Petru NEGURĂ

Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale

          

            Pe cînd asfalturile Chişinăului săltau sub îmbulzeala demonstraţiilor pentru limbă şi alfabet, iar teatrul de vară răsuna de versuri şi cîntece patriotice, eu treceam printr-o prefacere nu mai puţin năvalnică. Nasul şi fruntea mi se împodobiseră de coşuri, îmi creştea păr pe te miri unde, vocea, altă dată cristalină, îmi vibra ca unui ventriloc. Închipuiri ruşinoase îmi inflamau visele şi îmi zdruncinau echilibrul. În timp ce dorinţele – încă neînţelese – îmi sfîrtecau mintea şi trupul, cele mai temerare manifestaţii de stradă mi se păreau nişte jocuri de-a v-aţi ascunselea, iar cenaclurile din parcul comsomolist – nişte matinee de grădiniţă. Alături de bunii mei prieteni, jinduiam să nu mai încapă străzile de furia mulţimilor, să fie devastate clădirile guvernamentale în ritmuri supărate de Motörhead, să fie apucaţi de piept şi pălmuiţi fără cruţare toţi acei ocupanţi nesimţiţi – lua-i-ar trenul!

            Năzuinţele mele de primenire politică şi de trezire a neamului îşi găseau alinare în şederile prelungite la baie, consumate în tihnă, cu vinovăţie.

            Curtea de pe strada Pirogov, vizavi de universitate, se aşeza ani de-a rîndul în harta mea mentală aidoma unei ţări suverane, cu ordinea, graniţele şi cetăţenii ei, distinsă orgolios de curţile vecine. Podurile, saraiurile şi beciurile ogrăzii se orînduiau feliat, de parcă ar fi fost nişte lumi separate, mereu pe loc şi de fiecare dată dincolo. 

            Nimic nu părea să perturbe această ordine instaurată de vremi, înainte ca într-o zi de toamnă devreme să-şi facă apariţia un nou venit. Leonea, rebotezat pe dată Leo de către gazda sa, a adus, odată cu dezinvoltura măsurată cu care îşi aranja pe o parte chica blondă, un aer de noutate care a sedus în scurt timp tinerii locuitori ai curţii de pe Pirogov şi mai cu seamă pe mine. Preţ de o ţigară, Leo îţi putea înşirui un număr impresionant de grupuri heavy metal: Halloween, AC/DC, Exodus, Metallica, Megadeth, Slayer, Creator, Metal Church... De partea mea, eram imbatabil la numărul de discuri şi casete, pe care mi le aducea frate-meu de la colegii săi plimbaţi prin străinătăţuri sau pe care mi le înregistram vinerea la studioul semi-clandestin de lîngă berăria din vale pe banii cîştigaţi la returnarea sticlelor de lapte sau ulei. Cei doi ani diferenţă îi dădeau totuşi lui Leo un avantaj şi o autoritate clară faţă de noii săi prieteni din curtea de pe Pirogov. Eu, de exemplu, eram un profan desăvîrşit în materii pe care Leo părea să le stăpînească cu pricepere şi naturaleţe. Felul în care Leo trăgea fumul de ţigară, mai întîi în gură, iar apoi, după o scurtă pauză, direct în plămîn, pentru ca în cele din urmă să-l sufle meditativ afară, însemna în ochii mei imaginea însăşi a unei maturităţi în sfîrşit cucerite. La fel, băutul unei anumite cantităţi de bere sau vin fără a o da pe gît aiurea – slăbiciune proprie începătorilor – nu mi se părea o performanţă oarecare. Dar lucrul care făcea din Leo un adevărat bărbat – un „mujik” sadea – era familiaritatea lui cu un domeniu la care eu nu aveam acces decît prin puterea imaginaţiei şi a unei anumite îndemînări, perfecţionate cu timpul. Pînă la venirea lui, eram convins că icnetele şi zvîcnetele surde auzite ca în vis în puterea nopţii erau un privilegiu de care doar părinţii aveau drept să uzeze, în limitele sacre ale divanului din camera mică. Leo îmi răsturnă această înţelegere, descoperindu-mi pe dată noi orizonturi. Prietenia cu el mă invita într-o lume plină de promisiuni, în care mă grăbeam să-mi fac iniţierea, cu nelinişte şi voioşie.

 

Cu Dragoş, tovarăşul meu de clasă, e altceva. Cu el mergeam, după lecţii, în parcul Puşkin unde, aşezaţi pe o bancă picior peste picior, fumam, scuipam printre dinţi, trăncăneam de una alta, ne amuzam pe seama colegilor mai silitori, făceam filozofie de două parale, iar după ce terminam ţigările şi subiectele, ne holbam tîmp la şcolăriţe şi la oamenii sărmani ce-şi duceau drumul într-aiurea. La matematică, Lidia Mihailovna ne pusese în aceeaşi bancă. Zicea că de proşti ce sîntem n-avem decît să copiem unul de la altul. Încercase femeia şi nişte tactici pedagogice: mai întîi ne-a aşezat pe fiecare cu un elev mai răsărit, chipurile să ne mai dăm şi noi la brazdă. De unde? Poate că am mai prins noi la minte – că doar nu se putea să ne facem mai nătărăi decît eram? – numai că din contul tovarăşilor noştri de bancă, care se prosteau pe zi ce trece. Nu e vorbă, mai erau „proşti” în clasă, nu eram noi singurii. Igor, bunăoară, nu sclipea nici el la capitolul inteligenţă. Te-ai mira dacă ar fi putut deosebi pe sinus de cosinus sau un logaritm de algoritm. Profa de mate însă îl cinstea şi îl cocolea mai dihai ca pe unul bun, căci toată clasa ştia că Igor scrie poezii, de cînd i-au apărut cîteva versuri despre neam şi glie în „Tînărul leninist”. Conştient de propria-i valoare, Igor avea grijă să-şi întreţină aerul de poet inspirat, dîndu-şi chica eminescian pe creştet. Mai nou, se filmase şi într-un film, în care alerga în puţa goală pe plaja de la Sculeanca după o ţoapă cu vreo zece ani mai mare. O adevărată vedetă, ce mai!

            Iar eu cu Dragoş, dacă tot ne-au pus colegi de bancă, cît ne-a fost să ne facem şi tovarăşi de ţigară? Într-o după amiază, trăgeam cu el din greu din nişte ţigări bulgăreşti „Vega”, proaste dă-le naibii, slabe şi dulci de parcă ai fi fumat ceai, deşi arătau mai bine decît cele moldoveneşti, care dispăruseră de la un timp din vînzare. Fumam şi nu-mi găseam astîmpăr. Mă mînca de dimineaţă să-i spun despre descoperirea pe care o făcusem cu o zi înainte:

-        Leo zice că s-a frecat, pînă acum, cu vreo patru fetişcane, dintre care ultima era „ţelkă”[1], înainte de tăvăleală...

-        Da? - mi-o întoarce Dragoş scurt, cu neîncredere. Aşa zice? – Apoi, după un gît de fum: – Mare lucru!

-        Ţi se pare ceva... obişnuit?...

-        Nu ştiu, în curtea noastră mai toţi băieţii de mult şi-au lepădat fecioria prin poduri şi subsoluri: Nelu din prima scară, îl ţii minte?, şi-a pus-o cu Nataşa de la un etaj mai sus, încă pe cînd era în clasa a 8-a, iar ea cu un an mai mică... Aurel, fiul profei noastre de fizică, umbla cu alde Lilia şi soră-sa mezina vreo cîteva luni în şir, pînă cînd au fost prinşi „asupra faptei” de tatăl fetelor: Lilia a fost trimisă la Călăraşi, la bunei, care au dat-o la şcoala pedagogică, pe cînd cealaltă – lucru care nu se ştia la moment, era chipurile prea mică – a prins la burtă, după care Aurel a pus mîna pe o habă de răgaz şi a şters-o urgent la armată. Pînă şi Vadic, cel cu mîna scurtă, le-a avut pe toate la rînd, numai el ştie cum le apuca cu mîna cea teafără cu care se zice că strică nuci dintr-o lovitură... Iar Iana, cea de lîngă grădiniţă, care umbla boită încă din a treia şi purta sutien din a patra, şi-a tras-o cu toţi masculii din ogradă, în afară de Trofic, maidanezul, şi Nicanor Vsevolodovici, invalid de război şi paralizat bîrnă de la pîntece în jos...

-        Mda... bună treabă... - zic eu scuipînd flegmatic, ca să nu mă arăt impresionat din cale afară de toată tărăşenia asta. - Şi tu? Cu cine ţi-ai pus-o?

-        Păi da' ce eu? Că eu nu mi-o trag cu orice lepădătură. Am avut ocazia de nu ştiu cîte ori, dar n-am vrut eu să mă măscăresc cu prima ciufă... 

-        Adică încă mai eşti băiat, cum s-ar zice? - rînjesc eu, schimbînd ţigara în celălalt colţ de gură.

-        Îţi spun că n-am avut eu chef s-o fac chiar cu prima. Altminteri, aş putea, măcar şi azi...

-        Ei, azi..., vezi, nu te grăbi, să nu te umpli de te miri ce... Dar hai să vedem cine dintre noi doi o drege primul, pînă la 16 ani împliniţi...

-        E-he... Din aiştea-mi eşti! Bun! Batem palma! Dar vezi bine că eşti mai bătrîn decît mine cu vreo cîteva luni... Şi timpul avan mai trece... Hă-hă...

 

De la o vreme se legă de noi şi Tudor. Proaspăt transferat în clasa noastră de „fii” şi „fiice”, nu fără merit ce-i drept, fiind şi el nepot al marelui scriitor moldovean Vasile Vasilencu, dar acceptat cu rezerve de colectivul bine sudat al snobilor din clasa „A”, Tudor îşi găsise rost şi adăpost în găşculiţa noastră de terchea-berchea, în care putea barem fuma şi spune prostii cît încape.

            Afară se făcea tot mai cald, florile de pom îmbălsămau adierile de vînt, curţile îşi scoteau de la conservare putorile de ceapă degerată, gunoi zăcut, pişat de motan în călduri şi excremente uscate de om, iar feţele noastre se dichiseau cu noi şi noi coşuri şi tiuleie.

            După o jumătate de zi de şcoală, scurtată din contul orelor de chimie şi educaţie fizică, adunăm tustrei de cîte o bere „Jiguliovskoe” şi un pachet de ţigări „Orbita” (procurate de Dragoş, pe care nasul vişiniu şi proeminent îl făcea mai bărbat) cu gînd să ne retragem în una din curţile din spatele magazinului „Vilnius” pentru a cinsti această zi de primăvară. Aciuaţi pe o bancă, ne destupăm sticlele una de la alta, iar ultima cu cheia, ne aprindem cîte o ţigară – ce bună e de la al doilea fum, pe stomacul gol! Pe semne că aşa trăiau boierii pe vremuri: tot într-o satisfacţie. Ne dăm ghes la vorbe cu haz şi alte gogomănii încît pare că nimic nu ne mai lipseşte pentru o voie bună deplină, cînd auzim un scîrţîit de metal uzat. De cum ni se dă ochiul cu umbrele copacilor, zărim siluetele firave ale două fete – una brună, alta blondă – dîndu-se în scrînciob din ce în ce mai zgomotos. Le iscodim pe ascuns o vreme fără să ne întrerupem hazul. Spre mirarea noastră, una dintre ele se apropie şi ne cere, în rusă, o ţigară, apoi două, şi un foc. Asta da, măcar şi patru, că doar avem berechet, un pachet plin. Cu trei ţigări într-o mînă şi cu alta în gură, fata ne întoarce spatele şi se îndreaptă spre scrînciob, cu o mişcare domoală dar bine stăpînită, conştientă de privirile la care este supusă dindărăt. Această intruziune ne cam dă peste cap hîrjoana. Deşi încercăm să mimăm în continuare voia bună, pe feţele noastre stă imprimată pecetea unei preocupări crescînde. Ai zice că am fost scoşi la tablă cu lecţia neînvăţată. Mingea a rămas în terenul nostru şi deci, după toate regulile voleiului, se cade să o aruncăm înapoi, numai că jucătorii mei se feresc de ea ca de un cartof încins. Cîteva ocheade şi zîmbete aruncate de-a-v-aţi-ascunselea înspre terenul advers şi partida, care părea adineauri compromisă definitiv, e aproape salvată acum, şi încă în folosul nostru. Fetele ne fac semne clare cu mîna să ne apropiem şi să luăm loc lîngă ele, pe bancă: „smotrite skol'ko mesta”[2]. Nu sîntem pe culmile fericirii, dar de la aşa o invitaţie e şi greu să te eschivezi, decît dacă am lua-o ruşinos la picior, aşa că ne afişăm rînjetele de serviciu şi înaintăm. – „Privet! A vas kak zovut? Menia Ira. A menia Olia”[3]... Pesemne că arătăm jalnic de-a binelea: roşii ca nişte sfecle, rînjind din toate cariile, sugînd intens din ţigară – semn de bărbăţie curată, scuipînd pe jos şi apoi trăgînd cu piciorul cu prefăcută dezinvoltură, vorbind şi răspunzînd rar, în doi peri, dînd chipurile greutate fiecărui cuvînt. Vrînd probabil să ne uşureze sarcina, fetele ne pasează bancuri şi pătăranii din viaţă. Asta face să se destindă puţin ambianţa, aşa încît eu şi tovarăşii mei nu ne mai dăm rînd făcînd haz unul pe seama celuilalt şi spunînd bancuri porcoase, învăţate de la prietenii noştri mai vîrstnici. După un moment prelungit de tăcere, instaurat subit după o învălmăşeală de glasuri şi nechezaturi, Ira ne propune să facem o plimbare pînă la grădiniţa din preajmă. Din întîmplare, e grădiniţa în care eu şi Tudor ne-am petrecut tinereţile: acolo mîncam terciuri de griş cu lapte, iarna în curte vînam cu gura fulgi de zăpadă iar la matinee ne hlizeam pînă ne prăbuşeam de pe scaune. Adevărul e că această vizită în leagănul copilăriei noastre nu ne putea trezi în acel moment încordat sentimente nostalgice. La un colţ de stradă, Tudor surprinde o pauză să ne pună la curent că „plec acasă, ne vedem mîine”. Rămaşi în patru, adică 2 x 2, Dragoş, simţindu-se forţat de circumstanţă să formeze o pereche, preferă să o facă pe supăratul şi să o şteargă abrupt, englezeşte, pe cînd noi ne uităm întrebător unul la altul. Părăsit de prieteni în compania unor rusoaice sprinţare, mă las dus de val, adică pe unde le vine lor mai bine – în chioşcul grădiniţei, prin diverse curţi în căutarea ţigărilor, sărim cîteva garduri, apoi revenim pe banca din curtea cu scrînciob. Odată cu lăsarea întunericului mă trezesc cu Olia în braţe şi cu un sărut, dat şi luat pe furiş.

            Mama mă aştepta în poarta ogrăzii, palidă de nelinişte. Aveam sentimentul că îmi trădasem prietenii. Eram fericit.

 

Frecventam zilnic două şcoli. Odată sfîrşite lecţiile de dimineaţă, sub zîmbetele complice ale colegilor (şi rînjetele invidioase ale prietenilor), alergam fără întîrziere în curtea cu scrînciob, unde mă aştepta, de fiecare dată, începutul unei noi aventuri. Nouă ani de şcoală generală nu m-au învăţat atîtea pe cîte le-am aflat în acele după-amiezi de mai, petrecute cu Olia. Toate disciplinele şcolare mi se păreau nişte fleacuri închipuite faţă de adevărata ştiinţă studiată în tovărăşia noii mele prietene. La umbra chiparoşilor din dendrariu, învăţam cu mult sîrg fizica atracţiei corpurilor şi chimia combinării fluidelor; geometria suprafeţelor curbe şi anatomia ţesuturilor moi; gramatica limbilor încolăcite şi analiza versurilor rostite în şoaptă. În una din pauze, care abia de ajungeau de o ţigară, Olia mă învăţă tehnica pupatului ţigănesc („poţelui po-ţiganski”). Algoritmul e următorul: 1) ambii parteneri trag simultan un fum de ţigară (aprinsă în prealabil), 2) se apropie unul de altul pînă la adeziunea completă a buzelor şi 3) se sărută prelungit (cf. supra) în timp ce fumul le iese pe nări şi gură. Pînă atunci, habar n-aveam că ţiganii se pupă într-o manieră atît de anapoda. La capătul unei zile de şcoală, Olia – învăţătoare serioasă şi exigentă – avea grijă să-mi dea şi teme de acasă, pentru a-mi umple cu folos timpul petrecut (i.e. pierdut) fără ea. Printre alte sarcini, îmi dădea să citesc, în reversul reflecţiei în oglindă, semnele imprimate pe gît şi pe piept, şi să meditez îndelung, în fapt de seară, asupra înţelesurilor de profunzime ale întîlnirilor noastre diurne.

            Alteori, lucrurile spuse şi făcute de Olia îmi puneau la încercare ideile moştenite de-a gata din familie sau tocite la şcoală fără discernămînt. De exemplu, ea nu se împovăra cu false sentimente de datorie şi respect faţă de persoanele în etate. Cînd vreo bătrînică comenta pe un ton negativ plimbatul nostru pe străzi, agăţaţi unul de altul ca nişte haine prea largi, trăgînd zdravăn din fumul ţigărilor, ea le replica simplu, de peste umăr, să se care... „nahui”[4]. Pe cît de dură, pe atît de justă era ea faţă de semenii care îşi asumau o autoritate morală exagerată. În troleibuz, printr-un scuipat bine ochit, discret, pe spinare, Olia le pedepsea – cu indulgenţă – pe babetele ce coborau pas cu pas treptele vehiculului, clătinînd mecanic din cap şi bolborosind ceva dezaprobator la adresa comportamentului nostru. Atunci cînd se simţea nedreptăţită, nu şovăia să-şi facă dreptate, fără tam-tam şi surle. De ce unii erau înzestraţi cu de toate, în timp ce alţii erau condamnaţi să se mulţumească cu mai nimic? În drum spre casă, într-o seară caldă şi mirositoare de primăvară tîrzie, după o hălăduire prelungită prin parcuri şi uliţe, Oliei îi veni brusc să-şi reorienteze itinerarul, intrînd şi chemîndu-mă şi pe mine în una din curţile de pe Pirogov. În timp ce eu stăteam „de strajă”, Olia culegea cu o migală de colecţionar în rufăria lăsată la uscat de nişte oameni căpătuiţi de-a binelea (pe căi necinstite, fireşte).

            A doua zi îi stătea grozav tricoul cu decolteu larg şi scurtat cochet la talie. Ai fi zis că era făcut anume pentru ea. Mă întrebam la rîndu-mi, cu un fel de strîngere de inimă pe care n-o mai încercasem înainte, dacă şi „ea” era făcută pentru mine.                           

      

Doresc să o văd tot mai des. La o amiază, o fac pe bolnavul şi o şterg de la ultima lecţie, de franceză. Sînt sigur că o voi găsi la scrînciob. Dar greşeală: nici ţipenie de ea pe aici. O aştept: un sfert, juma' de oră... Nu vine. Se apropie un tip, simpatic, cu maniere afectate de puşcăriaş, şi îmi cere o ţigară. Desigur, poftim.

-        „Doinu kurish', doinu piosh'...”

-        „I na doinu popadiosh'”[5] - preiau eu dictonul, ca să întreţin comunicarea.

-        Am văzut că te plimbi cu ciufa aia blondă – se bagă el în vorbă.

-        A... - fac eu după o clipă de reflecţie, chipurile nu înţeleg despre cine vorbeşte. Da... Şi ce?

-        Îmi place gagica. E bună. V-aţi pupat?

-        Hm... - interjecţie care vrea să însemne „fireşte” şi totodată „chiar vrei să-ţi raportez totul?”...

-        Bun, - îmi rînjeşte tipul aprobator, - acum nu-ţi rămîne decît să i-o pui. N-o să-ţi fie greu s-o convingi, pe legea mea...

-        Da? Las-pe mine, că ştiu eu... – răspund eu evaziv, uşor iritat, ridicîndu-mă să plec.

            Mama se miră grozav văzîndu-mă la prînz acasă.     

 

Curtea de pe Pirogov e zguduită de valul deşteptării naţionale. Toţi vecinii discută cu încrîncenare despre limba noastră, călcată în plină stradă de mankurţi[6] şi ocupanţi; despre alfabetul care ne-a fost furat şi strivit de şinele tancurilor sovietice; despre marea şi munţii care ne-au fost amputate mişeleşte în patruzeci... Pe zidul de calcar de deasupra beciului, scrijelat intens cu tot felul de inscripţii de genul „Mircea + Dana = Love” şi „Heavy Metal Rock”, apăru peste noapte un nou mesaj, săpat gros: „Долой окупантов! (sic)”[7]. Nikolai Nikolaievici, alteori jovial şi volubil – „O, tioska! Nu kak, Val'ku za sis'ku diornul, ţap-ţarap?!”[8] – traversează acum curtea tras de spate şi sur la faţă de toate cîte se întîmplă în ultima vreme.

            Masa de scînduri de sub vişini, la care cîţiva ani în urmă nenea Aurel le povestea copiilor din curte isprăvile dacilor liberi şi ale voievozilor moldoveni, e copleşită acum de vacarm şi fum de ţigară. Viorel îşi apără cu înverşunare părerea potrivit căreia nu toţi ruşii ar fi ocupanţi: iată de o vorbă cei de la Irkutsk sau Novgorod, buni patrioţi ai ţării lor, ce treabă au ei cu noi? Ă-hă... – mă mir eu cu Radu de atîta naivitate. - Păi, da' cei care ne-au cotropit, ne-au înfometat şi ne-au ridicat buneii, de unde crezi că erau, dacă nu de la Irkutsk sau Novgorod?...

            Apariţia Oliei, secondată de prietena ei, ne ia pe toţi prin surprindere. „A, vot on gde! - i se adresează ea Irei brusc, zgomotos, şi apoi mie, fără menajamente: A ia tebia vsio jdu, priam' kak dura...”[9] Mă uit o habă buimac cînd la ea şi Ira, cînd la Radu şi Viorel, care se holbează de parcă ar fi văzut un extraterestru. „Hai, fraţilor, am şters-o...” - le-o arunc eu prietenilor după un răstimp de zăpăceală, lăsîndu-i să-şi rumege mai departe stupoarea.

 

Scuipă cu năduf şi înjură de mamă. E enervată rău. Zice că m-am comportat ca un prostănac la masa de sub vişini. Şi că prietenii mei se căscau la ea ca nişte tontălăi, zău... Ce era de capul meu? Şi apoi de ce n-am venit la scrînciob la ora înţeleasă? Încerc să mă justific, dar fără prea multă tărie. În fond, are dreptate. După un moment de tăcere mocnită, îmi smuceşte mîna cu putere şi, în semn de reconciliere, mă cheamă să intrăm în dendrariu printr-o scurtătură pe care n-o cunosc. Trecem cu toţii pe rînd prin gardul de sîrmă, de parcă uns înadins cu ulei tehnic pentru a pedepsi eventualii intruşi. Nici măcar pîrîul nu ne poate spăla de putoarea de garaj. Ne stropim cu apă pînă ne facem leoarcă. Ajunşi în valea cu chiparoşi, ne punem hainele la uscat şi ne întindem sub un soare tăcut şi leneş. Nu-ţi vine să crezi ce linişte poate fi aici, la doi paşi de centrul oraşului. Pîntecele Oliei miroase a flori uscate, a lapte acru şi a ulei de maşină.

            Mă trezesc de la un fum înecăcios de ţigară. Olia stă aplecată asupra mea şi îmi număra conştiincios alunelele.

-        ...Şase, şapte, opt... Scoate-ţi chiloţii... Nouă, zece...

-        De ce i-aş scoate? - mă arăt eu mirat, stîrnind chicotelile Irei.

-        Păi, nu vezi ce fac?

            O asigur că nu am alunele acolo.

-        Vei fi norocos, du-te-n-colo, - îmi spune ea cu prefăcută invidie. Fără cele din chiloţi am numărat şaisprezece.

            Ia te uită, îmi zic, exact atîtea cîţi ani împlinesc în cîteva zile. Să fie oare un semn bun?

-        Deja sînt... norocos, îi şoptesc eu la ureche cu o tandreţe de care nu mă credeam în stare.

            Pînă a o întîlni pe Olia nu mă excita deloc ideea de a pupa vreo tipă drept în buze, darămite să-i sug saliva sau să-i gîdil cerul gurii cu limba. Mi se părea greţos de-a dreptul. Aş fi preferat să o gîdil acolo, direct, în chiloţi.

-        Măi, voi plescăiţi şi clipociţi de parcă aţi fi o cascadă. E insuportabil! - se pune Ira pe urlat ca din senin.

            La un semn complice cu ochiul să o urmez, Olia îşi ia boarfele şi se îndreaptă înspre pîrîu, dîndu-i de înţeles prietenei că revenim îndată. La asta, Ira se oftică şi mai tare.

-        Aici cel puţin nu se vor mai auzi plescăiturile tale... - îmi zice ea, pregătindu-şi locşorul în iarbă.

            Ai crede că se pune pe ouat.

-        Hai vino. Ce-mi stai ca bradul?

            Ea mă vrea iederă, după cum pare.

            Ce gust ciudat au gurguii Oliei. N-am mai gustat vreodată ceva de genul. De parcă ar fi fost daţi cu ceapă coaptă şi zahăr ars. Habar n-am la ce mă aşteptam. Filmele văzute cu Leo la ore tîrzii în saloanele video de pe strada Iskra nu mi-au spus nimic despre ce gust au bănuţii fetelor.

            Ah, ah... - face Olia cînd ajung cu degetele între cracii ei. Păsărica lui vară-mea, pe care am cercetat-o de fir a păr în via lui tătuca, era cu totul altfel: puhavă, netedă, albă. Cea a Oliei e tare pe de-asupra şi se înmoaie pe măsură ce-ţi lunecă degetele pe crăpătură-n jos, printre floacele rare. N-o să uit niciodată mirosul ce-mi stăruia pe buricele degetelor, înmuiate în licorile Oliei. Îmi va aminti şi a doua zi că totul a fost aievea, că n-am inventat nimic. Încerc să-mi fac drum cu mădularul în văgăuna din care tocmai îmi scosesem degetul, cînd o auzii pe Olia şoptindu-mi „Vîş... vîş...”. Nu înţelegeam ce nu-i place – că doar nu vroia vişine la ora asta? -, încît nu vedeam altceva mai bun de făcut decît să perseverez, cînd aud, din nou, mai tare: „Vîşe... Suni vîşe”[10]... A! - mă dumeresc eu. Greşisem intrarea cu doar 1 cm. Ce complicată e natura umană! Văzîndu-mă pe calea cea bună, încep să mă plimb încolo-încoace, bucuros să mă aflu în pielea personajelor din filmele de la 10.00 seara. Figura unui tip mustăcios, cu privire sălbatică, iţită de după tufar, mă aruncă însă brusc înapoi în braţele Oliei. Îmi scot pe dată puţoiul, o apuc pe Olia de mînecă şi o luăm pe de-a dreptul la vale, într-o hîrjoană. Colcăie parcul de obsedaţi, ducă-se pe pustii!

            O ţinem tot aşa pe malul pîrîului pînă dăm de o casă părăsită lăsată pe jumătate în pămînt şi bine bîcsită cu stafii, asta se vede de la o poştă. Mă dădeam în vînt de mic după case şi poduri vechi. Eram sigur că voi descoperi o comoară într-o bună zi. Mă credeam Tom Sawyer. În podul casei, mă podidesc mirosuri de colb, hîrtii vechi şi plante uscate. Cînd mi se mai dau ochii, văd cît cuprinde vrafuri de ierbare vechi, aruncate alandala. Fascinat, îi fac semn Oliei să urce. Ne punem îndată pe răsfoit ierbare şi alte hîrţoage, în timp ce ea mă asaltează cu întrebări: De ce? Pentru ce? Cine? - De unde să ştiu eu? - Mă simţeam ca într-un cimitir de plante.

            Întorcînd cu frenezie paginile ierbarelor, Olia stîrneşte un nor de praf, că abia de mai vedeai ceva la un pas. O rog să o mai domolească şi atunci zăresc prin zidul de colb tăiat de o dîră de soare că încă nu-şi pusese chiloţii. Îmi amintesc ce făceam cu doar cîteva minute în urmă şi simt din nou acea ameţeală dulce şi apa care-mi umple gura. Îmi aştern atunci cămaşa printre hîrtii şi iarbă uscată şi o invit să se aşeze. Acum că-i ştiam gusturile şi mirosurile, n-o mai lungesc cu preludiul şi trec direct la treabă, căci nu aveai de unde şti ce ţăcănit îţi poate tăia calea pe nepusă veste. Cu cît însă mă agit mai abitir, cu atît mai greu lunecă. Iar cînd Olia mă roagă să mă opresc, mă întreb dacă n-am greşit cumva şi de data asta adresa.

-        Hei, stop! Încetează o dată! - mă somează Olia repetat, vizibil plictisită de ce i se întîmplă.

            Îmi trag pantalonii – şi suflul – cu conştiinţa că am făcut ceva de aiurea şi coborîm din podul în care nici acum, iată, n-am găsit comoara jinduită.

            În drum spre casă, mă însufleţeşte gîndul că îi voi povesti lui Leo toată isprava, cu rectificările de rigoare. Căci dacă nu povesteşti, e ca şi cum nici n-ai fi făcut nimic, nu-i aşa? Îl şi vedeam pe Dragoş ce faţă va face. În dreptul curţii noastre, îi spun Oliei să mă aştepte, cît doar să sustrag de acasă o rublă două. Văzîndu-l pe Leo fumînd sub vişini cu satisfacţie, tăbărăsc pe el şi-i strecor – aşa ca printre altele – despre ce grozav e să fii mujic. Toată povestea asta mă ambalează teribil, de parcă nu tot cu mine s-ar fi întîmplat. După vreo două ţigări fumate pe rupte, mai mult arse de la sine, Leo mă întrerupe la un semn de punctuaţie şi-mi propune, aşa ca apropo, ce ai zice de un film video? Păşind larg spre salonul de la Palatul Pionierilor – mai avem oare timp pînă la cel de la 8.00? – aud hăt din depărtare: Coolia! Colia! Abia atunci îmi pică fisa. E Olia. Aşa-mi zice ea: Colia. Se poate oare? E a doua oară cînd mi se întîmplă să o uit. Acum însă o uitasem pe cînd tocmai povesteam de ea... la timpul trecut. O trădasem, cum ar veni, de două ori.

 

Picioarele mă duc fără voie în curtea cu scrînciob. E ca şi cum aş încerca să mă întorc într-o vreme în care mă credeam fericit. Sau poate merg să închei nişte socoteli? Măcinat de astfel de gînduri, intru în curtea din spatele magazinului, unde o şi văd pe Olia. E singură de astă dată, fără Ira. Îmi pot permite deci să o fac pe neînţelesul.

            La umbra chiparoşilor, Olia îmi preia starea şi se pune pe confidenţe. E curios că pînă acum nu m-am interesat prea tare de viaţa ei.

            Mama Oliei e spălătoreasă la grădiniţa de pe Bernardazzi. Tatăl i-a părăsit după ce a stat la dubă vreo şase ani, timp în care an de an maică-sa îi aducea de mîncare şi veşti de acasă. Cînd i s-a dat drumul, nici n-a catadicsit să le vadă, nici pe ea nici pe mamă-sa. Şi dus a fost. Zice lumea că a umblat de colo colo, pînă a înfundat din nou puşcăria. Dar e mai bine aşa, pentru ea cel puţin. Ce folos că Ira are tată, că de fiecare dată cînd acesta se îmbată (cam în toată seara) se dă la ea, îi bagă mîna pe la ţîţe, în chiloţi, iar pe mă-sa o stîlceşte în bătăi. Tatăl Oliei era cumsecade, pe vremuri o învăţa să numere copeici, că asta o sa-i fie barem de folos în viaţă. „Dacă m-ar învăţa şi cum să-i fac, – zice ea – că pentru a-i socoti mă va duce mintea. Dar habar n-avea nici el, săracul.”

-        Maică-mea e moldoveancă – îşi continuă Olia mărturisirile, pe un ton de parcă ar spune că aceasta suferea de o boală ruşinoasă.

-        Păi, asta ar însemna că... vorbeşti... moldoveneşte? - o întreb eu, plăcut surprins.

-        Tata a ţinut să mă dea la o grădiniţă rusească; el era rus. Iar după ce a plecat tata, mama m-a dus şi ea la o şcoală rusă, să-mi fie mai uşor în viaţă, adică. Cînd eram mică îmi murmura la cap cîntece moldoveneşti, ca să mă adoarmă, iar cînd mă îmbolnăveam mai tare îmi bolborosea vrăji de ale ei, tot pe moldoveneşte.   

            Tace o habă, fumînd. Simt că vrea să-mi zică ceva mai dihai, despre ea. Vreau să o rog să înceteze. Doar nu e cazul să mi le spună chiar pe toate acum. Ce a fost a fost, iar acum sîntem tineri, voioşi şi viaţa ne e toată înainte! Ar fi trebuit să o opresc la timp.

-        Eram în curtea cea veche, anul trecut, la Malina[11]. Pe atunci abia de împlinisem 13 ani. Trăiam o dragoste mare, ca-n filme, dar a ţinut doar cîteva luni, pînă l-au luat la armată. După ce a plecat, nu-mi dădeam seama că am rămas singură faţă-n faţă cu o haită de cîini, flămînzi să se-nfrupte din dragostea pe care ei n-au avut-o. Atunci a apărut Oleg. El era mare şi puternic, dar prost ca o doagă. Prietenii îl foloseau după cum aveau chef. Şi mă plictiseam cu el de moarte. Cînd i-am spus că nu-l iubesc şi că nu mai vreau să fiu cu el, s-a înroşit tot, de credeam că o să mă plesnească. A doua zi, cînd veneam acasă, spre seară, în curte era o linişte de mormînt. Nu înţelegeam ce se întîmplă. Ai zice că era după bomba atomică. În scară au tăbărît pe mine vreo cinci. Trei mă ţineau, unul îmi flutura cuţitul la beregată, în timp ce altul îmi dădea să-l pup acolo. Era şi Oleg printre ei. Se uita ca boul. Aşa s-a răzbunat el pe neiubirea mea, de hatîrul prietenilor.

            Încerc să o liniştesc, îi zic că nu o voi părăsi, orice s-ar întîmpla. O rog să-mi spună – neîntîrziat – cine-s tipii, că am şi eu prieteni... Se uită la mine ca la un închipuit.

-        Eşti drăguţ, dar ei sînt mulţi şi răi, iar acum şi mai puternici. Ce-mi pare rău cu adevărat e că tu nu vei mai vrea să fii cu mine... Hm... hm... Şi bine vei face, pentru că dacă vor da de tine, nu te vor lăsa pînă nu te vor umple de sînge... Pentru că te-ai pupat cu o „soskă”[12] ca mine...

            Auzisem cuvîntul, mai ales printre băieţii din curţile vecine, dar nu l-am  înţeles niciodată prea bine. Îl foloseau, alături de alte cuvinte gen curvă sau „suka”[13], cînd vorbeau de rău anumite fete, pe care le doreau în taină. De asta nu-i luam prea tare în serios. Acum însă, iată-mă prieten şi iubit cu o „soskă” sadea, asumată. Culmea e că şi prietena ei Ira era la fel, chit că era virgină. Asta îmi cam dădea peste cap închipuirile despre viaţă şi lume.

 

Vreo trei zile am tot dospit în mine povestea asta. Hotărîsem să nu mai merg la Olia pînă mă dezmeticesc ce-i de capul meu. Dar nu pot. Se vede că tot la ea îmi caut dezlegarea.

            În scrînciob se joacă două fetiţe şi fac un zgomot de-mi sar timpanele. Una e medic, alta soră medicală. O păpuşă, dezmembrată, stă în scaunul scrînciobului, cu ochii daţi peste cap.

            Nu ştiu dacă vreau să o văd cu adevărat, dar nici de tipu' nu mi-era dor nici atîtica. Îi dau o ţigară. Şi foc.

-        Ce mai nou? I-ai mai pus-o...?

            Băi, oamenii ăştia chiar nu mai au altceva de făcut decît să urmărească cine cui i-a pus-o... Şi de cîte ori...

-        Hm, - mîrîi eu, să înţeleagă ce-o vrea.

-        Bravo! Eşti tare...

            Mă lipseam de aprecierile lui.

-        Acum îţi rămîne doar să rogi un prieten să-ţi „mîngîie” una peste faţă...

            Credeam că-şi bate joc de mine, dar tipu' părea serios.

-        Aşa, nu tare, cît să-ţi ţîşnească o picăturică de sînge... Şi-ai scăpat curat din toată treaba asta.

            Mă uitam la el şi nu-mi dădeam seama ce tot îndrugă.

-        Ce? Nu ţi-a spus-o nimeni pînă acum? Nu ştiai că e „soskă”... Şi că, deci, tu eşti – cum să-ţi zic? – „kontakt”...

            Pe asta chiar n-o ştiam. Şi nu cred că vroiam s-o ştiu. Pînă nu-mi va spăla cineva gura cu propriul meu sînge, ceilalţi vor evita să împartă cu mine o bucăţică de pîine sau vreun muc de ţigară. Devenisem contagios.  

 

Prieteni buni aveam destui. Acum îmi caut un călău de bună credinţă. În tot cazul vreau să rezolv treaba asta pînă a mi se duce de pomină noul meu calificativ. Între Leo şi Dragoş, nu stau prea mult pe gînduri. Pumnul lui Dragoş e mai uşor, e limpede. Dar zîmbetul sardonic de pe faţa acestuia i-ar presura loviturii niscaiva sare, din ceea măşcată, cu iod. Şi apoi dacă greşeşte ţinta din prima? Nu, ar fi prea umilitor... Leo pare mai înţelegător. El are un fel ţărănesc de a înţelege lumea prin care îşi rîde de toate aceste mofturi orăşeneşti.

            După ce mă ascultă preţ de o ţigară, Leo face o faţă de parcă toată această dănănaie abia dacă ar mai merita discutată.

-        O să-ţi aduc o carte, bună carte, în care scrie – chiar aşa şi scrie – că în America şi Europa de mult şi-o sug şi-şi dau limbi toţi pe capete. Şi nimănui nu i-a picat pînă acum măselele sau altceva de la atîta lucru. Uite, Mariana, prietena mea, ar ieşi că-i „soskă” şi ea, da? - că mi-a luat-o cu guriţa chiar din a doua seară. Şi eu la fel ar ieşi că-s ceva de genul, şi „kontakt” pe de asupra. Lasă prostiile, frăţioare. Du-te acasă, mănîncă bine, fumează o ţigară, culcă-te liniştit şi pînă dimineaţă uită de tîmpeniile astea.

            Rămîn buimac. Venisem la prietenul meu să-mi administreze un pumn în figură şi iată că mi l-a dat într-adevăr, bine ochit, drept în creştet. Bîigui un salut şi mă îndrept legănat spre casă.

            Îmi făcusem ca şi cum botezul. Devenisem un adevărat „mujic”.

 

E o dimineaţă luminoasă de mai. În curte se stîrneşte o hărmălaie de bîlci. Se adună de-a valma vechi prieteni din curte şi alţii din clasă. Unii desfac o lozincă lungă cît jumătate de curte, scrisă cu litere groase cît pumnul: „Unire, moldoveni!”, în timp ce alţii flutură un ditamai tricolor cu cap de bour. Apariţia mea ca din senin e întîlnită cu ţipete şi urale. Ne adunăm şi ne îndreptăm îndată cu toţii înspre teatrul de vară. „Haide, fraţilor, să nu ajungem noi chiar cei din urmă!” Sclipesc din toată faţa, glumesc şi rîd cu poftă. Toată lumea îmi surîde cu voie bună. Chiar şi miliţienii de la colţ de stradă se uită la mine, de sub şapcă, prietenos, cu un soi de respect. Unul dintre ei seamănă leit cu unchiul Saşa, surîzînd pe sub mustăţi. Odată ţîşnit în strada principală, grupul nostru se uneşte voios cu coloana de oameni ce venea dinspre statuia lui Ştefan cel Mare. După îndepărtata copilărie cînd, cu steguleţe şi baloane, mergeam de mînă cu părinţii la parada de 1 mai, mă simt din nou împlinit, corp comun cu întregul popor, ieşit cu mic şi mare să-şi celebreze deşteptarea şi să o vestească sus şi tare, să ajungă pînă şi la geamurile înalte ale Sovietului suprem şi ale Comitetului central, să răsune hăt pînă în mauzoleul lui Il'ici şi la steaua de rubin a Kremlinului, să străbată în lung şi în lat toată Uniunea de la Vladivostok la marea baltică, să se audă peste tot că moldovenii şi-au apucat, în sfîrşit, destinul în mîinile proprii. Preiau prieteneşte steagul de la confratele meu şi mă arunc cu el înainte, fluturînd văluros de-asupra mulţimii, cînd aud, din depărtări, din zări, de parcă dintr-o ţară străină: Cooolia!