Antiteze

Liviu Ioan STOICIU

Mă raportez la Mihai Șora ca la un tată

Fără să dramatizez (să joc teatru, adică), am pentru Mihai Șora o slăbiciune intuitivă – și până azi nu mi-am bătut capul să aflu de ce. La domnia sa am descoperit întotdeauna chipul seninătății și de câte ori l-am întâlnit în viață, am surâs larg și l-am admirat, cu inima deschisă. Și de fiecare dată i-am spus că-mi e drag. De parcă ar face parte dintre rudele mele de sânge. Regăsesc în Mihai Șora un model paternal, altfel nu-mi explic. Până la un punct, îl pot confunda cu tatăl meu, Ioan Stoiciu – născut în 29 martie 1917 (nu departe de granița de nord a regatului României). Mihai Șora e născut în 7 noiembrie 1916 (nu departe de granița de vest a României de azi, în vechiul imperiu), îi despărțeau câteva luni. Le urmăresc linia paralelă de destin până în anul 1939, când tata a fost recrutat pentru front (tocmai începuse al doilea război mondial), iar Mihai Șora părăsea România, căpătând o bursă a Guvernului Franței (dar s-a stabilit la Grenoble până în 1945). Interesant, tata împărtășea ideologia lui Nae Ionescu, dar n-a făcut niciodată politică – asemenea lui Mihai Șora? Tata a fost făcut prizonier în 1942 la Cotul Donului (pe o mașină a Crucii Roșii, pe care o conducea; nu avea armă) și a stat în lagăr, în Siberia, la o mină de azbest, în prizonierat, trei ani, până în toamna anului 1945… Două destine care nu s-au atins nicăieri, până la urmă. Mihai Șora s-a întors în România bolșevică în 1948 (apolitic, fără trecut compromițător, fost simpatizant al comuniștilor francezi antifasciști, a fost onorat cu funcții publice în țară), an în care tata era trimis pe șantierele căii ferate (a doua armată a țării), cu un grad înalt de calificare. Punct. De la capăt. Abia după Decembrie 1989, venit la București (vă reamintesc, locuiam din 1975 la Focșani, unde eram căsătorit, cu copil) l-am cunoscut pe Mihai Șora. Și, nedrept față de tatăl meu (pensionat la casa lui părintească din Adjud, retras total din viața publică, refuzând să citească fie și o carte a mea), îl comparam cu Mihai Șora, care era mereu strălucitor, respectat și în lumea elitistă. Da, recunosc, mi-ar fi plăcut să-mi fie tată Mihai Șora, mă simțeam mai degrabă apropiat, compatibil cu Mihai Șora, decât cu tata – fără cuvinte, inexplicabil. Abia din 2007, după ce a murit tata, la 90 de ani, de câte ori îi aprind o lumânare, reușesc să intru în dialog fără cuvinte cu el, să fim împreună într-o „armonie universală”, în acea vibrație energetică de care se tot vorbește acum (e o modă a unui gen de nouă filozofie fizică, nu metafizică). Încet-încet am înțeles de ce: de Mihai Șora mă atrăgea modelul metafizic exprimat tacit. Mai exact, am înțeles acum, citind într-un interviu că Mihai Șora e un mare credincios (așa cum era, de altfel, și tatăl meu; crede într-un „izvor al dumnezeirii”) și că sălașul credinței e în inimă (care n-are nevoie de cuvinte), nu în rațiune (care apelează la cuvinte). „Trăirea speranței se petrece fără vreun cuvânt”, declară filozoful. „Vi s-a împlinit vreodată o rugăciune pentru ceva important, într-un moment de cumpănă din viața dvs.?”, îl întreabă pe Mihai Șora un jurnalist aparte, Claudiu Târziu. Răspunsul filozofului: „În cele mai dese cazuri m-am rugat fără cuvinte”. „Cum adică fără cuvinte?”, insistă cel ce întreabă. Și Mihai Șora îi răspunde: „Te abandonezi în credința în El, în speranța că vei fi ajutat, fără ca neapărat să o ceri, ci mai degrabă să o aspiri”. Vă dați seama, pentru un spirit filozof e simplu să primești fără să ceri nimic, să te abandonezi în credință și să fii ajutat, să-ți fie împăcat sufletul…

Mă raportez la Mihai Șora ca la un tată al singurătății (nu ceresc; tată ontologic, lumesc, spiritual; nu bat câmpii), mă regăsesc în meditațiile sale, în contemplația și în dialogul său interior. Un tată al limbajului și al funcției lui poetice. Un tată care s-a găsit pe el însuși și care pune bază pe viața interioară, pe înțelesul fenomenologic al acestei lumi a lui, în particular (lume care poate fi generalizată, privită global; „cu o deschidere spre universalitate”). „Mereu îmi puneam problema marginii. Evident, era o chestie care mă chinuia și reveneam mereu la această problemă a marginii care mă angoasa: ceva-ul, și nimicul, și marginea dintre ele. Mișcându-mă printre lucruri care erau foarte clar delimitate, problema aceasta a infinitului îmi dădea fiori”, mai recunoaște Mihai Șora. Infinitul e în noi înșine, în fiecare după alte dimensiuni și percepții, nu? Nu vă luați după aparențe. Când susține: „pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie. Am această disponibilitate pentru întâlnire oricând... Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva” – susține că e în dialog cu celălalt eu, cu partea sufletului său, care lasă mărturie celor ce vin. Stilist existențialist, amintind de dialogurile lui Platon-Socrate, cu „Mai Știutorul” și „Tânărul Prieten” (din „Sarea Pământului”, o carte densă, grea pentru limba română), Mihai Șora e un gânditor care dă sens filozofiei românești.