Liviu ANDREI

 

Patru dumnezei într-un restaurant

 

            Prost e ăla care se-ncrede în poponarii pasivi! Asta-i vorbă din creanga pădurii…Toată năuceala a început când a venit rândul șampaniilor: șampanski, șampanskoe, șubert, na șuberta. Reminiscențe de la cursurile puturoase de rusă ale școlii de ofițeri operativi din Băneasa.

            –  …dar să ne spună George, cu gura lui productivă și distructivă, cum era să pice – cu tot cu casă, cu copilul nenăscut, nuntă nefăcută, dinte nescos, trei măsele cariate (dar nu îl dor și nici nu-i pute gura!!!) – în cleștele ruginit al rețelei de informatori.

            –  Da, bă! …că toată lumea DA și tu NU… Tu nu și NU! sare Cornel (zis Carne). Tu ești sfânt! Ete drăcie! Ești în mărăciniș ca și mine! Ori m-ajuți, ori ne ducem amândoi puliți de suflet ca pe tobogan, vâj-vâj, și nu numai că rămânem în curu’ gol, da’ e vorba și de alte chestii…

            George nu se grăbește să răspundă, dar nici n-o clocește ca să dea o replică demnă de el. Deocamdată e reptilian. Adică are buzele uscate (mai degrabă pârlite) și își plimbă intens limba umedă pe ele, gustându-și sărătura. CANI-BALISM (de la lipiciosul cuvânt BALE). Simte aripioarele de pui de la Mac și poate gustul nevesti-si. Gust pervers persistent care-i stă în colțul ca un herpes. Gust cunilingian.

            –  Nu, Sandule! răspunde George rânjind fasolea. NU.

            Sandu face acum pe săpunu’ Duru, dar nu e așa de dur.

            –  Mai ia, bă, o prăjitură!

            George pare indiferent. Mai ia?... Hmm! Îi vine în minte Romica Puceanu: Ia, mai adă o damigeană… Ș-o bucată de pastramă.

            Vinul e vin. Îi mângâie pe toți prietenii de pahar. Sunt patru. Poți să le spui cum vrei. După nume și prenume: Aurelian Doncaș, George Cernat, Sandu Bugeac și Eugen Borța. După poreclă: Ciot, Mustață Pârlită, Sandu-Bișnițaru și Borța.  E chiar bine să bei în patru. Doi dintre ei sunt ofițeri sau informatori, trei sunt foarte școliți sau semi-analfabeți, doi sunt poponari sau afemeiați și absolut toți sunt masoni sau bluff-eri foarte buni. Adică știu salutul și semnele de recunoaștere și se dau inițiați, toți masonii arădeni cu care intră în contact, imaginându-și că ia uite-l, bă! Probabil că e la altă lojă, că nu-l știu… Acum se ceartă pe cancere.

            –  Cancerul de piele e cel mai periculos! iese Borța din amorțire, făcând pe medicul specialist. Ce extirpi?! De la plămâni mai tai o bucată… Poate îl tai pe tot și rămâi cu celălalt. Tot e ceva… Ficatul se reface sau dacă îți pune Dumnezeu palma-n cap, dă vreunul cu mașina într-un stâlp și te alegi cu un ficat nou, în timp ce el crapă în salvare. Dar la piele e groasă treaba. Nu poți înlocui toată pielea… Sunt metri pătrați de piele. Șoric bolnav…

            –  Niciun cancer nu e ușor… Cancerul e cancer, dar epitelialul te curăță cel mai repede. Ai dreptate aici, Eugene! intervine George, bucurându-se că cele două sticle de vin au schimbat subiectul discuției și că el nu mai e sub tirul lui Sandu. Niciodată nu i-a spus Eugen lui Borța, dar acum i-a rostit prenumele cu poftă.  Da, EUGENE! Stai la soare și o pui. Faci cancer și pe bucile curului. Alunițe benigne violate de raze maligne. Viol ca în Cornul Caprei cu Marin Yanev… Da, chiar… Ați văzut că și bulgăroii arătau un pic de popândoaică prin filmele alea vechi ale lor?

            Sandu-Bișnițaru râde. E un fel de a-l atenționa pe George că-l nu-l lasă așa ușor.

            –  Nu-mi place să-l aduc pe tata în discuție pentru că știu ce gândește fiecare despre mine! se confesează Sandu. Permiteți-mi o mică paranteză… Fi-ne-ar tații ai dreacu! Ce vă strâmbați așa?! Voiam să spun că a fost – și încă mai e – doctor și îmi zicea că dacă cei de pe ambulanță constată decesul tot bagă viteză ca să-ți ia organele pentru că le vor proaspete. Cum dreacu ar veni asta pentru cancerul de piele?! Bagă tare să salveze pielea mortului pentru pielea ta… Mda… Știți cum e faza aia?! BĂ, AI BELIT-O! îi zice unul altuia. Și ălă întreabă speriat: DE CE, BĂ?! Și celălalt răspunde: …DE PIELE!

            Bișnișarul izbucnește în râs. Râde doar el. Nu-i pasă de ceilalți care se uită la propriu la el în gură, atrași inexplicabil de lucrările dentare aurite.

            Ciot a căzut pe gânduri. Era prezent între dumnezei doar cu fizicul. Își agita vinul din pahar și își citea copilăria în el. ZODIA CANCERULUI SAU VREMEA DUCĂI VODĂ… Micul Aurică se lovea mereu de cartea asta, băgându-și nasul prin biblioteca din sufragerie. Ce să-i ceri?! Copil cu muci negri de praf. În neo-cripto-comunismul de după ’90 copilăria era la fel pentru toți și nu era deloc cancerigenă. Era pură ca o mătase pe păianjen proaspăt țesută.

            TÎ-DÎ-DÎ-DÂM! TÎ-DÎ-DÎ-DÂM! TÎ-DÎ-DÎ-DÎ-DÂÂM!

            –  Auricăăă! Vezi, tată, că-ți crapă molecularul ăla de atâta sunat, îi atage Borța atenția.

            Cancer… Cancer de piele… Și nu mai scapi… Te cureți…

            –  Daaa! L-am auzit! răspunde el iritat.

            Privește display-ul. Rămâne surprins. Nu e Gina. E altcineva la fel de important pentru el. Poate chiar mai important. Sau cel puțin era. Ovidiu?! Ce-o vrea ? Își amintește de ultima întâlnire cu Ovidiu. Ovidiu Vlădescu sau Ovidiu Sensibilu. Așa îl știu toți. Dar hai să intrăm în poveste și să ne excităm, să ne rușinăm sau să suferim că există ceva mult mai feminin și feminist decât coasta lui Adam, FEMEIA. Să răsuflăm ușurați că există homesexualul pasiv.           

 

*

            Aurică își făcea bine treaba de ofițer operativ. Avea rezultate, dar și dezamăgiri. Simțea că face parte dintr-un puzzle de rahat în care el era doar o amărâtă de coajă de roșie. Ciugulea și el de pe unde putea. Era foarte atent cu sursele. Îi disprețuia. Îi provocau scârbă pentru că turnau – deși turnau pentru el – dar îi remunera bine și întocmea raportul și notele la săptămână. Exact cum se cere. Nu poți să faci treabă fără d-ăștia. Ce să fac?! De ce să bag eu mâna în căcat când pot să o bage ei pân’ la cot? Neah… Să zgârme, tată, că așa e societatea… Să bage gheara adânc în limbricăraie și să nu mai comenteze. Nici nu comentau. Sifonarii, clănțănitorii și diversioniști puteau face lunar mai mulți bani decât ofițerul. Bună treabă!

            O sursă serioasă și sigură era Ovidiu. Ocupația: depanator de moleculare și computere. Adică îți lua toate datele din telefonul mobil și computer (numere, fotografii pe care ți le faci penisului singur în cameră, fețe, locuri) și le dădea cui trebuie. Ovidiu lucra cu mai multe servicii, că banu’ nu strică. Am cap și am valoareee / Țigănia nu-ți dă de mânca-re… E-e-e! Service-ul lui (S.C. SKOI-K S.R.L.) era foarte căutat. Veneau la el toți jecmănitorii și manglitorii. Aduceau laptop-uri ciordite, telefoane, camere video și foto, tot. SKOI-K își avea sediul la parterul unei terase îngrijite, foarte aproape de sediul I.P.J. Arad. Ovidiu nu se sfia să tragă cu geana la cine are drum pe-acolo. Știa că polițaii aduc curve de pe centură, cel puțin o dată pe lună. Le luau ca să le amendeze și să facă mișto de ele. Încă o razie pe la haimanale, sufla-mi-aș nasul în chiloții lor! Să treacă noaptea mai repede. Mai miroase a găuroaică și pe la noi p-aici prin ipejeu. Ar fi dat și el ceva la supapă, dar era cam gol prin buzunare. Scăpate din declarații și contravenții, fetele se întorceau înapoi la schimb de fluide. Lasă, fă, că cu Bendea, ăla care ne pusă să semnăm, m-am cardit io acum două săptămâni… E un nespălat cu o pișpirică de râmă. I-am zis: Hai, concentrează-te odată, că ne-apucă iarna aici!

            Ovidiu era o tentativă de securist. O tentativă fără sechele sau remușcări. Nu fusese primit în sistem, dar prin natura lui de sifonar ambițios și hoț de informații private era o sursă respectată. Între el și Ciot se stabilise o legătură specială, o legătură intimă, cu toată că amândoi gravitau, vrând-nevrând, în jurul unui anumit vagin de care li se făcuse cam scârbă.

            Primul lor contact sexual fusese și primul pentru Ovidiu. Până să-l cunoască pe Aurică Ciot, Ovidiu fusese homosexual doar prin vestimentație și gusturi muzicale. Acum devenise de tot. Nu avea remușcări. Totul i se părea gay. Absolut tot. Chiar și Petru și Pavel dintr-o pictură bisericească erau gay. Mă întreb dacă poartă sau nu lenjerie intimă… Hmmm! Sigur erau popo… Se prostituau și predicau. Asta înseamnă sfințenia: să nu te atingi deloc de femeie… Asta înseamnă neprihănire, neputrezire. Să nu te amesteci cu Diavolul pentru că Diavolul lucrează prin femeie și o să te sexezi cu el. Uite! Dacă-l întreb pe popa ăsta tinerel, îmi va spune același lucru.

            Cel mai excitant lucru i se părea militarii care depuneau jurământul. Băieți tineri, hetero și sănătoși clinic, vărsându-și năduful și ținându-și gazele între buci printre zeci de tancuri și trompete plin de scuipat. Ce fanfară grasă! Fanfară de osânzoși! Fanfară de osândiți de popotă! Porci… Groștei de o sută patruzeci de kile... Huooo!

            Odată cu prima penetrare și prima discuție de după, totul a început să se schimbe. Ovidiu mânca altfel. Dumicații erau mai mici, dar parcă intrau mai greu în gură. Dinții nu-i mai atingeau lingura sau furculița. Devenise mai delicat. Sufla nasul ca o femeie afectată din pricina bătăilor lu’ bărbatu-său, care-și povestește oftul unei prietene crețe, într-un compartiment slinos de clasa a doua:

            –  De ce plângi, Mioaro! Nu mai plângeee!...

            –  Îhî-îhî-hîîîî… M-a bătut Flo-ri-aaaan! …hîîîî.

            Purta batiste femeiești pe care le ținea necălcate. Totuși, erau frumos împăturite. De ceva vreme, pelvisul îi provoca mâncărimi neobișnuite, iar barba îi creștea mai greu. Sau cel puțin așa i se părea.

*

 

            –  Da, Măria Ta… Da Mărioara Ta… Da Măriuca Ta… Daaa! Oa-a-ah!

            S-a terminat. Brusc, dar s-a terminat bine. Camera crapă de păcat. Ovidiu e un pic amețit de plăcere. Mă doare capul de la pernă. Parcă am dat cu capul de ciment.  Maica Domnului din icoana cu autocolant aurit pare să se fi schimonosit, cuprinsă în chingile gemetelor bărbătești. Mirosul e stătut, necăcios. Parcă ar fi ars mocnit două pensule cu păr de om. Aurică își mângâie concubinul din plictiseală. I se pare urât. Simte că ceva s-a schimbat. Spatele lui e rece și fin ca un costum de scafandru. Îi mângâie doar partea netedă. Ferește aluna cea mare la fel cum orice vegetarian grijuliu mușcă cu precizie de stomatolog din partea neviermuită a unui măr. E ceva, da’ nu știu ce… Nici mătreața lui Ovidiu nu mai e la fel. E mai măruntă, lipicioasă și se ia pe palme. I-am spus să se spele cu șampon de urzică. Șampon românesc la kil. Eu nu mai folosesc săpun de trei ani. Mă șamponesc din cap până-n picioare.

            Nu e vina lui că e și pe reverse. S-a întâmplat cronologic: creșă, grădiniță, chinuit de giardia și oxiuri, somn în același pat cu frate-său, îmbăiat forțat cu el în cadă că apa caldă e scumpă și curge o dată la patru zile, tachinări că o are mai mică, șocul apariției primelor fire pubiene, școala militară, pilozitate excesivă, nevoia să pupi ceva după băutură. La mulți ani și îți lipesc limba de obraz fără să simți că am făcut-o! Atinși de aburii alcoolului, unora le vine să borască, altora să scuipe printre păstrungă sau prin colțul gurii. Lui îi vine să pupe așa în prostie. Cu vârsta toți bărbați devin un pic homosexuali. El e un pic mai mult. Homosexualii (bărbați) vorbesc cel mai frumos despre Dumnezeu. Îl laudă în cur și-n cap. Au toate motivele să o facă pentru că Dumnzeu egal plăcere. Îți mărturisesc ție, Ovidiu, și îmi mărturisesc mie, că atunci când am simțit pentru prima oară falusul între sfincteri am strigat: AU, DOAMNE! Plăcerea a fost dumnezeiască, divină… De aceea l-am pomenit pe Dumnezeu.

            –  Aur! Aurrrr!!! se agită Ovidiu.

            Aurelian ezită să-i răspundă. Aude și vede, dar nu-i răspunde. Se lasă rugat, căutat. Se simte râvnit și îi place să fie râvnit. E ca o floare bisexuală proaspăt înflorită pe care o rup și bărbații și femeile deopotrivă, fără să știe că tocmai bisexualitatea ei o face așa de frumoasă. Nu are nevoie de insecte ca să înflorească, iar copiii nu au voie să o rupă, să o calce sau să o strivească cu mingea. De aceea, e tabu ca Aurelian să se atingă de copii. Io? Io sunt o floare galbenă… E în floare vârstei. E floarea securiștilor arădeni, dar e crescut ca și floarea sa, dintr-un excrement canin ce a acționat ca furaj pentru rădăcina sa plină de răutăți inimaginabile. DA, Ovidiu!

            –  Aur!!!

            –  Ce?!

            –  Știi ce am observat tot privind așa, sute și mii de femei pe stradă? se destăinuie Ovidiu.

            –  Nu. Nu știu… De unde să știu? se dă interesat Aurică.

            –  Femeile cu capul mare nu se vor mărita… Sau cel puțin vor divorța. Sunt N exemple. Capul mare, ochii mari, bulane groase și curu’ tare precum cărămida… Exact ca unguroaicele alea din Ardeal, care se cred emancipate și nu vor să se mărite. Se aruncă peste sute de măciuci, dar nu se-nfig în niciuna… Nu vor.

 

(fragment din romanul – în lucru – OFIȚERII ȘI TALENTAȚII)