Ioana ŞERBAN

44 de balanțe

            Treci de poartă, printre mașini cu numărul CSJ, ajungi la intrare şi treci printr-un sistem de verificare asemănător celor din aeroporturi. Îți lași geanta sau diplomatul pe bandă, poate şi haina. Faci un pas. Țiuie. Gardianul îți face un semn: „Măruntul din buzunar”, explici. Îți iei lucrurile, te lasă să mergi mai departe, într-un fel de sală de așteptare. E aglomerat: sunt oameni care scriu, așezați la mese, alții care se învârt în toate părțile, oameni în robe negre, oameni în uniforme, oameni în civil. Sunt peste tot oameni cu câte o problemă şi găsești greu un loc în care să te așezi, pe marginea unei bănci, cu geanta strânsă pe genunchi. Te uiți la toți cu jenă, apoi cauți un loc neutru în care privirea ta să nu mai întâlnească nici o altă privire. La standul de cărți din faţa ta, două femei îşi beau cafeaua peste Codul Penal. Mai răsfoiesc câteva pagini sau mai așteaptă până când un avocat se interesează de ceva. Una dintre ele îi răspunde, aplecată peste teancul de cărți, iar avocatul râde zgomotos. Îşi aranjează ciucurii de la robă, este chemat în altă parte. „Suntem încă la amânări!”. Deci este devreme, mai ai de așteptat. „Credeam că la ora asta începe deja cu arestații”, deci şi cel de lângă tine mai are de stat. Nu se știe niciodată cât durează. Uneori – până seara târziu, opt, nouă. Până se întunecă, după cum mormăie colegul de masă, care şi-a scos câteva foi dintr-un dosar şi acum le parcurge rapid. O împuternicire, o declarație de venit, un act de proprietate, şi toate cu colţul îndoit. Extrage o foaie goală pe care notează un nume cu un pix cu gel negru. La fel ca roba de sub care se vede un costum bej de firmă. După puțin timp, pixul şi vocea şi le îndreaptă către vânzătoarele de la stand: „Ce act de lege e primul la Comercial?”; „După ediția albastră sau după cea grena?”. Asculți cum de ambele părți se râde. Era o glumă, iar privirea ta caută același loc neutru, printre edițiile albastre şi cele grena. Lipit de perete, lângă stand, este un afiș cu noul Cod Penal din 2010 şi o informație legată de varianta electronică. În poză: un bărbat în costum stă așezat pe niște trepte, în brațe cu un laptop. Nimic din mucurile de țigară pe jumătate stinse pe balustradă, nimic din oamenii în geacă de piele rânjind într-un colţ, rezemați de stâlpii din interior ai sălii de așteptare, stâlpi care urcă la etajele superioare pe un grilaj ornamentat cu 44 de balanțe, urcă pe dulapurile de la arhivă până sus, în tavan. De acolo, câteva raze de soare coboară prin geamul cu mozaic în forma unei enorme balanțe cu talerele la egalitate.

            Vinovat.

            Te afli la Curtea Supremă de Justiție. Ești traducător autorizat pe limbă spaniolă şi iei parte la procesele în care este nevoie de traduceri de acte sau de documente. Cazul în curs: o firmă din Madrid dă în judecată o familie de muncitori români pentru fraudă la locul de muncă. Ţi-au pus la dispoziție o parte din dosare, pe care le scoți din geantă şi le recitești. Firma El Bosque acuză tentative de furt şi de încălcare a legilor spaniole din partea soților Galea. În data de 20 septembrie 2009, s-a constatat că din depozitul în care lucrau cei doi inculpați a dispărut o anumită valoare în bani, care a fost ulterior găsită într-un cont străin. Ion şi Valentina Galea erau singurii care la momentul respectiv se aflau în depozit, supraveghetorul fiind plecat o scurtă perioadă de timp pe șantier. Suma de bani care lipsea din biroul supraveghetorului a putut fi astfel furată în acel interval. Furtul a fost depistat abia peste câteva săptămâni, cu ocazia unui control. Ușa biroului nu fusese forțată, cei doi soți având acces la cheie. Mai jos pe pagina xeroxată se află şi pozele inculpaților. Ion Galea: un bărbat de vârstă neclară, cu privire fixă, început de chelie şi gură cărnoasă. Valentina Galea: o femeie osoasă, cu părul strâns la spate, fără vreo urmă feminină. Procesul decurge de aproape doi ani de zile. La început, datorită comportamentului bun al celor doi muncitori români, El Bosque le-a dat doar un avertisment. Trebuiau făcute cercetări pentru a se clarifica vinovăția lor sau a supraveghetorului de la depozit. Până una alta, supraveghetorul, fiind în timpul turei, nu trebuia să părăsească biroul. Nu avea ce căuta pe șantier în momentul acela. Situația a devenit neclară, putea fi vorba de complicitate. Cercetările au continuat, între timp soții Galea s-au întors în ţară, iar peste câteva luni instanțele române au fost sesizate în legătură cu frauda. Acum, procesul este la a patra înfățișare pentru ei şi la prima participare pentru tine, ca traducător. Este foarte posibil, din câte ţi s-au comunicat, ca de data asta să se judece.

            Îți ridici ochii din documente, obosit. Nu este prima dată când ai de-a face cu astfel de cazuri. De când o mulțime de români pleacă în Spania să muncească, au existat tot felul de probleme. Majoritatea țin de neseriozitate la locul de muncă, fraudă, abuz sau chiar violenţă. Firme care dau în judecată angajații, angajați care dau în judecată firmele la care au lucrat sau la care încă lucrează. Uneori aceste procese se prelungesc din Spania înapoi în ţară, alteori este invers. Vinovăția? – undeva la mijloc. „Nu au încredere în noi, românii!”, dar continuă să-i angajeze pentru că „suntem o forță de muncă relativ ieftină”. Sunt cetățenii în alb-negru pe care-i vezi de cele mai multe ori doar în poze pe documente xeroxate. Pe unele abia se pot desluși numele şi datele. Ai văzut toată emigrația româno-spaniolă pe hârtii, în declarații, între ştampile, ai auzit-o în sala de judecată, în timp ce erai mereu cu privirea în jos, către paginile care te interesau din dosare. Dar acolo, procurorul știe clar că „Adevărul nu este niciodată undeva la mijloc”.

            Dar unde este?...  Gândul ţi se duce la coperțile albastre sau grena. Zâmbești fără voia ta. Te ridici brusc, îţi aranjezi foile în teanc, în folia de plastic şi înapoi în geantă. Faci o mișcare să ieși din bancă şi abia atunci observi că avocatul care scria lângă tine a plecat. Ieși la o țigară. Între timp, curtea judecătoriei s-a aglomerat de mașini şi de oameni. Doi indivizi de la o televiziune îşi verifică microfoanele şi camerele de filmat: probabil, în cursul zilei, va fi şi un proces al vreunui fost om de stat. Nu știi şi nu te interesează. Pentru a evita agitația, faci câțiva pași pe stradă, traversezi şi te sprijini de marginea de piatră a unui gard. Pocnești bricheta din care apare o flacără mică şi tu tragi primul fum. În dreptul tău, de partea cealaltă a gardului se află o casă veche. O latură a peretelui exterior este acoperită de sus până jos cu un afiș publicitar al unui salon de hair-styling. În grădină, un bust al lui Corneliu Coposu sub care stă inscripționat anul nașterii şi anul morții. Anul 1989, anul revoluției, apare puțin mai încolo scris pe casă.

„Mă scuzați, n-aveți un foc?”. I-ai recunoscut vocea avocatului cu pix cu gel negru. Îi întinzi bricheta. „Mai avem suficient de stat aici… E zi plină azi. Nu știu cât durează cu procesul lui…” îţi spune numele unui cunoscut om politic. Ridici din umeri. „Da… toți politicienii ăștia! Nu știu cum era înainte, unii spun că mai bine, alții că mai rău. Depinde, după fiecare. Mie bine îmi era şi atunci! Dar, să știți de la mine, că sunteți mai tânăr, poate n-ați apucat suficient, poate doar vi s-au povestit niște lucruri, dar, domnule, comuniștii au adus progresul. Știți ce spun? Progresul în tot! Uite, de exemplu, şi în tunsoare. Da, nu râdeți, uitați ce zic: Marx era un om păr lung şi barbă, îl știți. A venit Lenin: ei, el avea doar mustață şi barbișon. Comunismul, din teorie, a ajuns în practică. A mai trecut un timp şi Stalin purta doar mustață. S-a mai schimbat şi comunismul lui Lenin în stalinism. Apoi, la noi, Ceaușescu nu mai avea nici de-aia. Păr scurt, aranjat! Cu totul altceva, nu? Ei, acum îi facem muzeu lui Coposu-ăsta, care nu știu exact ce-a făcut, şi intentăm proces lui…” repetă numele cunoscutului om politic. „…care e un bărbat fin, vă spun eu. Nu merita. Dar, așa e viața: mai câștigi, mai pierzi!... Mersi de brichetă, mă duc să aflu ce se mai întâmplă înăuntru. A venit şi televiziunea!”. Schițezi un gest între politețe şi indiferenţă şi rămâi sprijinit de gard dincolo de care se află o casă memorială a unui important oponent al comunismului şi un salon de coafură sub același acoperiș. Tunsoarea comuniștilor!

Te întorci în sala de așteptare. Agitația a încetat. Niște cameramani au trecut în fugă pe lângă tine, spre ieșire. Locul s-a mai eliberat de avocați, de aparținători, de inculpați. Din nou te gândești la foile pe care trebuie să le traduci în faţa instanței. Se prea poate să nici nu fie nevoie să vorbești mult. Vei aduce unele lămuriri, oricum judecătorii sunt familiarizați cu datele procesului. Vor asculta câteva cuvinte, apoi declarația avocatului celor doi. Poate şi ei vor avea ceva de adăugat, ceva care s-ar putea să fie deja inutil. Procurorul se va exprima că „este tardiv”, iar după vreo jumătate de oră, trei sferturi maximum, procesul se va încheia şi judecătorii vor spune că sentința va fi anunțată în decurs de o săptămână, pe site-ul Înaltei Curți. Situațiile atenuante prezentate de avocat s-ar putea să nici nu conteze: din experiența ta, cei doi cetățeni români vor ajunge mai mult ca sigur după gratii.

Nevinovat.

Te afli în București. Ești un traducător autorizat prost pregătit pe parte juridică în limba spaniolă, dar iei parte la procesele în care este nevoie de traduceri de acte sau de documente. Cazul tău: de când erai în liceu ţi-au plăcut limbile străine, literatura şi ai vrut să călătorești. Preferații tăi: Ortega y Gasset, Borges, Chaucer, Joyce. Te-ai înscris la Litere, la vârsta de 19 ani, la secția spaniolă-engleză, în speranța că vei putea să îţi îndeplinești aceste vise. Ai învățat mult, ai citit şi mai mult. După terminarea facultății, ţi-ai dat seama că acestea nu te ajută cu nimic. Ai lucrat în mai multe locuri până când cineva ţi-a sugerat să-ţi dai examenul de obținere a certificatului de traducător pe parte juridică. Se plătește bine, nu este o muncă grea, ţi s-a spus. În plus, limba spaniolă „se cere”. Te-ai pregătit şi ai primit autorizația abia a treia oară şi, printr-o întâmplare, ai găsit un post la judecătorie. Acum, ai 26 de ani, n-ai posibilități de-a călători şi folosești limba lui Cervantes pentru a traduce documente cu termeni juridici pe care abia dacă le înțelegi, la procesele de la Curtea Supremă de Justiție, pe ale cărei coridoare tocmai ai revenit.

„Nu e voie! Lasă-l în pace pe domnul!”, o femeie către un copil care aleargă printre picioarele tale. Femeia îl apucă de mână şi îl trage înapoi lângă ea, pe bancă. „Mami, vreau înghețată!”. Mama îşi trece degetele subțiri peste părul strâns la spate, apoi i se adresează bărbatului care se uită la avizier. „Ioane, du-te şi ia-i o înghețată!”. De după stâlp, un om cu gura cărnoasă şi început de chelie, îmbrăcat într-o geacă de piele ponosită: „Da’ nu poate să mai aștepte puțin? Nu pentru înghețată am venit aici”. Întoarsă pe jumătate, mama îi face un semn din cap. „Bine, dă-mi niște bani. De care înghețată să-ţi ia tata?”; „Cu vanilie şi topping de ciocolată!”; „Cu topping îţi iau… Mă întorc repede, vezi să…”, mama şi tata schimbă între ei câteva cuvinte în șoaptă. Te așezi la capătul băncii şi te uiți iar la standul de cărți pentru a nu le asculta conversația celor doi. La un metru de tine, copilul te cercetează cu coada ochiului. „Domnu’, le-ai citit pe toate?”. Îşi întinde capul către stand. „Pe unele da…” (minți), restul frazei este continuat de mama: „Valentin, stai cuminte! Domnul e ocupat”, către tine: „Mă scuzați. N-are stare. A trebuit să-l luăm cu noi aici, nu avea cu cine să rămână acasă şi nu știam cât timp stăm în capitală”; „Ești la școală, Valentin?”; „Este”, mama îi mângâie părul, „şi învaţă foarte bine. I-am spus să muncească şi să se ţină departe de rele, să nu ajungă aici. Vedeți, pentru el asta e o joacă, a așteptat atâtea ore, dar acum nu mai are răbdare”. Valentin tropăie ușor cu picioarele sub masă: „Când plecăm?”. Mama îl strânge lângă ea: „În curând…”.

I-ai recunoscut: Ion şi Valentina Galea, cei doi muncitori români din dosarul tău, cu băiețelul lor de vreo 7-8 ani. N-ai timp să reconsideri situația – Ion Galea se întoarce cu o înghețată, urmat de o femeie în robă neagră care îi anunță că ar trebui să intre în sala de judecată. Valentina Galea se ridică, „Stai cuminte aici. Mami şi tati vin imediat”, îl sărută pe copil, care între timp îşi primește desertul de la tatăl grăbit şi tu îi urmezi pe cei doi soți şi pe avocată în camera îngustă din stânga. O clipă de gălăgie din cauza vânzolelii – alți oameni părăsesc sala – după care se lasă liniștea. Începe.

Ca de fiecare dată, nu știi unde să te așezi şi speri ca judecătorii să nu te întrebe nimic. Bineînțeles, cei doi inculpați împreună cu avocatul lor, şi cu încă doi oameni (procurorul şi probabil un avocat român angajat să reprezinte firma El Bosque), trebuie să stea în picioare, în faţa instanței. Te strecori repede după ei, la o masă din primul rând şi îţi scoți folia de plastic în care sunt documentele. „Dacă înainte de-a începe, inculpații au de făcut vreo precizare…”. Nu este cazul. „Atunci putem începe”. Te gândești că poate ar fi fost mai bine pentru ei să facă o declarație. Ar fi putut să-şi recunoască vina, să-şi ceară scuze în faţa instanței. Chiar dacă „tardive”, recunoașterea vinei şi situațiile atenuante ar putea conta în reducerea pedepsei. Te uiți la ei: stau drepți lângă avocata care a început să prezinte apărarea. Te uiți la dosare, le răsfoiești rapid. Termeni juridici. Pozele de pe hârtiile xeroxate. Copilul care mănâncă înghețată afară. Auzi cum avocatul firmei spaniole încearcă să intervină. Este oprit de instanță. Apărarea nu a terminat. „În urma cercetărilor întreprinse de autoritățile spaniole, s-au descoperit dovezi că totul a fost o înscenare. Nu s-a găsit nimic în neregulă cu soții Galea. Superiorii au fost întotdeauna mulțumiți de prestația celor doi la locul de muncă. Ba mai mult, ei nu ar fi putut avea acces la contul străin în care au fost depuși banii sustrași din biroul supraveghetorului de la depozit. Părăsirea biroului de către cel din urmă, în condiții incerte, aruncă suspiciune mai degrabă asupra acestuia decât a celor doi muncitori români. Am propus deja o reevaluare a cazului din această perspectivă”; „Cunoaștem aceste aspecte. Altceva?”. Nimic. Apărarea a încheiat, iar avocatul firmei spaniole, deși nu în totalitate, a susținut spusele. Procurorul a adus câteva completări: trebuie aduse dovezi mai puternice, mai ales dacă este vorba de incriminarea unei a treia persoane, trebuie depistat gradul de complicitate. Așa stând lucrurile, dosarele tale nu trebuie traduse. Nu spui nimic. Cu mâna încleștată de folia de plastic, asculți cum judecătorii anunță că  ședința se suspendă. Va fi reluată peste două luni, când avocata apărării şi avocatul firmei El Bosque vor trebui să vină cu probe. Pentru azi s-a terminat.

Ieși din sală cu un mers greoi. Nu-ţi mai simți mâna pe geantă şi balanța enormă din tavan pare să oscileze deasupra capului tău. În faţă – avocata celor doi soți îşi ia la revedere, grăbită la un alt proces. În stânga – edițiile albastre şi grena ale Codului Penal au fost acoperite cu o husă, iar vânzătoarele se pregătesc să strângă. În faţa ușii – avocatul în costum bej de firmă, discută cu un cameraman. „Hai să mergem la gară, poate prindem ultimul tren. Peste două luni a spus?”. Ion Galea îşi încheie fermoarul de la geacă şi îi prinde mâna soției. „O să fie bine…”, femeia te observă în spatele lor: „O zi bună să aveți!”. „Şi dumneavoastră, mult noroc! Baftă la școală, Valentin!”. „Valentin, răspunde-i domnului! Unde ești?”. Din dreptul ușii, copilul râde scurt şi țâșnește afară. Îi vezi pe cei doi soți cum pleacă, iar tu îţi îndoi foile şi le arunci în geantă. Cobori încet treptele şi până să ajungi iar la sistemul de verificare asemănător cu cel din aeroporturi, auzi din spate o înjurătură. Omul în costum bej de firmă şi cu pix cu gel negru privește furios cum de pe sacou i se scurge înghețată de ciocolată, în timp ce cameramanul îşi potrivește aparatul în direcția lui.

Râzi.

Lași în urmă poarta Curții Supreme de Justiție. Afară se înserează treptat. Din grădina unei bisericuțe din apropiere se aude la megafon o parte din liturghie şi vocea unui preot care citește Evanghelia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața”.