white noise

 

pds-uri de trecut iarna

 

Marta Petreu
Vîrsta senină

Am trecut într-o altă vîrstă: senină
Şi ştiu

Bolile muşcă din celulele mele
ca maidanezii
Eu mă împotrivesc surîzînd
beau ceaiuri de plante iau propolis înghit vitamine
Am o răbdare de fier
Am o rezistenţă ca un pod lung lung de oţel
peste care trece în viteză traficul greu de pe două
continente
întîmplătoare

Trecătorii îmi fac mare plăcere
îi ascult pe furiş cum vorbesc despre vieţile lor
despre preţul la pîine despre guvern despre pensia
mică
O. Viaţa cotidiană gureşă colorată:
fiecare îşi duce povestea
Oamenii aceştia reali
ieşiţi la lumină
ca văcuţele - Domnului primăvara la soare
Lumea e caldă şi miroase a garoafe a ceapă prăjită
a gunoi fermentat a pepene verde a ploaie

Viaţa-i o pîine rotundă frămîntată cu sodă caustică
Fiecare îşi încasează
porţia lui
şi există cruzime oho
Viaţa este ceva - poate-un măr - care doare
intri lacom - ieşi cu mîinile goale

Cel mai bine este să ai o grămadă mare mare
de dorinţe şi iluzii:
vor fi pierdute vor fi călcate-n picioare
Pînă s-atingem forma deplină
(o carne bine tocată
făcută una cu ţărîna una cu prundul)
trec peste noi bocanci roţi trenuri şenile

Sînt în altă vârstă: senină
Şi-acum ştiu că totul este să ai la început cît mai
multe pretenţii
un munte de vise de planuri măreţe
un roi de amăgiri zumzăind fermecate
ca o colonie de viespi de pădure
în tărtăcuţa mea de femeie
Aşa: ca să ai de-unde pierde
Fiindcă
fi-vor pierdute ca nişte membre cuprinse de cangrena
gazoasă
Da. Vor fi una cîte una tăiate retezate distruse
pînă rămîi - sînt o fiinţă umană - un ciot noduros

un ciot scorburos
în care cresc
larve mici de insecte ciuperci flori de cîmp licheni
protozoare
La sfîrşit
ca soluţiile dintr-un laborator medical
am ajuns un mediu viu de cultură
pentru spori coci viruşi bacterii

Viaţamoartea are o artă vicleană:
m-a dat afara din pîntec
m-a crescut cu lapte mi-a arătat iarba verde-a
Grădinii
m-a jupuit şi m-a tăvălit ca pe-un şniţel prin sare
acum mă trage pe roată şi mă umple de sînge
Şi-o să mă ia înapoi

Sînt o ficţiune umană
adultă
Viaţamoartea îmi dă lecţii de artă brutală:
ca pe toţi
ea mă sculptează mă şlefuieşte mă cîntă mă scrie
şi-apoi mă boceşte ca o ţărancă
Amin

 

 

Cistina Ispas

aniversare

 

Aici e capătul indiferenţei. De aici începe un fel de înţelepciune
un fel de compromis.

Aici, în casa asta, stau de o săptămână cu bătrâna femeie
care-şi visează în fiecare noapte sfârşitul
şi mi-l povesteşte la micul dejun. În timp ce-mi beau laptele rece
şi-n timp ce ea-şi înmoaie bucăţele de pâine uscată
într-o cană de tablă plină cu must.

În apropierea ei dimineţile capătă gustul oboselii,
iar privirea se întoarce refuzată de pe lucruri şi atinge moale,
leşinat, creierul.

Azi însă lucrurile se vor schimba. Îmi voi sărbători
copilăria, ciopârţind în grădina din spatele casei
nuci verzi, iar adolescenţa
celebrând etica îndepărtării capului de trup:
iată cum pasărea cu gâtul golaş se zbate de pământ
mult timp după ce cuţitul s-a retras,
refuzând să moară în linişte.

Îmi vor trece prin minte toate numele din familia mea,
numele prietenilor mei,
şi mă voi gândi la mine.
La vârsta când trebuie să iubeşti dezechilibrat,
când trebuie să părăseşti definitiv locul
în care morala s-a obişnuit să trăiască comod, cu căluşul la gură,
şi chiar să şi-l tragă singură pe rânjet,
ori de câte ori îi alunecă. Ori de câte ori nu eşti atentă.

La cadavrul tânărului de 16 ani,
pe care ucigaşii l-au spălat şi l-au îmbrăcat cu haine
curate, înainte să-l arunce în iarba uscată
din singurul parc al oraşului.

Aici e, până la urmă, capătul
idiferenţei. De aici nu poate începe decât
un fel de înţelepciune.

[...]

 

 

Cristian Popescu

Sfaturi din partea mamei

 

Pe Cristi trebuie să-l înţelegeţi. Spune el multe despre noi, dar să nu-l luaţi în serios. El ne iubeşte şi ne respectă. Iar noi am crezut întotdeauna în talentul lui. Cînd scrie despre mine că sînt cochetă şi că el nu strînge doar negrul sub unghii ci şi un fel de roz, la degetele mici, ca să nu dăm bani pe pudră şi pe ruj, o spune, aşa, cu delicateţe şi se gîndeşte de fapt la micile mele economii. Aşa e el. Nu e făcut pentru lumea asta. De fapt, şi eu am o mare parte din vină: atunci, în alea nouă luni, cît l-am ţinut în pîntec, n-am avut decît vise erotice. Noapte de noapte. Nu dormea înadins ca să se uite la ele. Îl simţeam eu cum vrea să mă strîngă în braţe pe dinăuntru, dar n-avea, săracul, de ce să apuce. Şi atunci dădea din picioare cum fac golanii la film, la cinema, cînd se întrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poţi face acum? Am auzit că dacă te prăpădeşti în somn, visul rămîne acolo, între tîmple, ca un cristal. Am să las vorbă să mi-l scoată cu grijă, să nu-l spargă ca să se uite Cristian la el cînd vrea. Că degeaba strînge oricîte femei în braţe. Am citit şi-n cărţi. Degeaba. Aşa că ultimul vis i-l las lui.

[..............................................................................................................]

După ce a ieşit din mine, mă simţeam, aşa, infirmă, oloagă şi-aş fi plătit oricît unui doctor să mă taie şi să-mi îndese o proteză în pîntec. Nu puteam fără el. Dar încetul cu încetul m-am obişnuit. A început să-mi placă. Seara, cînd îi dădeam să sugă, îmbrăcam rochia de mireasă, îmi puneam mărgelele, făceam lampa mică, îmi pudram sînii şi mă rujam. Îmi mai alinam şi eu tristeţile gîndindu-mă că tot o să-l înjure vreunul şi-l va trimite înapoi în mă-sa. Eram tînără şi de-abia la primul copil. Asta e. Cînd avea două luni îi desenam păr pe la subţiori, pe barbă, pe unde n-avea. I-l desenam cu creion chimic. El stătea liniştit şi gîngurea. Nu-şi mai lua ochii de la mine.

[..................................................................................................]

Băiatul mamei. Tu nu ştii. Dar cînd ai împlinit 18 ani ai venit acasă cu o colivie mare, pe măsura ta. Şi de-atunci, în fiecare an de ziua ta şi-a mea, te înghesui, te mai împingem şi noi că vrei să-ncapi din nou în colivia aia. Şi ne citeşti de acolo ziarul şi-ncerci să strigi la noi cum strigai cum ai ieşit din mine. Noi te ascultăm, te sărutăm, îţi urăm la mulţi ani şi te mai linişteşti. Ştiu eu că pînă la urmă o să ajungi poet mare. Ce dacă nu te iubesc femeile şi-ţi tremură mîna cînd duci lingura la gură? Ce dacă trebuie să-ţi aduc eu aminte cum o cheamă pe soră-ta cînd vrei să o chemi prin casă? Ce dacă tu eşti încă cu un picior în maică-ta cînd alţii au ajuns deja cu un picior în groapă? Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Ai să le arăţi tu lor. Au să te-ngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obişnuieşte. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puţin de-acolo. Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii d-alea porceşti ca-n veceurile publice. Să nu-ţi pese, băiatul mamei. Asta e. Nu eşti făcut pentru lumea asta.

 

 

Dinu Flămând

***

tu erai logodnica atelierelor îţi citeam
sonetele Gabrielei Mistral ne citeam
spaima pe feţe şi era o eczemă de resemnare
în inserare îmi citeai compoziţiile elevilor tăi
despre iarna în Bărăgan
ne citeam unii pe alţii şi ne iubeam
ne citeau unii alţii şi ne urau
nu înţelegeau cum eram
cum erau
eram eras erat
eternitate
a frigului ghemuit în gurile noastre

veneau zăpezile cu o lumină zgârcită
şi acopereau urâţenia lumii
iar noi aşteptam

 

 

Ion Zubaşcu

Corul martirilor fără morminte

după ticăloşii lor au venit ticăloşii noştri
mai înfometaţi mai împiedicaţi mai neîndemânatici
am sperat o jumătate bună de viaţă
cu propria şi singura mea viaţă
că după gorilele lor vor veni în sfârşit
sfinţii şi îngerii noştri
amarnic m-am putut înşela
ticăloşii noştri au compromis tot ce se mai putea compromite
pentru cealaltă jumătate de viaţă
în numele celor mai sfinte principii
înlocuind strălucitoarea înfricoşătoarea autentica ticăloşie
cu o ticăloşie şi mai gravă
în pura ei inconştienţă şi lustrul crasei mediocrităţi
ai lor au falsificat adevărul substituibdu-l la vedere cu minciuna
ai noştri au mistificat viitorul pentru lung timp de acum înainte
prin abundenţa sufocantă de inadecvări amânări omisiuni
ştiind bine că nu mai avem nici o alternativă
decât nemăsurata mediocra lor ticăloşie
ticăloşii noştri, da, ticăloşii noştri
nicidecum ticăloşii lor
ai noştri ca brazii, mai înalţi, mai sofisticaţi
decât barbarii, aproape suportabilii lor ticăloşi

 

 

T.O.Bobe

Relatare despre productivitatea muncii

 

Nea Gică are şase oglinzi de perete, şase chiuvete, şase scaune de frizer şi nici un angajat. Salonul lui e mereu plin şi scaunele sînt ocupate. Nea Gică trece pe la fiecare şi face, contra cronometru, cîte-o mutare. Aşa tunde şi bărbiereşte: de dimineaţa pînă seara dă simultane şi cîştigă fiecare partidă. A studiat toate deschiderile posibile de foarfecă, a învăţat să controleze creştetul, locul cel mai expus la vîrteje, iar la final, cînd tabla rămîne aproape goală, reuşeşte să aranjeze piesele astfel încît orice client să plece mulţumit, învins, dar cu fruntea sus.

 

 

Magda Isanos

Dimineaţa

 

Vreau să descopăr lumea, niciodată
n-am crezut, cum spun poeţii, că-i frumoasă.
însă astăzi, cu lumină pieptănată,
dimineaţa mi-a intrat în casă.

Fumegam de somn, când am simţit
paşii cuiva lângă perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea păşea,
în oglindă răsuna cristalul,
dimineaţa strămutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Şi privind, eu mă gândeam: e bine
să fii tânăr când afară-i soare.
Zi frumoasă, îţi voi pune legătoare
după gât şi-o să te iau cu mine.

 

 

Romulus Bucur
cu frunză de oţel

cineva ţipă sînt mai bun decît voi scriu
şi poezii
oglinzile erau fugărite
prin curte
şi caii îmbrăcaţi în negru se înşurubau în ploaie

(frère jacques frère jacques
dormez-vous?)

cineva era frînt zilnic
pe genunchii nepăsători

ai destinului

iar eu poate fără să înţeleg prea bine
treceam descheiat la gît în cămaşă

 

 

Gabriel Daliş

autoportret

 

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se
din pereţi pe străzi înguste
pline de ceilalţi oameni.
par un înviat
trezit pe o streaşină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoşător şi adânc
şi niciun vis şi nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
şi îmi place să caut
sunt ca un câine mare şi alb
abia găsit.

 

 

Ştefan Manasia
ffwd: împotriva poeţilor

îi înţeleg i-am înţeles totdeauna pe aceia care
cu inima curată şi înăuntrul propriei limbi
îşi detestă poeţii

după cum îi înţeleg i-am înţeles
pe poeţii care văzând pe net mutilarea statuilor
lui Siddharta
şi femeile molestate de preoţii ortodocşi
au alergat, mai întâi, la frigider să-şi astâmpere setea

au umplut paharul cu Cola, farfurioara
cu alune sărate
lasând scrierea poemului pe altădată

i-am înţeles pe cei care resping & dispreţuiesc
emfaza poeţilor
luându-şi doza de ficţiune şi vis, de abjecţie
şi cuminţenie
din romanele editate la Polirom,
din filmele- abator
din muzicile - ieftină marijuana.

îi înţeleg pe poeţii care verifică aciditatea
paharului de Cola
şi amână, amână, amână scrierea poemului
până abdomenele umflate ale politicienilor
se dizolvă pe micul ecran
până ştoarfele de la taxe & impozite
nu le mai picură în auz
până nu mai simt în dinţi zgura metropolei:
aluminiu, heroină, plumb

îi înţeleg foarte bine pe aceia pentru care poetul
e un pai
ce înghite
oxigen & sinecuri
recitaluri plătite modest şi posturi de consilier aulic
la A.S.V.M. (Asociaţia Speranţei într-un
Viitor Modest)

acolo desfăşoară proiecte/sâmbăta dimineaţa
conferenţiază
despre amorul buco-anal Românica-Uniunea
Europeană

îl înţeleg, prea bine, pe poetul care
după ce-şi va fi sorbit licoarea brună
desenează semnulpe pereţii aburiţi ai paharului
şi dedesubt PEACE cu litere de preşcolar.

o să-l înţeleg când ridică paharul în lumină
încercând să verifice claritatea contururilor
luminile arlesiene clipocind pe pereţi
pur şi simplu uitând
că e din ce în ce mai trist pe lume
din ce în ce mai urât şi insuportabil
că popoarele au ales să fie guvernate
de mutanţi cretini, de copiii mutanţilor cretini
în vreme ce poezia asta abia îşi mai târăşte
picioarele varicoase,
abia îşi mai găseşte locul sub cortul ei peticit

încă susură pe canalul comunicării
apă cu rugină şi oxiuri de la robinet

 

 

Claudiu Komartin
Gânduri de iarnă

O să ies din iarnă mai gras,
mai bolnav,
mai nesincer.
Deja îmi vine mult mai greu
să mă-mbărbătez –
dau drumul la aragaz
de parcă aş suna la salvare
de parcă altfel planeta
nu s-ar mai învârti.
Prietenii care mă sună
îmi aud vocea şi înţeleg imediat:
o să ies din iarnă cu greu,
mototolit şi murdar, trist,
puţin cabotin,
în jurul meu lumea va bombăni,
se va teme, va ridica vocea
vorbind despre gripă,
doar eu voi fluiera nepăsător şi
voi trece printre toţi
ca unul îndopat toată iarna
cu întuneric şi frică.