Alexandru PETRIA

 “O să mori, o să mori!”

(fragment de roman)

 

Nu ştiu cât vindecă adevărul de pe suporţii sincerităţii, cum nu ştiu dacă vreau cu adevărat ca să fiu vindecat sau scăpat doar de-o povară. Mă folosesc de el ca de un prohod, adevărul ca un prohod, un prohod aici pentru Zoso, cel care am fost şi de care doresc să mă dezlipesc, oricât m-ar costa. Netul va lua locul gropii ori al valurilor în ale căror abisuri sunt aruncaţi morţii de pe vapoare, şi deocamdată sunt şi preotul, şi căpitanul, şi mortul. În felul său, şi internetul este un mormânt. Zoso n-o să putrezească într-un ospăţ al viermilor. Lui Zoso n-o să-i ciugulească ochii peştişorii, până vor lăsa orbitele goale ca două sticle cu dopurile scoase, şi testiculele, şi penisul, înainte de sosirea rechinilor, cu cercurile lor prin apă ca nişte decupaje ale neîndurării, aproape ritualice, exacte, eficiente. Ţin slujba - aceste cuvinte - cum pot, şi-l arunc simbolic pe Zoso din spinare.

M-am săturat de toxinele lui Zoso.

Pluralul majestăţii. Am început să-i exasperez pe toţi, transformându-l pe eu în noi de dimineaţa până mă culcam - ziceam “Mergem să ne culcăm”, ”Vrem să mâncăm”, rar “Vă iubim”. Aşa mi-a venit înainte de intrarea în clasa a VII-a, după violul mamei. Am renunţat să ascult ABBA şi Boney M, însă nu şi Beatles, şi am trecut la Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath, la AC/DC, la hard rock.

            “O să mori, o să mori!”, îi cântam Mariei Todea împreună cu Mircea şi uneori şi cu Gabriela. Mircea se prefăcea că bate tobele, iar eu eram la chitară electrică. Gabriela se mulţumea să privească. Tot la două zile, când mergeam după apă la izvor, bătrâna neam cu Mircea ne ocăra şi ne promitea că ne spune la părinţi. “Nesimţiţilor”, ne striga, iar strigătul ei abia de-şi găsea loc între volutele răcnite ale lui “O să mori, o să mori!”. Avea 82 de ani şi era zgârcită. Noi consideram că o pedepsim pentru acest păcat, ca nişte cavaleri ai dreptăţii.

Maria Todea n-avea dinţi în gură, dar avea o limbă rea şi otrăvită. Aveam s-o aflu peste ani, ori poate am ştiut şi n-am luat în considerare sau am uitat, că a fost sora bunicii dinspre mamă a lui Mircea. De ani, nu ne lăsa să-i culegem mere din copaci, pere, număra piersicile să vadă dacă nu lipseşte vreuna, şi ne lovea peste picioare cu o botă jegoasă de care se folosea ca baston dacă îi intram nechemaţi în curte. Bărbatul i-a murit. Singurul copil, o fată, i-a murit şi ea. La 10 ani. 

            Cântându-i Mariei Todea aveam totodată impresia că zgândărim o viperă ajunsă neputincioasă. Şi ne plăcea.

 

(…)

Pe Maria Todea mai aveam boală şi fiindcă din cauza ei a trebuit să stau la coadă la zahăr şi ulei, în vacanţa de primăvară, înainte de-a se introduce raţiile alimentare. Am stat la coadă împreună cu Mircea, de la 3 dimineaţa până la 10, când a urcat pe bordura de piatră cubică a trotuarului de lângă “Alimentara” o maşină care parcă mai avea doar o vineri şi un şofer plictisit a descărcat lăzile de lemn cu sticlele de ulei şi sacii cu zahăr murdăriţi cu ceva unsuros, maro. Mircea m-a rugat să-l însoţesc deoarece n-avea cine, părinţii lui aveau gripă, la fel şi Gabriela, iar Maria Todea i-a anunţat din timp că ea n-o să le cumpere nimic, că nu le este servitoare, deşi era pregătită să stea la rând cu câteva plase în mână. “Egoista pulii de babă”, trânti cu năduf Mircea, apoi, înveselit schizoid, ca printr-o minune, mă puse la încercare:

- Ştii care-i diferenţa dintre un gladiator şi o fecioară?

- Hai că n-am chef, pocitanie, doar n-o să fim gladiatori la coadă…

- Gladiatorul se luptă pînă la ultima picătură de sînge, fecioara pînă la prima…

- Coada şi fecioara, alăturate, sună porcos.

- Dacă cotoroanţa este năzuroasă…

Încă n-am trecut la pluralul majestăţii, era în vremea pre-majestate. Ca să se scurgă aşteptarea cumpărării zahărului şi a uleiului mai lesne, nu ne-am luat ceasurile la noi, ca să nu fim tentaţi să ne uităm mereu la ele, nerăbdători şi plictisiţi. Credeam că avem de stat până la ora deschiderii, până la 7.

Când am ajuns lângă gardul din faţa magazinului, nu era nimeni, eram doar noi doi, şi noaptea spartă doar de câteva becuri chioare pe stâlpi, şi o ciudată aliniere de plase goale, agăţate de ornamentele de fier forjat ale gardului. Mircea a recunoscut sacoşele Mariei Toader, legate cu o bucată de cordon de halat de casă. Ea a plecat, după ce şi-a agăţat sarsanalele, ca să prindă încă două-trei ore de somn, cum au procedat şi ceilalţi proprietari ai plaselor. Am început să râdem în noapte înveseliţi de priveliştea rezervării locului la coadă prin sacoşe. Apoi Mircea a apucat plasele Mariei Toader şi, cotind-o pe o stradă din apropiere, eu mergeam încet în urma lui, destul de departe, le-a aruncat în grădina lăsată în paragină a unei case vopsite în verde, cu tencuiala căzută pe lângă geamuri.

- Stai, să nu ne întoarcem încă la magazin, i-am zis lui Mircea.

- M-am prins, vrei să apară altcineva înaintea noastră, să nu-şi dea seama lumea că noi am luat bulendrele babei… Deştept!

- Deştept, sigur. Un deştept care are un prieten deştept.

După ce-am terminat de fumat fiecare câte două ţigări, am avut de aşteptat destul până a apărut o femeie cam la 30 de ani. Înainte i s-au auzit doar paşii pe piatra cubică a străzii, apoi silueta şi părul ei blond i s-au decupat sub un bec.

 

(…)

Deania este locul unde nu aş vrea nici să mor. Prea mă leagă de el doar ventuzele amintirilor crude şi groteşti, alunecând inexorabil pe-o imensă tristeţe. Nu tristeţea unei pierderi, nu, ci a dramei că n-am intrat în maturizare cu o pubertate şi-o adolescenţă senine, tristeţea anilor de formare schilodiţi. Drama a ceea ce nu mi-a fost dat să am, de parcă aş fi fost stigmatizat, într-un oraş fără însemnătate, de-o banalitate stridentă (da, şi banalitatea are stridenţele ei!), ideal pentru bătut tablele, mâncat slănină cu ceapă şi râgâieli după o bere.

Maria Todea, la ora 6, dădea din mâini, lovea când cu un picior, când cu celălalt în trotuar, i se mişca basmaua cu buline la dreapta, la stânga, avea basma pe cap şi părul alb i-a ieşit într-o parte de sub el, şi repeta “Unde-s?”, şi repeta “Hoţii!” până a izbucnit în plâns.

–Parcă-i un porc cu pai în cur, mi-a şoptit Mircea.

- Nţţ…O cloşcă alungată de pe ouă.

- Cotcodac, cotcodac ca un brotac.

- Oac-oac, oac-oac.

Eram cei mai tineri la coada de lângă “Alimentara”, urma blonda, iar restul erau pensionari.

- Dacă vine moartea aici, îşi scurtează drumurile. Nu trebuie să umble în plus după bătrâni, să se obosească fără rost. Miroase a hoităciunii. Poate să-i ia la grămadă, a continuat Mircea.

- Hoituri, incultule! Dar nu vezi că bătrânii sunt buni de pus la coadă? Numai noi stăm cu ei, ca fraierii.

Maria Todea cerea să fie lăsată în rând, cam pe unde credea că i s-ar fi cuvenit, cam în a cincea poziţie, după cum îşi amintea că şi-a agățat plasele pe gard. Dar ceilalţi bătrâni se împotriveau.

- De unde să ştim că nu minţi?, a întrebat-o o bătrână cu un loden.

- Nu mint, ăsta-i adevărul, cineva mi-a furat plasele, se tânguia Todea.

Erau deja circa 100 de oameni la rând.

- Cui i-ar fi trebuit plasele dumneavoastră?, s-a băgat şi altcineva în vorbă.

- Nu ştiu, erau aici, legate, nu ştiu, scoase printre oftaturi Todea.

- Poveşti, zise un bătrânel.

- Aşa ceva nu s-a mai întâmplat, zise o altă bătrână, însoţindu-şi cuvintele cu un gest ferm al mâinii.

- E clar că nu, continuă bătrâna în loden.

- Minte, cred, zise bătrâna care îşi mişca mâinile ferm.

- Minte, minte, la coadă, au ropotit câteva voci din spate, nemulţumite.

- Du-te la coadă, ca ceilalţi, mincinoasă, hai!, strigă un bătrân cu o mustaţă ca Hitler.

Noi încercam să ne reţinem şi răsuflările. Mircea îşi privea insistent tenişii.

 

(…)

A doua zi Mircea şi mama lui au mers la spital. I-au dus flori şi portocale Mariei Todea.

 

Îmi amintesc cum i-am aruncat cu boltă plasele la casa cu tencuiala căzută lângă ferestre. Cum plângea apoi Maria Todea şi cum l-a lovit cu o umbrelă pe bătrânul cu mustaţă ca şi Hitler. Puternic, în cap şi pe umeri, de patru ori. Cum ne-a strigat, când cineva i-a smuls umbrela din mână:

- Copii, spuneţi că nu sunt mincinoasă. Spuneţi, să audă toţi.

Cum noi am strigat:

- Nu ştim nimic.

Cum mulţimea parcă era scurtcircuitată, cum Mircea îşi privea tenişii, iar eu pantofii. Cum se auzea “A îmbătrânit degeaba, nu ştie să se poarte”, “Mincinoasa, da”, “Ne crede proşti”, “Să stea la coadă, să ajungă la toţi!, “Lacoma”, “N-are timp la pensie”, “Nesimţita”. Îmi amintesc cum Maria Todea stătea rezemată cu cotul stâng pe un tomberon metalic de gunoi şi cum m-am gândit că ea îşi trage sufletul. Îmi amintesc cum ea nu mai plângea, cum privea fără să vadă pe nimeni, cum era adunată în ea, cum murmura “Plasele, plasele”, am reuşit să percep. Nu-mi amintesc cum a căzut, imaginile acestea s-au şters oricât încerc să le restaurez. Îmi amintesc însă cum stătea chircită cu mâna la piept, cum un picior i se mişca, cum piciorul contrasta cu imobilitatea restului corpului. Îmi amintesc că ciorapii de pe acel picior aveau trei găuri. Nu mai murmura nimic, abia respira cu gura schimonosită de durere.

- Daţi un telefon la Salvare, s-a ridicat o voce din mulţime.

- Nu se preface?, s-a găsit în treabă unul, care a fost catalogat pe loc de trei oameni ca prost.

Salvarea a sosit deodată cu vânzătoarea “Alimentării”.

Îmi amintesc cum am tremurat împreună cu Mircea câteva zile ca nu cumva să se afle ce-am făcut.

- A luat-o în freză clasa întâi, mi-a zis Mircea.

Ne părea rău doar că nu puteam să povestim faza prietenilor.

Am ajutat cu Mircea la urcarea Mariei Toader în salvare.

- Este rudă cu voi?, ne-a întrebat femeia blondă şi ne-a scrutat ciudat.

- Doar cu el…, am arătat spre Mircea.

Amândoi ne străduiam să arătăm trişti. Foarte trişti.

- Săraca tanti Maria, a dat-o pe jeluit Mircea.

- Asta-i viaţa, dar nu trebuia să mă lovească, a ieşit de sub mustaţa a la Hitler. Bătrâna cu lodenul i-a întins lui Mircea umbrela Mariei Todea, cu pânza desfăcută de pe spiţe.