Leonard ANCUŢA

 

Pierderea definitivă a lucidității

(fragment)

 

rebel în ţara cu un singur locuitor

ţara mea e populată cu un singur om ales prin vot democratic preşedinte şi rege. poporul
mă stimează şi mă urăşte în acelaşi timp. eu sunt statul şi loviturile de stat vin una după alta ca într-o dictatură sud-americană.

eu sunt soldatul care luptă în cel mai mare război al omenirii, eu sunt călăreţul care concurează pe hipodromul minţii şi omoară calul ca să învingă. sunt animalul doborît de efort
cînd patria mea îşi pronunţă independenţa cînd îşi spînzură trădătorul.

eu sunt cel mai popular scriitor din ţara mea. am ignorat 2000 de ani de cultură şi am dezertat după milioane de ani de evoluţie. ţara mea are munţi şi văi şi rîuri şi mări care se năpustesc asupra mea. mi se spune unicul muritor şi întotdeauna am fost rebel în ţara cu un singur locuitor.

cînd particip la întrecerile de alergare port cu mîndrie drapelul ţării mele pe piept. îi ajung din urmă pe ceilalţi alergători, trec înaintea lor linia de sosire şi, chiar dacă am terminat cursa, alerg în continuare alături de ei. cîndva îşi vor da seama că eu sunt singurul invingător, singurul soare în ţara mea cu munţi şi mare.

vor veni s-o cucerească. vor veni să-i fure bogăţiile, să-i violeze virginele. să-i molesteze bătrînii şi copiii. vor veni să-i dezgroape morţii şi să-i topească aurul iar eu îi voi lăsa într-ale lor. aici, în ţara acesta eu sunt dumnezeul şi ei îmi vor ridica biserici fără să-şi dea seama că în ţara mea sunt depotrivă şi închisoare şi dragoste. viaţă şi moarte.

 

 

despre Boris K.

 

lucrurile au devenit mai simple după apariția lui Boris. iar frica noastră cea de toate zilele
părea să fie o întoarcere în copilărie, prin gura de teracotă a sobei direct în aerul poveștilor,
cald și hrănitor ca un uter.

Boris a făcut frica mai simplă chiar dacă a fost dintotdeauna acolo, asemenea unui șarpe
digerîndu-și prada; strîngeam pătura în pumn, ne încleștam maxilarele, pleoapele tremurau de emoție înainte de a se deschide. uneam întunericul cu gîndurile, ne gîdilam cu atingerea friguroasă a necunoscutului.

după Boris, am văzut cum teama se transformă-n spectacol, cum oamenii plătesc pentru ea și nu înțelegeam. încă ni se-ncrețea pielea, ascunși în mirosul de nuc bătrîn al șifonierului auzeam voci șoptind prin unghere și gheare nevăzute se-nfigeau între coaste; pieptul se făcea dintr-o dată atît de greu că abia mai puteam respira. dar am fost salvați, Boris a venit și a făcut totul mai simplu, mai clar iar frica noastră a devenit emoția unei așteptări.

chiar și acum, după ani, încă mai așteptăm să vină brusc întunericul, să simțim iarăși cum șarpele ne strînge între inele și cu o lentoare nebunească ne înfinge-n gura cu dinți de piatră. știm că nu mai e nimic după știm că vine, dar de data asta, Boris nu mai poate face nimic.

 

 

ampulele lui Lorenzini

cu toții ne-am tîrît pașii prin cimitir, privirea peste o apă. cu toții ne-am ținut respirația într-o zi, cu o secundă înainte de impact. totul începea cu a fost frumos. restul se pierde în ochi
aproape goi, cu strălucirea lunecată în mare.

și-am văzut cu toții luna din adîncuri scuipînd lumină. și cu toții am văzut lumea venind spre noi cu o cameră HD să înregistreze momentele, să ne surprindă înlănțuiți de evenimente chiar cînd ne pierdem de noi înșine.

întotdeauna ne găsește cineva și ne aduce înapoi. am știut dintotdeauna unde sunt oameni și-am cunoscut iertarea. și uitarea cea atît de umană cu noi. cu toții ne-am rătăcit prima dată și
cu toții ne-am rătăcit definitiv.

în clipele de singurătate, cînd aparatul e oprit și sonorul de asemenea, cu toții am ascultat foșnetul abia perceptibil al liniștii și am văzut becul roșu pe intermitent. camera cu obiectivul
murdar. și chiar dacă ar fi fost altfel tot n-ar putea înregistra micile și nenumăratele incendii
din sînge.

cu toții ne aducem aminte unde am fost cînd lumea ne-a apărut dinainte. cu toții am trecut cu palma peste pietre tăioase. cu toții am mîngîiat trupul cuiva în lipsa lui. și dacă n-ar fi fost lumea cu o cameră HD, toate acestea s-ar fi pierdut chiar înainte să apară în fața ochilor noștri. dar tot am fi căutat oameni și în oameni iertarea.

cu toții am fost odată rechini și ne-am iubit aproapele ca pe noi înșine. cu toții  la cîțiva pași de trupul nostru am spus încă de la început a fost frumos.

 

 

marauder

se spune că lumea e mare și universul nu are margini. dar eu nu cred că există galaxii mai mari decît toamna în care inventez infinite și contruiesc biserci înlăuntru ca se le pun foc așa
cum fac blackerii în norvegia.

avem o țară pisi. la noi în țară sunt atît de puțini oameni care împiedică pămîntul  să se lipească de cer.

stau cu barda udă între picioare beau bere roşie  mulţumit că am dat foc satelor din ochii minţii. în capul meu se întinde acum un cîmp ars, nu mai există deltă, maramureș, mînăstirile moldovei. nu mai există rîuri, nu mai există munți. doar biserici în capul meu în care adun toate femeile din țara mea pisi care se vînd străinilor.

bătrînii din țara mea îmi oferă o perspectivă completă despre viață. sărutul femeilor din țara mea pisi golește portofele străine și bătrînii din țara mea cumpără o jumătate de pîine.

aici e veșnic toamnă. un anotimp în care inventez o infinitate de scene de coșmar în care mamele își vînd copiii pentru băutură. aici e veșnic durere și în țara mea mi-e frică să sărut o femeie.

toamna din țara mea strînge în pîntec toate toamnele ca o mamă cu o infinitate de gemeni. în țara mea oamenii se sărută cu șișul între buze.

e toamnă și visele au capătul aici. în țara mea pisi toamna e mai înaltă decît prin alte părți.
pe stradă întîlnești oameni cu frunze îngălbenite în buzunare. de la universitate pînă în militari
las în urmă un cîmp ars de parcă aș lua ziduri clădiri oameni străzi orașul pe botul bocancilor.

toamna mea e mai mare decît lumina care acoperă politehnica. pe facultatea de energetică îmi aprind trupul din capătul unui marlboro. bucureștiul arată mai trist decît un pitic făcut cu briceagul de făcut fluiere mute.

desenez o ușă cu degetul în aer. e atîta toamnă dincolo de ea și sună aglomerat vecinii poliţia salvarea; eu arunc apă pe tavan și le spun că vine de sus.

dacă dumnezeu are un plan eu nu fac parte din el. merg pe linia care separă apa de foc, țara de oameni pînă voi avea umeri la fel de albi ca ai tatălui meu și voi putrezi uitat într-o închisoare comunistă sau într-o babă romantică. oare cine se mai pozează toamna cu bombe în buzunare?

 

 

Aici pasărea-mit a oftat și mi s-a făcut dintr-o dată frig. Și atunci m-a îmbrăcat în trupul altei povești nemaiuzite. Formele ei eraunumai dans: o iubită superbă căreia îi puteai vedea totul prin trupul ei de lumină: oasele din piatră strălucitoare, durerile din ambră cîntătoare. Era slabă ca o îndoială venită dinspre mamă însă mai puternică decît o lampă care duce în spate toate nopțile dintr-o viață. Și vorbele păsării au fost începutul încălzirii globale.