A. R. Deleanu

 Sânul

Trecuseră deja două ore de când bărbatul intrase în casă, îşi aşezase diplomatul lângă masa din bucătărie şi rămăsese holbându-se în gol la pătratul decupat de deasupra chiuvetei, unde, cândva, fusese o placă de faianţă. Auzea tramvaiul din stradă, geamurile tremurau la fiecare sfert de oră şi el mesteca îndelung la cele trei sendvişuri cu caşcaval de pe farfurie. Ceasul ticăia altfel decât la poştă, unde cel din spatele tejghelei avea un pas mai aprig, ca de rădaşcă în călduri. Cel de acasă era mai degrabă... oare cum era? se întreba, dar, până să-şi răspundă, trecea din nou tramvaiul pe sub geam şi gândul se risipea. Era liniştit. Ca de obicei. Nimic, dar nimic nu părea că-i va tulbura liniştea antică în care cădea în fiecare după-amiază târzie, încă îmbrăcat în costumul său rămas mic şi ponosit, cu ochelarii lui lipiţi discret cu bandă adezivă şi cu cravata lui, cea cu mici scrisorele albe pe un fundal albastru. Dar, după ce a înghiţit ultima îmbucătură din sendviș, o furnicătură blândă ca o respiraţie de copil i-a mângâiat ceafa. S-a uitat în jur. Era ca şi cum cineva l-ar fi privit insistent, dar asta era o prostie, o ştia sigur, o închipuire perversă, pentru că era singur în casă şi aşa a fost întotdeauna. Ba mai mult, aşa vroia să şi rămână, deci, oricine l-ar fi privit acum din întunericul moleşit al acelui început de seară, ar fi făcut bine să dispară cât mai repede, altfel... Şi totuşi senzaţia plutea în aer în jurul lui: cineva sau ceva îl privea. S-a ridicat de pe scaun şi a început să se plimbe prin casă, palpând aerul electrizat ca şi cum ar fi posedat nişte imense antene în frunte, pipăind, pipăind. Şi iată că, ajuns în dormitor, aerul îl gâdila şi mai tare şi putea jura, da, putea jura că de acolo, din dormitor, cineva sau ceva îl privea cu insistenţă. Privirea i-a căzut asupra tabloului de deasupra patului şi a rămas multă vreme privind căprioara adăpându-se din izvor. S-a apropiat de tablou, l-a dat jos din cui şi a zâmbit: din perete, un ochi cu irisul verde îl privea blând. Din când în când clipea, se uita în stânga, în dreapta, dar, în cea mai mare parte a timpului, îl privea direct în ochi. Şi era un ochi frumos, verde ca timbrul de un cent american din 1898, sau ca cel canadian, tot de un cent, dar din 1910, sau ca cel francez de cinci centime din 1907. Se gândi să scoată timbrele din albumul de pe raft, să le aşeze lângă ochi şi să caute asemănările cu lupa lui cât capul, dar era prea fermecat de micul glob migdalat ce-l privea din perete. Apoi s-a gândit că, unde e un ochi, trebuie să fie şi restul corpului. S-a aşezat pe pat şi s-a uitat în jur. Nu i-a fost greu să bănuiască că în spatele şifonierului era ceva şi, de îndată ce a mutat mobilierul cu un pas mai la dreapta, a văzut un nas de toată frumuseţea, un nas de zeiţă grecească, răsărit din perete. Un ochi, un nas, nu, sigur, sigur, mai sunt şi... Şi a început să mute patul, dulapul, să ridice covorul şi nu i-a luat mult să găsească lângă priză o ureche cu un cercel de argint. S-a lăsat pe burtă şi s-a uitat în ea: era un pic cam murdară, aşa că a dat o fugă până la baie, de unde s-a întors cu câteva beţigaşe pentru urechi. Cu grijă le-a strecurat în orificiu şi a curăţat urechea. I-a şoptit ceva, numai el ştie ce, şi a chicotit în barbă când puful de pe ureche s-a zburlit în semn de salut graţios, ca o invitaţie la dans. Dar undeva, fredona bărbatul, undeva trebuie să mai fie să mai fie, ceva, da, da, ceva, ceva. Se învârtea în cerc, ridica de colţurile covorului, se uita sub pat, de două ori, de trei ori, să fie sigur, da, da, pe undeva, fredona, pe undeva mai era ceva. Apoi a văzut pata de pe perdea. A tras perdeaua într-o parte şi a zâmbit împăcat: găsise ce căuta. Acolo, în spatele perdelei, un sân perfect cu sfârc umed strălucea în lumina apusului de soare ce pătrundea prin geamul întredeschis. De când nu mai văzuse un sân. Aşa că a stat şi s-a uitat. Dar de când nu mai mângâiase un sân. Aşa că l-a mângâiat. Dar de când nu mai mirosise pielea unui sân. Aşa că şi-a înfipt nasul în sânul moale şi a adulmecat ca un pui de leu înfometat. Şi, de ce nu?, de când nu a mai simţit pe limbă gustul unui sfârc transpirat. Aşa că a prins cu blândeţe sfârcul între buzele sale şi l-a molfăit, jucându-se cu vârful limbii în jurul piscului sânului. De când nu mai simţise toate acestea, de când nu mai... A deschis ochii şi a privit câş în stradă, cu buzele încă ataşate sânului. Se făcea întuneric cu fiecare clipă. Numai bine, îşi zise, numai bine. A închis geamul şi a rămas în întunericul camerei. S-a gândit puţin. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în casa lui. Nu atunci, nici altcândva – niciodată. A fugit în baie şi s-a întors cu un ghem de vată pe care l-a făcut mic, mic şi pe care l-a îndesat apoi în urechea din perete. A pus tabloul la loc în cui, acoperind ochiul. Aşa. S-a reîntors la sân şi şi-a scos mădularul prăfuit de vreme din chiloţi. Cu sfârcul între buze, cu nasul adânc înfipt în pulpa sânului şi cu o mână pe sân, a început să şi-l frece, întâi încet, apoi tot mai tare, până când, nu după mult timp, sămânţa-i albă s-a prăbuşit cu un poc neruşinat pe covor. Întâi a tremurat, apoi a oftat şi, în cele din urmă, şi-a băgat bucăţica amorfă din piele şi carne la loc în chiloţi şi a zâmbit. O zi frumoasă, gândi, cu adevărat o zi frumoasă. Dar un gust ciudat îi dădea târcoale limbii. S-a strâmbat, apoi şi-a spus că nici măcar nu e atât de rău. Şi-a apropiat privirea de sânul din perete şi a înţeles: din sfârcul întărit se prelingea pe sân un firicel de lapte. Laptele s-a adunat sub sân şi a picurat pe covor, amestecându-se cu laptele lui. Luna ieşise pe cer şi se spărgea în zeci de mici luni în băltoaca stătută. Totul mirosea cosmic, a pâine coaptă în cuptor sau a carpetă cu răpirea din Serai. Era bine. S-a aşezat în fund, sprijinindu-şi spatele de perete. Laptele curgea neîncetat din sânul bogat şi îi picura pe umărul drept. Şi-a dat sacoul jos şi a aţipit sub sânul din perete. A visat că făcea duş şi, în locul capului de duş, un penis imens, lung şi gros, tot numai vene, ejacula peste el. Îşi spăla părul cu şampon, poate, sau nu. Apoi s-a trezit. Era dimineaţă devreme şi îi era frig. Toată cămaşa se îmbibase cu lapte. A ridicat privirea: sânul nu contenea să împingă laptele prin sfârcul rozaliu. Îi era foame, aşa că a stat minute bune cu un pahar sub sân până s-a umplut cu lapte, pe care l-a turnat apoi peste pâinea cu zahăr din castron. Cafeaua nu ar fi fost nici ea la fel fără lapte. Şi, după ce a băut şi cafeaua, a aşezat un lighean pe covor, în dreptul sânului, iar acesta pompa, pompa, pompa. S-a gândit mult la ce îi rămânea de făcut, până a înţeles: sânul e greu, poate îl doare, e plin de lapte. Copiii beau lapte. A scos capul pe geam. Bulevardul era o arteră a unui fumător. Privea de sus oamenii grăbiţi, ameţiţi, înrăiţi, albi, negri, mov, harnici, urâţi, drepţi, ciungi, şi zâmbea gândindu-se, ca de atâtea ori, că sunt ca nişte scoici bine frecate, lustruite pe dinafară, dar deloc bine şterşi la cur, cu bucăţi mari de căcat uscat prinse în părul dintre buci. Asta îl făcea mereu să zâmbească, dar ştia că acum avea altceva de făcut, de gândit, de urmărit. A căutat cu privirea un cărucior pentru bebeluşi şi, nu după mult timp, l-a văzut în faţa unui magazin cu haine pentru copii. Intră, intră, îşi şoptea în barbă, intră. Şi femeia a intrat. Şi-a luat sacoul peste cămaşa năclăită şi a dat buzna afară din casă. A traversat strada şi a intrat în magazin. Mirosea a levănţică şi un fior i-a trecut peste şira spinării. Printre mamele mâţâite a văzut-o pe cea pe care o urmărise de pe geam. S-a strecurat printre rafturi şi umeraşe şi, când a ajuns lângă cărucior, a ridicat încet şi cu grijă ghemul de om adormit în puful roz şi a plecat. Nimeni nu l-a văzut. Când a pus primul pas în scara blocului a auzit un ţipăt ca o ruptură de falie tectonică. A închis uşa în urma lui. În apartament nu mirosea a levănţică. Sânul din perete atârna monstruos sub greutatea laptelui care se scurgea pe perete în râuri subţiri. Copilul a deschis ochii lui mari şi l-a privit pe funcţionar. A zâmbit. Afară, o sirenă a despărţit bulevardul în două – lacrimi şi păr smuls de-o parte, cască-gură şi forfotă de cealaltă parte. Bărbatul l-a dus pe bebeluş la sân şi i-a dat să sugă. Copilul respira adânc şi sugea cu nesaţ din sânul tot mai mare. Când nu a mai putut, şi-a smucit capul şi un rictus i-a străbătut chipul pufos. Laptele continua să curgă prin sfârcul inflamat. A pus copilul din nou la supt, dar pruncul a început să se împingă cu picioarele şi mâinile în sân, să lovească şi să plângă. În stomacul bebeluşului nu mai încăpea nici măcar o picătură de lapte în plus. Bebeluşul plângea şi geamul era deschis. Agitat, trecut de toate apele, bărbatul căuta un loc unde să aşeze copilul până se liniştea. Nu avusese copii niciodată, nu ştia cum să-l facă să tacă, îi veniră în minte tot felul de căluşuri, de dispozitive, ba chiar şi un cuţit de bucătărie masiv, cu lama lată, cu care tranşa, uneori, vreo carcasă de animal congelată. A deschis, în sfârşit, un sertar al şifonierului, a aranjat câteva din hainele dinăuntru în formă de pătuţ şi a aşezat bebeluşul printre ele. A apropiat sertarul, lăsând un spaţiu prin care să intre aerul. Plânsul nu înceta, dar măcar era mai înfundat, ca un gând pervers în biserică. Tot mai agitat, bărbatul păşea în sus şi-n jos prin cameră, ba uitându-se pe geam, ba către sertar, ba la sânul tot mai greu. Se gândi din nou la cuţitul din bucătărie, la şperaclu şi vopsea, dar nu ar fi fost în stare, i-ar fi părut rău. Cine mai avea, aşa ca el, un sân în perete? Dar laptele curgea şi copilul plângea. Bărbatul transpira şi un miros stătut se ridica din cămaşa lui. Trebuia să facă ceva, dar nu ştia exact ce. Şi-a adus aminte, aşa cum îţi aduci aminte în somn, că în apropiere era un părculeţ pentru copii, unde mai mergea şi el uneori, acoperindu-şi goliciunea cu un palton lung şi negru. În câteva minute era acolo şi se uita în jur: două bătrâne cu nepoţei – prea mari ca să mai sugă la sân, un cuplu cu un cărucior – dar era şi un bărbat, nu era bine, câţiva mucoşi mai mari care abuzau de tobogan, şi trei, ba nu, patru porumbei. Dar apoi a văzut-o: pitită între doi tei, o femeie slabă şi mică de înălțime legăna un cărucior. Bărbatul s-a aşezat pe-o bancă şi s-a gândit. Era în văzul lumii. Ceva, orice, să o facă să se mişte de acolo. Câţiva metri mai spre dreapta era o altă bancă, ascunsă în umbra unor tufişuri dese şi înalte. De ce nu s-o fi aşezat acolo? Femeia, mereu în bătaia soarelui. Se gândea mult, la multe altele, dar nu toate erau importante. Deodată a văzut-o pe femeie întorcându-şi capul când la dreapta, când la stânga. Era roşie în obraji, ruşinată de ceva sau de cineva. Femeia s-a ridicat şi a împins căruciorul în umbra tufişurilor. Aşa, da! S-a aşezat. O vedea acum fragmentată, zeci de cioburi printre frunzele tufişului. Da! Da! S-a ridicat şi s-a apropiat şi el. Acum o vedea bine. Erau ascunşi toţi trei, dar numai el o ştia. Acum înţelegea de ce s-a retras în spatele tufişului şi de ce roşeaţa îi urcase în obraji: tânăra mamă îşi scosese sânul stâng şi îşi alăpta pruncul. Întâi s-a făcut linişte în parc, apoi, după ce bărbatul a ridicat bolovanul deasupra capului femeii, s-a făcut linişte şi în creierul ei. O linişte ca o plajă părăsită. I-a luat bebeluşul amorţit de lapte şi a plecat, nu înainte de a strânge blând în pumn sânul femeii. Al lui, cel din perete, era mai frumos, îşi spuse. Era mult mai frumos. Şi cel de-al doilea bebeluş a supt cuminte la sânul din perete până când a strâns din buze, a închis ochii şi i-a dat bărbatului de înţeles că nu mai poate. Dar laptele curgea pe perete. Râuri. Cârpe pe covor. Puţeau. A aşezat copilul lângă celălalt în sertar şi a scos capul pe geam. Duetul plâns răsuna mut din burta şifonierului. Luna era plină, ca o gaură în cer. Oraşul dormea sub privirea bărbatului, colcăind a viaţă prin canalele şi fosele septice numite apartamente, cu termopanele lor ca nişte lupe, cu perdele şi covoare şi cu familii ghemuite în faţa televizoarelor. Oraşul era plin de prunci, precum şi sânul lui, doar al lui, era plin de lapte. Pruncii vor creşte şi vor conduce oraşele către infinit, vor vorbi din balcoane, îşi vor arăta pulele sau pizdele şi se vor pişa pe popor. Vor zâmbi din televizoare şi vor mânca mult, vor bea mult, vor vorbi mult, vor iubi mult, vor fute mult. Pruncii dormeau, dar cândva, îşi spunea, se vor trezi şi se vor tăvăli ca scroafele peste oraş, defecând, râzând şi iar defecând bucăţi întregi de oraş cu puroi. Dormeau pruncii, dar el era treaz şi sânul infinit. S-a întins pe pat. Şoapta oraşului, ca un glas sufocat sub perne, se ridica până la el şi el privea tavanul, pe care se conturau două linii groase, ca două semiluni ce se întâlneau: o gură. Şi el a zâmbit şi a ştiut că, de a doua zi, va trebui să caute tot mai mulţi prunci, să-i aducă sânului divin, să-i culce pe tronul lor din rufe şi să le asculte imnul lor polifonic. Mâine îmi vei şopti, gândi bărbatul, mâine buzele ţi se vor dezlipi şi-mi vei şopti şi-mi vei cere şi eu îţi voi oferi. Mâine mă vei săruta şi vei săruta toţi pruncii oraşului tău, aduşi la sânul tău ca la izvor de apă vie. Mâine voi fi al tău, prinţesa mea beton-armat, comoara mea de gips, regina pereţilor mei eterni. Mâine.

SFÂRŞIT

www.deleanu.wordpress.com