Ion Cucu

Sala Oglinzilor

volumul al II-lea dintr-un interviu de un cristian

Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

Marin Preda

Nu știu de ce mă prefera pe mine ca foto. Probabil că și pe Vasile Blendea. Dar eu am avut norocul să-l însoțesc de câteva ori la Siliștea Gumești. Îmi spunea simplu, foto Cucu și eu îi spuneam Don Preda. Îi plăcea cum suna.

Iată-ne urcați în mașina neagră, o luam de la redacția Scânteii tineretului, de la garaj și mă duceam la casa lui din strada Dionisie Lupu. Cred că se uita pe geam, pentru că imediat cobora, pieptănat cu breton tăiat inabil de propria-i foarfecă, probabil în chiar dimineața aceea. Era subțire fizic. Mai târziu s-a îngrășat, când s-a mutat la Mogoșoaia. Dar despre asta, în volumul următor.

Șoferul am avut grijă să fie același de fiecare dată. Preda era suspicios, mă întreba cu gura într-o parte „ce fel de om e șoferul?” Zic: „de încredere, Don Preda.” Nu înțelegeam rostul întrebării lui, dar așa era și răspunsul meu. De obicei stătea în spate, pe partea dreaptă în direcția de mers a mașinii, chiar lipit de geam, privind prin ramele aproape lipite de geam. Parcă auzeam, la denivelări, ca un veritabil morse țăcănitul ramelor groase din baga la atingerea geamului. Când ne-apropiam de Siliștea, din șoseaua principala trebuia s-o luăm la dreapta. Mai erau 8-10 km. Înainte de intrarea în sat se afla un cămin pentru copii cu handicap, dar nu cunoșteam amănunte. Atunci remarcam că nu se mai uita spre dreapta, se muta în spatele șoferului, ca și cum s-ar fi ferit de ceva rău. Aveam să aflu mai târziu, tot de la el, că suferea de câte ori își amintea de acel loc cu podiști și stănoage, un fel de plimbă-mâna, cum li se spune la oraș, pe care adesea oamenii stăteau și vorbeau de-ale lor. Dar mai ales fumau. Scoteau tabachera și de-acolo își puneau între buze Naționala sau Mărășasca. Dă bă și mie una!

Siliștea-Gumești era un sat de câmpie plin de salcâmi și corcoduși, cu case din paiantă, acoperite cu stuf, coceni și, mai rar, cu tablă sau țiglă. Pentru cei care luau contact cu satul, părea de-o sărăcie lucie. Voi fi aflat mai târziu, după ce-am citit Moromeții, că acolo locuiau oameni extrem de bogați ca trăire sufletească. Era un contrast uluitor. Pe mine mă plasa la un frate de-al lui: „Ai grijă de fotograful nostru, că-i de la Scânteia aia tânără”.

Într-una din călătorii, spre toamnă, cei care aveau lemne făceau deja focuri, cei care n-aveau probabil că se înveleau c-o pătură în plus. Când am ajuns acasă la unul dintre frații lui, am intrat într-o bucătărie unde am zărit în pat vreo 2-3 copii dormind. Mi s-a părut nefiresc. Totul era învelit cu o pătură ca un fel de camuflaj, care însă, la o mișcare bruscă a mâinilor și a unui sunet asemănător unei comenzi din armată (deștepta-rea) scos de stăpânul casei, ușor abțiguit, a explodat în sute de muște. De fapt, era un lințoi de muște care acoperea patul în întregime. Și tot restul de lucruri și obiecte aflate în acea bucătărie de iarnă. Am și visat în noaptea aceea, vârât sub o plapumă rece la gheața în camera de la drum pătura de muște. M-a chinuit, m-a făcut să mă dezvelesc de multe ori. Frigul era cumplit, dar eu care iubesc cu toată ființa mea satul românesc cu tot ce înseamnă el, am rezistat. M-a trezit claxonul mașinii. Urma să plecăm în zori, după cum spunea Don Preda, prin împrejurimi. Lucru pe care l-am și făcut. Cum am ieșit din sat a cerut șoferului să oprească, a coborât și, împiedicându-se în rădăcinile uscate de ierburi, coceni de porumb, s-a oprit la marginea unui lan de floarea soarelui cu pălăriile uscate. Toate, absolut toate cu privirile în pământ. Un peisaj dezolant. M-am uitat de aproape la chipul lui, i-am tras două fotografii și din ochiul dinspre partea mea, în mod sigur i s-a prelins o lacrimă. N-am mai stat încă o noapte acolo.

Aveam să mă mai duc după alte câteva luni, când el a dormit prin vecini, iar eu i-am luat locul în casa părintească, unde măicuța lui, cu broboadă legată sub bărbie, îmbrăcată toată în negru, cu buze împletite ca ale lui Nilă, m-a descântat. După ce seara am fost tratat vârtos cu vin roșu, în zori, când îmi era rău, m-a liniștit, spunându-mi că nu vinul e de vină, că e curat, ci probabil, cum i se-ntâmplă și lui Marin, când doarme la ea, îl deoache o femeie din sat, aceeași, cu ochii verzi. Mai fusesem descântat la viața mea în aceeași situații și până atunci, de către bunica mea, din câmpia de jos a Dunării, din Stancea, cu același „ieși descântec din pielea obrazului,/din zgârciul nasului,/să rămână Ion curat,/luminat și de lume lăudat.” Tot descântecul era însoțit de o cană cu apă în care fuseseră stinși niște cărbuni și pe care trebuia să o beau toată în timp ce mama lui continua: că dac-o fi deochiat de fată mare/să-i cază cosițele/să rămână nemăritată./Și dac-o fi deochiată de femeie cu copil/să-i crape țâțele, să-i curgă laptele/să rămână copilul nealăptat”. Într-un final, mi-a fi putut spune din ochi: N-ar mai fi fost nevoie, Ionele, să te descânt și cu ultimele cuvinte, că sunt prea tari. Că femeia aia cu ochii verzi, nu mai e nici fată mare, nici femeie cu copil. Dar mai are încă puterea aia rea, în ochii verzi ca apa stătută, plină de mătasea broaștei din balta ce se adună din ploi la marginea satului.

Preda intrase fără să-l simțim și zâmbea într-un colț. Dincolo de ochelarii cu dioptrii multe, mi se părea că văd cum ochii lui se înverzeau printre lentile.