Vladimir BULAT

Elena, printre confuzii de viaţă

Sunt deja patru ani bătuţi pe muchie de cînd am scris despre filmul anterior al lui Zveaghinţev, Izgonirea din Rai. Am constat că cele trei filme ale sale, Zveaghinţev le-a realizat în exact doisprezece ani! Cîte patru alocaţi pentru fiecare...

Elena a apărut în acest an, şi a debusolat, se pare, multă lume. A fost şi răstălmăcit, prost înţeles, purtat pe piste eronate de către comentatori. Mie personal mi s-a părut cel mai firesc şi mai puţin artificial din această triadă, făcută pînă acum. Povestea mi se pare extrem de credibilă, bine condusă, şi ţinteşte un scop anume: decăderea în barbarie a omului contemporan! Elena este soţie impecabilă şi ţiitoarea totodată a unui ins cu dare de mînă. Locuiesc într-un apartament de nouveux riches, spaţios şi luminos. Fiecare dintre cei doi, Elena şi Vladimir (soţul ei), au cîte un copil dintr-o căsnicie anterioară, şi au relaţii foarte diferite cu aceştia. Băiatul Elenei este tatăl a doi copii, şi nu prea face nimic, bea bere, se interesează de fotbal, şi visează la nimic, fumînd îndelung pe balcon, şi scuipînd de la etaj. Aşteaptă un al treilea copil. Fata lui Vladimir este hedonistă, cinică, independentă (în sensul că nu are tangenţe cu soarta tatălui), şi consideră că lumea de azi se înmulţeşte pentru a perpetua idiotismul şi insuficienţele acestei lumi. Elena încearcă să-l convingă că familia ei este şi a lui, şi că ar fi bine să-i împrumute mereu cu bani pe cei mai puţin avuţi, "mai puţin speciali" ca el...

Într-o bună zi Vladimir face un atac de cord, în sala de sport (ca orice individ din lumea noii burghezii are un abonament la fitness & înot), şi nimereşte la spital. Acolo îşi aminteşte că tot la spital a cunoscut-o şi pe Elena, care era asistentă medicală (probabil că a fost un episod drag lui, căci îl relata ca pe ceva dezirabil, fericit). Discuţia din spital dintre Katya (fiica lui Vladimir) şi tatăl ei este antologică - ea nu vede niciun sens în nimic, şi chiar aşteaptă Apocalipsa, sfîrşitul acestei lumi. Recunoaşte că nu poate fi un om mai bun, pentru că "sămînţa ei este putredă, care reproduce semi-oameni...". Consideră că schimbarea necesită multă trudă şi suferinţă, iar ea nu e dispusă la astfel de sacrificii. Lumea în care trăieşte e cea care se ghidează după principiul: "Căcatul nu poate fi lipsit de un gust bun, deoarece milioane de muşte nu pot greşi!". Greu să nu fii de acord cu această perspectivă, chiar dacă este una cinică şi usturătoare, vehementă.

Revenit din spital acasă, Vladimir îi spune Elenei că s-a gîndit la testament, că tot ce are îi lasă fiicei sale, iar aceea va fi obligată să-i plătească o rentă viageră. Desigur, Elena se întristează, şi-i aminteşte că-i cere ajutorul pentru a-l putea răscumpăra pe nepotul ei, de 17 ani, de armată. Vladimir consideră, pe bună dreptate, că chestiunea asta este de datoria tatălui care l-a făcut, şi din moment ce l-a făcut trebuie să-i poarte de grijă, şi să nu aştepte pomană din partea unui străin. O singură dată în tot filmul se deschide o carte - în restul timpului televizorul e cel care umple şi sufocă liniştea. Cartea pe care o consultă Elena pare a fi un voluminos ghid medical, căci articolul consultat este cel despre preparatul Viagra. Îi pune două pastile din acelea printre medicamentele pe care trebuie să i le administreze lui Vladimir. La scurtă vreme – îi constată decesul. Doctorul nu face decît să confirme cauza morţii, din cauza Viagrei. Despărţirea de defunct – la crematoriu. Aseptic, fără ritualuri, doar cu bocetele Elenei... Pentru că testamentul nu fusese scris, pentru că Vladimir nu apucase să-l redacteze, avocatul acestuia a decis împărţirea a tot ce a lăsat celor două femei.

Familia Elenei, de unde stăteau într-un banal apartament de bloc, şi unde se stingea frecvent lumina, undeva înafara Moscovei - s-a pomenit în acea locuinţă cu standarde exclusive. Fiul Elenei, împreună cu ai lui se decid pentru o viaţă nouă - pe care nu o merită, şi pentru care nu sunt deloc adaptaţi. Lumea periferiilor se mută în centru, copleşită şi veselă, şi probabil că nimeni dintre ei – în afara Elenei - nici nu bănuieşte care este preţul şi cauza acestei semnificative metamorfoze...Dacă are sau nu remuşcări aceasta, nu ni se spune; asta este marea ţintă a artei: să sugereze, nu să afirme, să observe, nu să tragă concluzii sau să dea verdicte. Există un moment anume, în film, cînd tot ce a fost exterior, se mută în planul interior al eroinei principale. Arta prin asta se deosebeşte de propagandă şi de ideologie: că nu cuteză să-şi depăşească statutul de observator. Fapt adus în discuţie (în interviurile pe care le-am cetit) de însuşi regizorul acestei drame despre lumea contemporană.

Elena afirmă la un moment dat în faţa Katyei, că-l iubeşte sincer pe Vladimir, şi probabil că nu o făcea de poză, atunci, după care îl omoară cu sînge rece, calculat, insidios, deschizînd un drum nou – pentru propriul destin, în care să nu mai fie o fiinţă subordonată, docilă şi cuminte, ci vioara întîi! Mamă responsabilă a unei familii numeroase... Accentul este semnificativ, chiar dacă nu e scutit de confuzii, şi de responsabilităţi morale...Cum ar proceda fiecare dintre cei care văd filmul, aflîndu-se în propriul rol? Arta poate fi numită, oare, o oglindă în care să ne recunoaştem, să ne provoace întîlnirea cu noi înşine, sau e doar un obiect oarecare?