ceea ce urmează va declanșa mecanismul lor. Exacta, minuţioasa descriere va fi detonatorul și va da formula după care vor evolua faptele. Asta îmi îngreunează enorm activitatea. Trebuie să folosesc un altfel de limbaj. Încerc cu grădinăritul. Să o spun pe limba plantelor, să folosesc limbajul lor tăcut, limbaj care se exprimă doar prin forme. Aștept îndrumări serioase din partea lor. În scrisorile către Organizaţie încerc să folosesc alegoriile. Am grijă să nu dau pe undeva vreo definiţie prea exactă a celor ce vor veni, să nu adun acele cuvinte care vor declanșa Răul. Dar se pare că acolo nu se iau în serios scrisorile mele. Ei nu înţeleg alegoria.

Mi-a trecut prin cap că una din cele șase zile ale Domnului a durat, după calculele actuale, cam un milion de ani. În felul ăsta pot să-i împac pe Dumnezeu și pe Darwin. Ceea ce al doilea pune pe seama unei evoluţii de mii de ani și ceea ce primul a creat în câteva zile este unul și același lucru, e de ajuns doar să se egalizeze unităţile de măsură. Și încă ceva, bănuiesc că pe lumea asta există cineva care lucrează împotriva eforturilor mele de a menţine echilibrul universal. Și cel mai straniu e că el există datorită aceluiași principiu al echilibrului în natură. Aș fi putut, fără să știe Darwin, să-l numesc Antihrist sau, fără să știe Dumnezeu, ceea ce e mult mai greu, antievoluţionist. Îl văd cum decojește cuvintele de lucruri, așa cum se curăţă coaja de pe măr.

Dezechilibrele care ne pândesc se manifestă în toate, dar mi se pare că cel mai groaznic dezechilibru este între numele lucrurilor și înseși lucrurile. Lucrurile încep să iasă din numele lor, așa cum boabele de fasole ies din păstaia uscată. Până acum numele se ţineau bine de lucruri și formau un tot unitar, așa cum atomii de hidrogen și oxigen formează molecula de apă, și când omul a reușit să despartă atomii de hidrogen de cei de oxigen s-a degajat o energie uriașă. Închipuiţi-vă această energie înmulţită de milioane de ori și veţi simţi ce ne pândește, când numele se vor separa definitiv de lucruri. Cred că nu o să fie vreo explozie, dar o să fie ceva și mai groaznic. Deocamdată nu o să-i dau numele. Pentru că numele pe care le inventăm își creează singure denominatul.

Trebuie să vorbim numai prin alegorii.

Există un cântar invizibil. Pentru o mai bună înţelegere putem să ni-l închipuim ca pe unul foarte obișnuit, de piaţă. De o parte sunt întotdeauna greutăţile. Și orice am cântări, fasole albă, mreană sau cele mai obișnuite mere acrișoare, noi ne uităm la greutăţi și spunem – aici avem un kilogram de fasole sau un kilogram și jumătate de mreană, mere etc. O spunem când cântarul e echilibrat și într-un taler sunt cuvintele, adică greutăţile, și în celălalt – lucrurile. Și ce s-ar întâmpla dacă cuvintele s-ar înmulţi, ar împinge la o parte lucrurile, le-ar părăsi, așa cum matca își părăsește roiul. Păi ar începe să se joace între ele, să se cântărească unele pe altele. Într-un taler o să fie greutăţi, și în celălalt – greutăţi, adică cuvinte, cum vreţi. Și ambele talere o să strige: noi suntem mrene, noi suntem mere acrișoare, noi suntem fasole boabe. Și nimeni n-o să reușească să le despartă, nici să spună care cine e.

Oare cei din Organizaţie au înţeles povestea cu greutăţile? Eu însă continui să le scriu. Trebuie să aflu de unde se înmulţesc cuvintele. Trebuie să ajung la cuibul lor, la vizuină, la clocitoare. Nu știu cum să-i zic. În plus, trebuie să mă feresc de denumirile exacte. Caut locul ăsta de mulţi ani. Mulţi, mulţi, nici nu i-am numărat. Ce naiba am făcut până acum? Nu-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc. Trebuie să aflu cum se înmulţesc cuvintele. Observ plantele din grădina mea. Am adunat o groază de manuale de botanică.

Iată, ceapa asta de grădină și acea Poa Vivipara se înmulţesc vegetativ, adică asexuat. Noile plante se obţin prin tuberculi, bulbi, separate de părinţii lor, și au aceleași însușiri genetice ca și ei. Se înmulţesc prin rizomi. Oare și cuvintele au recurs la acest mod atât de elementar de înmulţire? Nu cred să se fi înșelat. La o asemenea înmulţire noile cuvinte aproape că nu se vor diferenţia de cele vechi. Și totuși e ceva, de vreme ce și plantele, și cuvintele au rădăcină. Ceva este. Manualele indică drept deficienţă principală evolutivă a acestei specii îmbătrânirea timpurie a generaţiei genetice. La polenizare diversitatea e mult mai mare. Aici, prin intermediul vântului sau al albinelor, viespilor, cărăbușilor sau al altor insecte, polenul se poate împrăștia pe distanţe de zeci, poate sute de kilometri. Dacă grăuncioarele de polen ale acestui mesteacăn sunt ridicate de curentul de aer la 2000 de metri altitudine, ceea ce e foarte posibil, ele vor ajunge la aproape 600 de kilometri de aici. Dar cuvintele sunt mult mai ușoare decât grăuntele de polen. De ce oare nimeni n-a calculat ce greutate are un cuvânt? Aproximativ. Presupun că diferite cuvinte au greutăţi diferite. La naiba, mă enervează astfel de scăpări. Se știe cât cântărește un grăunte de polen, acest fir de praf, dar pentru cuvânt nimeni nu și-a dat osteneala. Oare capătă greutatea vocii care-l rostește, sau a cernelii celui care-l scrie? Nu descopăr nicio istorie naturală a cuvintelor. Nicăieri.

Iată câteva întrebări la care, deocamdată, nu am răspuns:

Au cuvintele sex?

Sexul coincide cu genul?

Dacă un cuvânt e de genul masculin, sexul e tot masculin?

Dacă există și sex masculin și sex feminin, atunci cum se face reproducerea?

Sexul cuvântului este dat de litere?

Și atunci cum se împarte alfabetul după sex?

Putem să considerăm vocalele de sex feminin, consoanele de sex masculin sau diviziunea e și mai complicată?

E posibil ca la început cuvintele să fie asexuate și în funcţie de cine le rostește, bărbat sau femeie, să preia sexul acestuia?

Atunci ce se întâmplă când cuvinte de sex masculin intră în gura unei femei?

Dar când cuvântul e doar scris, ce sex are?

Am o bănuială că toată încurcătura cu cuvintele vine de la cuvintele scrise. Câţi draci încap în vârful unei litere? E ceva diabolic să rămână cuvinte de la oameni care nu mai sunt printre cei vii. Nu știu cum de alţii nu o simt, dar pentru mine ăsta e un adevărat vampirism. Sub fiecare cuvânt scris stă culcat un mort. Aproape că mă trec fiori în timp ce scriu. Pentru că și eu mi-am construit un sicriu bun cu carnetul ăsta. Sper să am putere să-l ard înainte de a muri. Nu vreau să vampiresc cu însemnările mele. Deși, dacă mă gândesc bine, e la fel și cu cuvintele rostite? În timp ce noi discutăm, ca și cum printre altele, le depunem cu perfidie în mintea celorlalţi. Ca niște grăuncioare de polen. Radioul poate să le transporte la distanţe mult mai mari decât curenţii de aer. Daaa, unicul mod curat de folosire a cuvintelor este în gând. Cuvintele trebuie gândite. Doar gândite. Măcar timp de un an. Trebuie să avertizez Organizaţia. Știu că e cumplit, dar e singura modalitate. Lucrurile au evoluat prea mult. Înmulţirea haotică a denumirii. Ele deja răspândesc molima. Noi nu știm cum să le devirusăm. O molimă îngrozitoare ne paște, o sida îngrozitoare. Cuvintele celor morţi. Cuvinte care seacă relaţiile dintre oameni, așa cum seacă laptele unei lăuze bolnave.

Sunt conștient că cele scrise noaptea trecută sunt neclare și încâlcite. Dar numai în modul ăsta am voie să mă exprim. Altfel aș sugera Răului cum să acţioneze. Nu o să-i dau formula. O s-o iau cu mine. Aici trebuie să-l amintesc pe tata, Dumnezeu să-l ierte, care a început primul lupta pentru echilibrul universal. Mama îmi spunea că a înnebunit, l-a lăsat baltă și-a fugit cu altul. Eu am rămas cu el și i-am dat o mână de ajutor. N-a scris niciun rând. Pot să număr pe degete cazurile în care a spus ceva în afara preocupărilor sale. De la el am moștenit această indiferenţă pentru vorbe goale, mama o numea ursuzenie. Tata era un naturalist autodidact, un naturalist ca un pictor naiv. Îi plăcea să filosofeze asupra numelor plantelor. Ghicea denumirea latină, fără să știe latina, făcea legătura cu numele pe care el le știa. Câteodată era nemulţumit, descoperind neconcordanţe între floare și numele ei. Citea regulat un vechi manual al florarului amator, pe care-l folosesc și eu. Una din cărţile alea, în care se spune că lotusul este floarea preferată a egiptenilor, iar patria lalelei este Asia. De fapt, tocmai lucrurile astea îl interesau. Prazul se află pe stema Wales-ului, citea tata, și parcă însuși Wales-ul creștea în grădina lui. Și când la masă aveam praz, apoi nu mai era praz, ci simbol, heraldică. În ţesuturile amare ale foilor de praz se tăinuiau povești, însăși Istoria dormea acolo. Nimic nu era ce părea să fie. Iată cum păstra tata echilibrul universal prin relaţia cu prazul. Știa că cine nu se poartă respectuos cu prazul la masa lui atentează la onoarea Wales-ului. Și iată un bun prilej ca Wales-ul să protesteze, pe bună dreptate de altfel, și să se ajungă la conflict. De aceea tata binecuvânta întotdeauna Wales-ul, când pe masă apăreau firele de praz. Cu mult tact și diplomaţie cerea scuze în numele tuturor celor care, din necunoaștere și ignoranţă, nu bănuiesc ce mestecă. Aceasta era misiunea lui. Și cât timp a fost în viaţă, a reușit să păstreze astfel echilibrul fragil al Universului.

Câteodată cărţile fac glume stranii cu noi. Pe vremuri mă ocupam cu încăpăţânare de o idee a mea. Credeam că va fi ceea ce voi lăsa în urma mea, ceva frumos și, într-o oarecare măsură, practic. Știam că diferite flori se deschid la ore diferite din zi și din noapte. Doi ani am căutat prin manualele de botanică, colindam câmpiile și mă pierdeam cu zilele pe acolo. Voiam să găsesc acele flori și să plantez un ceas natural, aranjându-le în cerc. Îmi închipuiam cum o floare se închide și alta se deschide. Un ceas cu un mecanism natural. La întrebarea cât e ceasul, oamenii n-ar mai fi răspuns, de exemplu, „trei după-amiază”, ci ar fi zis „lalea”. Eram mândru de ideea mea. Cu două zile înainte să plantez florile deja adunate, am citit într-un ziar, la rubrica „Știaţi că…”, următorul anunţ: „Pe vremea lui Carl Linné, părintele botanicii, cunoscând exactitatea proceselor la plante, a plantat într-un cerc flori care se deschideau exact la o anumită oră din zi”. Cum de nu găsisem mai devreme această știre în timp ce scormoneam prin tot felul de îndrumare. Și de data asta cuvintele își bătuseră joc de mine. În tot acest timp, cât adunam florile, fericit că fac ceva nemaiîntâlnit până atunci, ele râdeau de mine ca să mi se dezvăluie în ultimul moment. Și pentru a nu știu câta oară m-am convins că nu noi folosim textele, ba chiar s-a ajuns până acolo încât ele să-și bată joc de noi. Se ascund undeva, cât noi le căutăm, și numai când ele hotărăsc, ne trag clapa. Trebuie să facem ceva.

În ultimele luni încerc ceva ce nu am avut curajul să fac până acum. N-am timp să aștept îndrumări. Trebuie acţionat în mod radical. Să intru chiar în stup. Acolo, unde cuvintele sunt concentrate la maximum, unde colcăie. Nu știu cum s-o spun mai acceptabil, dar pe scurt – dau buzna în text. Da, intru în cărţi. Sper ca fosta mea nevastă și fiica ei dragă nu o să dea niciodată peste însemnările astea, pentru că o să-i creadă numai pe doctori. Dar eu nu am altă scăpare. Mi-am dat seama că exact în cărţi, dar nu în toate cărţile, doar în romane, dar nu în toate romanele, doar în câteva bine alese (le am, dar n-o să le menţionez niciodată titlurile), se ascund cuvintele-mamă, care sunt gata să-și ia zborul și să roiască acel ceva pe care nu pot să-l denumesc. Cum am putut atâta timp să ţin aceste cărţi printre celelalte, să le las să atingă cu coperţile lor contagioase coperţile celorlalte cărţi nevinovate? Ele ar trebui ţinute încuiate într-un cufăr din lemn de palmier, pentru că palmierul este o esenţă nobilă și alungă răul. Iar cufărul din lemn de palmier să se pună într-un altul de fier, care să fie îngropat adânc în pământ de lut, ca nimic să nu răsară din el. În niciun caz cărţile nu trebuie arse. Unu, e păcat să arzi cărţi, doi, nu se știe dacă nu cumva tocmai focul nu va elibera energia întunecată din ele. Iar cărţile sunt periculoase tocmai pentru că descriu acel ceva pe care nu vreau să-l numesc, prea exact și prea amănunţit. Demult, foarte demult, o astfel de carte își eliberase energia întunecată și îmi distrugea viaţa zi după zi. Când lucrurile au început să se năruie, cu toate că aveam o căsnicie fericită, nevastă-mea a rămas gravidă cu altcineva (în acea vreme eram abstinenţi), iar eu am început să am niște stări ciudate, care mă urmăresc câteodată și azi… Atunci, exact atunci, am încercat sentimentul straniu că toate astea le-am citit undeva. Ce se întâmpla cu mine era dintr-un roman prost și eu îl citisem. Am scotocit prin toată biblioteca, prin bibliotecile prietenilor și l-am descoperit. Totul coincidea, pagină cu pagină, propoziţie cu propoziţie, cuvânt cu cuvânt. Apocalipsa mea personală.

De câteva zile studiez cu atenţie romanele pe care le-am pus deoparte ca fiind periculoase. Încă nu mă grăbesc să intru. Trebuie să mă pregătesc bine, așa cum apicultorul deschide stupul, fără să-l simtă albinele. Secretul este să-ţi ascunzi frica – ele simt. Să nu transpiri. Frica se depune în transpiraţie, de acolo miroase urât. Să nu ai miros, să te miști domol, să te accepte drept cineva de-al lor – o albină mare, greoaie. Cu romanele s-a întâmplat la fel. Ba chiar a fost mai greu, deoarece corpul mi-era inutil. Trebuie să ies din el și gol ca un cuvânt să mă infiltrez printre ele. Un cuvânt printre cuvinte.

Mă simt tot mai pregătit. Caut crăpături în text pe unde să intru. Cred că nu e prea înţelept să intru pe la început. Începutul e puternic, sintaxa e plină de nerv și pot fi descoperit ușor. Îmi trebuie o divagaţie lirică, o descriere amănunţită care aduce cuvintele într-o stare de reverie, și eu să mă bag ca o foaie de hârtie fremătând din când în când, dusă de un vânticel răzleţ, sau ca o șopârlă micuţă, furișându-se sub pietre.

Mai rămâne să pun la punct unele amănunte de ordin personal. Mâine le voi trimite ultima telegramă. Nu vreau ca trupul meu să rămână necăutat. Cred că de data asta vor veni. Am lăsat o scrisoare în care cer să mă îngroape în grădină, sub palmier. Mă gândesc și la pisică, săraca, cum o să supravieţuiască acestor clipe. Îmi rămâne doar speranţa că într-o zi ne vom întâlni într-un alt roman. Păi, cred că asta e totul. Despărţirea de adio mi-a luat mai puţin timp decât m-am așteptat. Misiunea mea continuă. De fapt, abia acum începe. Ei, eu am plecat.