Mitoş Micleuşanu

„Trepanoia”, Ed. Art

(fragmente)

 

HERMASOFIT

 

Zaharia şi-a dat drumul cu un grohăit sacadat şi surd. Avea dinţii încleştaţi, capul dat pe spate cu ochii bulbucaţi la candelabrul greu ce atârna ameninţător deasupra biroului. După ce plămânii lui au stors ultima picătură de aer, Zaharia a încremenit. Înainte, totul dura câteva secunde, dar odată cu trecerea anilor, mai ales toamna târziu, Zaharia înţepenea câte un sfert de oră sau mai mult. De data asta orgasmul a fost atât de intens, încât el s-a învineţit ca un strangulat. Peste vreo cinci minute de la ultimul spasm, a tresărit şi a început să înghită aer. Membrana de ceaţă i s-a retras de pe ochi, degetele au început să i se mişte şi Zaharia şi-a revenit. Ochii lui au pipăit încăperea, obiectele din jur au prins contur și în cele din urmă, privirea i s-a oprit pe capul de copil ce zăcea în talgerul de pe birou. S-a aplecat, a sărutat fruntea mică şi rece, a extras cu atenţie căpşunile din orbitele goale, le-a băgat în gură, a luat capul din talger şi l-a băgat în congelatorul secret din interiorul biroului. A poziţionat rotiţele cifrului cât mai haotic și s-a ridicat. A simțit o amețeală, s-a sprijinit cu mâinile de birou și a închis ochii. Pete mari, de la galben la mov i s-au extins pe după pleoape. A tras aer adânc în piept şi a deschis ochii. A luat talgerul cu atenţie, l-a pus pe parchet şi a bătut de două ori din palme. Din capătul cabinetului, de sub un fotoliu din piele Ulpia şi-a făcut apariţia un şoricar argintiu. A străbătut ghiduș încăperea, adulmecând lichidul limfatic și într-o clipită a golit talgerul. S-a lins pe bot şi l-a fixat pe Zaharia cu mărgelele ochilor albaştri, aşteptând parcă un desert, o mângâiere.

— Gata, nu fi naşpa! a mormăit Zaharia. A luat talgerul şi s-a îndreptat agale către uşă. Şoricarul s-a luat după el, dar stăpânul l-a speriat cu un clănţănit de dinţi. Şoricarul s-a ascuns sub fotoliu, iar Zaharia a ieşit din cabinet, a străbătut coridorul pustiu, a coborât la parter, apoi la demisol. A intrat în spălătorie, a băgat talgerul în cuva cu dizolvant, a pipăit spaţiul cu privirea şi s-a spălat pe mâini. Prin grătarul de scurgere din mijlocul spălătoriei răzbătea bocetul Hermasofitului încarcerat la subsol:

 

dor la horonit moroi mamaică

dor la pătricorbu tăvălea

hînios tătunu ghem tătunu

hoarpa surdă ochiu ciugulea!

 

dor la căpătâiu lu mamaica

dor la pătricorbu tăvălea

ghem sămârţă hum sămârţă

ciugulea căpşuna ciugulea

 

Orologiul din capătul coridorului a scos douăsprezece clinchete grave care s-au răspândit printre coloanele de marmură, s-au prelins pe scările albe, s-au rătăcit în holul mare şi au sucombat respinse de pereţii tăcuţi. 

Zaharia a închis robinetul, s-a şters pe mâini şi a ieșit din spălătorie. A urcat scările agale, a trecut pe lângă bustul lui Durmaher și a intrat în cabinet. S-a apropiat de geam, a dat la o parte draperiile de satin şi s-a uitat îngândurat afară. Miezul nopţii înfuleca tăcut din vârfurile coniferelor tuia care înconjurau casa. De sus, de la geam, se deschidea o privelişte de vis, o alee împrejmuită de felinare cu nimburi palide portocalii pierzându-se în ceaţă. Pavajul umed, o fântână arteziană cu unicorn de piatră cabrat, câteva băncuţe şi nicio suflare. În depărtare, învăluită într-un abur albăstrui, poarta de fier cu ţepe aurite. Iar dincolo, drumul, pădurea şi întunericul. Sunetul neaşteptat al telefonului n-a provocat nicio tresărire pe faţa de ciment a lui Zaharia. La al treilea zdrăngănit înfundat, Zaharia a tras draperiile la loc, s-a apropiat de birou şi a ridicat receptorul de cristal.

 

 

 

CIOCANUL

 

Mama lui Cristi a fost găsită dimineaţa, nu departe de fabrica de zahăr, într-o cisternă ruginită, plină cu apă de ploaie. Au găsit-o nişte copii. S-a adunat lumea. Au recunoscut-o după cele trei degete lipsă de la mâna dreaptă. Nu s-a făcut mare caz din asta. Femeia era o biată nebună din zonă, poreclită „Doamna Muci“. Nu-i plăceau oamenii, se ascundea într-un siloz părăsit şi mânca la groapa de gunoi. Era bătrână şi aproape oarbă. Cristi a încercat de mai multe ori s-o ajute, dar femeia, de cum îl vedea, începea să urle şi să facă spume la gură până când se învineţea şi cădea ca secerată. Dar nu era agresivă şi nici nu deranja lumea. Cristi era şi el amărât, o ducea de pe o zi pe alta şi nu se prea înţelegea cu vecinii. Mai scotea un bănuţ muncind pe la unii, pe la alţii, însă avea şi el nişte crize, moştenite probabil. Începea să urle la oameni, îi înjura, îi scuipa şi plângea. Apoi urmau perioadele de euforie şi exaltare, dar oamenii nu-l agreau. A fost târât prin canale şi beciuri. Scuipat, bătut, ars cu ţigara de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara de alţii…

Cristi a aflat vestea de la un puşti care fugea pe stradă şi urla în gura mare: „Doamna Muci a dat papucii!“. L-a rugat pe copil să înceteze, dar copilul a început să ţipe şi mai tare.

Nu s-a dus s-o vadă pe maică-sa. I-a fost frică să nu-şi revină, să-l vadă şi să moară de-adevăratelea, de frică. N-a simţit nici tristeţe, nici regret. S-a uitat în gol o vreme încercând să-şi amintească ce-a făcut în ultimele zile, dar n-a reuşit. Şi-a privit mâinile murdare, mai ales unghiile, apoi în minte i-a răsărit un ciocan încins. Un ciocan imens, de neclintit. Era obişnuit cu ciocanul. Răsărea la tristeţe.

Cristi a plecat de-acasă. A luat un autobuz până în comuna Barca. Ciocanul era de neclintit. Din comuna Barca a mers pe jos până la Cheile Volcu. Era o zonă împădurită, învăluită în ceaţă. Ciocanul stăruia. Cristi a ales o cărare abia vizibilă care se pierdea în desiş. A mers cât a mers până a ieşit din ceaţă. Aerul era vâscos şi rece, ca o atingere de licheni. De-o parte şi de alta a cărării se înălţa pădurea greoaie, din ce în ce mai sălbatică şi de nepătruns. De undeva, de la marginea lumii, răzbătea un lătrat de câine chinuit. Ciocanul stăruia.

A mai mers o bucată de vreme, după care s-a oprit să-şi tragă răsuflarea. Tâmplele îi zvâcneau, respira anevoios, ciocanul stăruia.

A desluşit în faţă vârful dealului, un platou. S-a lăsat într-un genunchi. Pământul era umed şi rece. A simţit o căldură tremurătoare în burtă. S-a ridicat. Ameţeala îi îngreuna drumul, s-a dezechilibrat de câteva ori agăţându-se de copaci, dar a urcat până la capăt şi a ieşit pe platou. Ciocanul stăruia.

Era o poiană împânzită de Geana Babei şi Tăuniţă de patru palme. Undeva în mijlocul poienii se zărea un trunchi de copac retezat. Cristi s-a întins în Tăuniţă. Ciocanul stăruia. Pe lângă lătratul îndepărtat, Cristi a desluşit nişte voci bolborosite, nişte scâncete, ecouri sau glasuri întretăiate, un fel de bocete nearticulate care se cristalizau încetul cu încetul:

“...dmaaaanna maaannnaaaaaaaaa ciuumuuuuu ciuuuuuuuuuuu danma manaaa adaaapa puuudnaa madnoada cium ciuuuudna mdoana ciu dapa dapuuudoa mnaaa muuu ciaada papuuuu ciuuudoa mnamuuci adatpapuuuu ciiidoamnamuuu adatpapuuuciiiiii doooamna muuucia daaat papuci doaaamnaa muuuci a daaaat papucii doamna muci a dat papucii doamna muci a dat papucii...“

Ţipătul copilului venea de pretutindeni. Cristi a început să plângă cu faţa în Tăuniţă, cu buzele murdare de pământ. Ciocanul stăruia. Şi-a şters lacrimile şi a mers în genunchi până la trunchiul uscat. A netezit secţiunea cu degetele. A început să-şi scoată hainele. S-a dezbrăcat în pielea goală, s-a întins lângă trunchiul retezat şi a început să se masturbeze. A simţit valul fierbinte, tremurător, tot mai aproape, mai profund... a tresărit convulsiv de câteva ori. În jurul lui s-a extins o baltă de aur încins, clocotitor. Se prelingea necontenit, vreascurile se aprindeau, Tăuniţa chircită se carboniza. Trunchiul uscat a luat foc şi fumul dens a învăluit poiana. Ciocanul s-a topit.

A deschis ochii. Erau acolo cu toţii, îl sfredeleau cu privirile reci. Au scos aşchiile şi s-au apropiat. Lupii au ciulit urechile, un ţipăt prelung a inundat pădurea. Noaptea şi-a lăsat pleoapa vânătă peste tot.